Dromomania
Dromomania este o boală psihică manifestată prin îndelungi și repetate deplasări fără scop, din cauza unui impuls imperios de a merge, de a schimba decorul și lumea pe care o cunoști. Mai este cunoscută și sub denumirea de manie ambulatorie. Nu se cunosc cauzele bolii și nici tratamentul. De cele mai multe ori, nu este catalogată drept boală mintală, mai ales dacă subiectul nu comite fapte reprobabile sau antisociale. Se manifestă, cu preponderență, la vârsta adolescenței, dar poate continua de-a lungul întregi vieți. Este mai răspândită printre subiecții de sex feminin, care pot beneficia mai ușor de adăpost și hrană pe durata perioadelor în care pierd legătura cu familia, rudele sau prietenii.
Îmi amintesc că în timpul studenției (anii 1960), prin căminele studențești se perindau fete fugite de acasă, multe dintre ele fiind minore. Pe vremea aceea, căminele nu erau mixte, ca astăzi, iar adăpostirea unor astfel de fete în căminele se pedepsea cu exmatricularea din facultate. Cu toate acestea, cazurile nu erau rare. Băieții studenți manifestau un soi de solidaritate tacită în astfel de împrejurări. Mai mult decât atât, le aduceau fetelor mâncare de la cantină, chiar dacă nu erau în grija lor directă. Totuși, câteodată, secretul nu putea fi păstrat în siguranță (mai erau și „cârcotași cu spirit civic”, așa cum se zicea la epoca respectivă). În afară de faptul că fiecare cămin era vegheat de „Asociația Studenților Comuniști”, facultățile desemnau și câte un cadru didactic de rang înalt (profesor sau conferențiar) în funcția de director educativ. Acesta avea drept sarcină principală să asigure legalitatea și respectarea bunelor moravuri în cămine.
S-a întâmplat odată ca la unul dintre căminele din Complexul Regie să ajungă dis-de-dimineață directorul educativ (să fi fost pe la orele 4-5). Circulau zvonuri că, într-o cameră anume, băieții jucau poker pe bani, fapt foarte grav pe vremea aceea (se pedepsea cu exmatricularea din facultate). Fiind lumina aprinsă în cameră, tovarășul director era aproape convins că acolo se întâmpla ceva anormal. A bătut la ușă, a spus cine este, însă timpul scurs până la deschiderea ușii (încuiată pe dinăuntru) a deveni suspect de lung. În cameră erau patru băieți, care păreau destul de răvășiți și totodată mirați de vizita inopinată a directorului educativ la o asemenea oră nepotrivită. Au declarat că învățau împreună, însă profesorul a început să scotocească prin cameră în căutarea cărților de joc. Când a ajuns la dulapul de haine, nu i-a venit să creadă că ceea ce vedea este aievea: o fată goală pușcă, care îl privea cu ochi inocenți. Nu știu prea bine ce s-a întâmplat după aceea, dar cu siguranță n-a fost de bine pentru cei patru studenți.
Tot în perioada respectivă am cunoscut în tabăra de vacanță de la Costinești o puștoaică de 14-15 ani, fiica unui colonel celebru la vremea aceea, fugită de acasă. Am reușit să o conving să-mi dea telefonul colonelului și acceptul de-l suna să vină pentru a o readuce în familie. Am rămas „prieten” cu tovarășul colonel, după această întâmplare, chiar mă invita, uneori, la ei acasă, mai ales la mesele de prânz de la sfârșitul săptămânii. Mascat, bătea apropouri privind o posibilă căsătorie cu fiică-sa, după ce va deveni majoră.
Ar fi de povestit la nesfârșit despre experiențele mele cu dromomanii, dar nu este acum nici timpul, nici locul potrivit pentru a o face. Aș dori, totuși, să spun că cei mai mulți dintre ei, în afară de șarmul specific bolii care îi trimite în golul timpului, sunt înzestrați, de obicei, cu o inteligență ieșită din comun. Exemplul marelui iluminist francez Jean Jaques Rousseau, este grăitor în acest sens: mare filozof, presupus dromoman! (Emmanuel Régis. La dromomanie de Jean-Jacques Rousseau. Paris, Société d’imprimerie et de librairie, 1910)
fără voturi
Încarc...