„În umbra ei” de Simona Antonescu
Când spui sau scrii „Antonescu”, nouă din zece români se gândesc imediat la mareșalul Ion, șef al Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei pe la 1914-1918. Astăzi ies din cutie (stupidă adaptare a “out of the box”-ului, nu?) și am să scriu „Antonescu” cu gândul bun la mareșala Simona, una dintre șefele Literaturii Române Contemporane pe la 2015-și mulți ani de acum înainte.
„Numele meu este Sabina. Am visat să scriu cărți de când mă știu. Părinții m-au văzut ingineră și directoare de fabrică de când m-am născut. Am fost mereu înzestrată pentru amândouă drumurile, un soi ciudat de scriitoare cu disciplină de directoare, cu o imaginație îngrijorător de bogată, dar și cu o severitate tăioasă de profesoară intransigentă. Mi-au plăcut poveștile fantastice și cifrele exacte.”
Am ales să citez penultimul paragraf din carte, pentru că este lămuritor pentru cititorii care (încă) nu o cunosc pe Simona Antonescu. În plus, este și parafa cu textul „Parțial autobiografic”.
Despre carte. Încă o dată trebuie să îmi mărturisesc slăbiciunea pentru Fotograful Curții Regale (debut Cartea românească, 2015). Dacă Fotografului i-am acordat, fără ezitare, 100 de stele din 100 posibile, pentru În umbra ei (Polirom, 2021) am 99,99 din aceleași 100. Explicația pentru diferența de o sutime de stea are legătură mai curând cu „gustibus”-ul meu, și nu cu calitatea scriiturii. Nu am fost niciodată atras de lecturi din sau despre prezent (multinaționale, e-mail-uri, Toblerone, site-uri de știri, cutii Frozen eco-friendly, Waze, Sky Tower din Pipera și alte SUV-uri). Deci, da, sunt eu, nu autoarea. Prefer să „trăiesc” în trecut, cu cât mai îndepărtat, cu atât mai bine, sau într-un viitor la fel de îndepărtat.
„Vera se mărită cu un croitor cu atelier în centru, cu firmă deasupra intrării și doi ucenici.”
Aceasta e Simona Antonescu, mareșala călătoare în timp. Talentul cu care își alege cuvintele te transportă, cu tot cu bagaje, la ușa croitorului cu atelier în centru și în toate celelalte locuri pe care le descrie de parcă recent s-a întors de acolo, din lumea „mireselor de la începutul secolului trecut, a soldaților întorși de pe front, a școlarilor cu uniforme dintr-o altă lume, a domnișoarelor de pension și a costumelor de carnaval care aminteau de un film mut”. Simona Antonescu aparține acelei lumi la fel de mult cum face parte din lumea nouă: are locul ei pe peretele cu optzeci și șapte de Zaharești și Dănilă, zâmbitori sau încruntați în fotografiile vechi cu rame ovale, rotunde sau dreptunghiulare, dar din când în când coboară printre noi, muritorii de azi, folosindu-se de oglinzile frumos înrămate, rătăcite printre fotografiile aproape șterse.
Încă două asemănări care m-au frapat:
Descriind istoria zbuciumată a familiei în ultimii o sută de ani, În umbra ei se apropie interesant de mult de Un veac de singurătate, dacă păstrăm proporția dintre Galați și Macondo, dintre Buendía și Zaharescu.
În Umbra ei conține scene erotice. Nu îmi amintesc să le fi regăsit în alte cărți ale Simonei. De data aceasta a decis să experimenteze, cu toată decența și foarte sfios. Descrierea momentelor senzuale, cuprinse în câteva rânduri, mi-a amintit de o scenă similară din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu. Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz, vorba lui Eminescu. Vă asigur că nu este nimic obscen, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
O carte bună, care se cerea scrisă. Chiar lăsând la o parte elementele autobiografice, avem obligația morală de a consemna istoria secolului XX, așa cum a fost ea, plină de necazuri, greutăți și sânge, cu prea rare motive de bucurie adevărată. Simona Antonescu a consemnat-o în felul ei original. Mulțumim și felicitări!
Editura Polirom (Colecție Fiction Ltd), 2021
(D.C.)
fără voturi
Încarc...