Șapte povestiri

Întâia povestire

În care e vorba de o oglindă și de niște cioburi Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi, era chiar dracul. Și vrăjitorul acesta a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos și bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede și chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase priveliști în oglindă parcă erau spanac fiert și cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioși sau ședeau cu capu-n jos. Fețele lor erau așa de schimonosite că nu le puteai cunoaște și dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creștea și îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră. Dracul zicea că asta e foarte nostim și de haz. Când îi trecea cuiva prin minte vreun gând bun, în oglindă se arăta un rânjet, așa că desigur dracul vrăjitor se bucura de născocirea lui. Toți cei care umblau la școala lui de vrăjitorie – fiindcă trebuie să știți că avea o școală de vrăjitorie – spuneau în toate părțile că s-a săvârșit o minune; ziceau că abia acuma se putea vedea cum arată într-adevăr lumea și oamenii. Umblau în toate părțile cu oglinda și în curând n-a mai rămas nici o țară și nici un om pe care să nu-i fi schimonosit oglinda aceea. Într-o bună zi s-a gândit el să se urce și în cer cu oglinda, ca să râdă de îngeri și de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în văzduh, cu atât oglinda tremura și se strâmba și de-abia mai putea s-o ție; s-a urcat tot mai sus și mai sus și oglinda s-a strâmbat așa de tare și a tremurat așa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a căzut pe pământ și s-a spart în mii și milioane de bucăți. Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri și mai mari, fiindcă unele bucăți erau cât un fir de nisip și au zburat duse de vânt peste tot pământul și au intrat în ochii multor oameni și cei cărora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit și întortocheat, pentru că aceste cioburi păstraseră toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagă. Unii oameni s-au trezit cu câte un ciob chiar în inimă și inima lor s-a prefăcut deodată într-un bulgăre de gheață. Unele cioburi erau așa de mari, încât unii și alții le-au luat și au făcut din ele geamuri; dar ferească Dumnezeu să te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau strâmb și judecau nedrept. Dracul râdea să plesnească de toate aceste năzbâtii. Și mai erau încă multe cioburi în lume. Vedem noi îndată.

A doua povestire
Un băiețaș și o fetiță

În orașul cel mare, în care sunt atâția oameni și atâtea case și n-au toți loc unde să-și facă o grădină și de aceea cei mai mulți trebuie să se mulțumească cu flori în glastre, erau și doi copii sărmani, care aveau o grădină puțin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate și soră, dar se iubeau între ei ca și cum ar fi fost. Părinții lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate și care erau așa de apropiate una de alta încât streșinile mai că se atingeau și cum ferestrele erau față în față puteai să treci de la o locuință la cealaltă.

Părinții puseseră fiecare în streașină câte o cutie mare de lemn umplută cu pământ și sădiseră legume și verdețuri de care aveau nevoie la gătit și mai sădiseră și câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie și înflorea frumos. Pe urmă, ce s-au gândit ei, să puie cutiile de-a curmezișul peste streașină, așa că acuma aproape că ajungeau de la o fereastră la cealaltă și erau ca două straturi. Păstăile de mazăre atârnau peste marginile cutiilor și trandafirii își întindeau crengile pe deasupra și se împreunau făcând o boltă de flori și frunze. Cum cutiile erau foarte înalte și copiii știau că nu trebuie să se urce pe ele, aveau voie câteodată să se coboare pe fereastră și să stea pe scăunele între cutii, la umbra trandafirilor, și să se joace.

Iarna petrecerea asta se isprăvea. Geamurile erau înghețate. Copiii însă încălzeau pe sobă bănuți de aramă, îi lipeau de geamurile înghețate și deodată se ivea un rotocol străveziu și prin rotocol se uita, de la fiecare fereastră, câte un ochi drăgălaș și blând; erau băiețașul și fetița. Pe el îl chema Karl și pe ea Gretchen. Vara făceau numai un pas și erau unul lângă altul, iarna însă trebuiau să coboare și să urce pe o mulțime de scări și afară ningea.

– Au început să roiască albinele cele albe, zicea bunica.

– Au și o regină? întrebă băiețașul, fiindcă știa că albinele cele adevărate au o regină.

– Da, au, spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des, e mai mare decât celelalte, dar nu stă mult pe pământ, se urcă iar în norii cei negri. Noaptea, ea pornește în zbor pe străzi și se uită pe fereastră în casă și atunci geamurile îngheață și se fac flori de zăpadă pe la ferestre.

– Da, da, am văzut, ziceau copiii și acuma știau că e adevărat ce spunea bunica. – Crăiasa Zăpezii vine și pe la noi? a întrebat odată fetița.

– Atâta-i trebuie, să vie! a răspuns băiețașul. Că o pun pe sobă și îndată se topește.

Bunica l-a mângâiat pe păr și a început o altă poveste. Seara, înainte de culcare, când era pe jumătate dezbrăcat, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun și s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă și un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era țesută din mii și mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă și gingașă, dar era de gheață, de gheață sclipitoare, și totuși era vie; ochii îi străluceau ca două steluțe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap și a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băiețașul s-a speriat și s-a dat jos de pe scaun și i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

A doua zi a fost senin și ger. Și după aceea n-a mai trecut mult și a venit primăvara; era cald, copacii au început să înverzească, rândunelele au sosit și și-au făcut cuiburi, fereastra era mereu deschisă și copiii ședeau iar în grădinița lor de pe streașină.

Trandafirii au înflorit. Fetița învățase un cântec în care era vorba de trandafiri și când îl cânta, ea se gândea la trandafirii ei și l-a învățat și pe băiețaș și cântau acuma amândoi:

Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad pradă ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Că-nflorim și la Crăciun!

Și copiii se țineau de mână, sărutau trandafirii și se uitau la cerul senin: „ce frumos e vara când trandafirii înfloresc!”

Karl și Gretchen se uitau într-o carte cu animale și păsări; ceasul de la biserică tocmai bătea cinci, când deodată băiețașul spuse:

– Au! M-a lovit ceva în piept! Și mi-a intrat ceva în ochi!

Fetița l-a luat de după gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic.

– Mi se pare că s-a dus, a spus el.

Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată care schimonosea și urâțea tot ce era frumos și bun, iar tot ce era rău și urât se oglindea în ea pe de-a-ntregul, așa cum era, și orice cusur ieșea la iveală. Bietului Karl îi intrase în inimă un ciob și, în curând, inima lui avea să fie ca un bulgăre de gheață. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul rămăsese în inimă.

– De ce plângi? a întrebat-o el pe fetiță. Vai, ce urâtă ești când plângi! N-am nimic, nu vezi? Phu! a strigat el deodată. Uite, trandafirul acela e mâncat de viermi și celălalt de colo e strâmb și boțit! Urâți mai sunt trandafirii ăștia! Ca și cutia în care stau!

Și a dat cu piciorul în cutie și a rupt un trandafir.

Vai! Karl, ce faci? a strigat fetița și când a văzut-o așa de speriată, băiețașul a mai rupt un trandafir și a intrat în casă și a lăsat-o pe Gretchen singură.

Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus că asta-i pentru copiii de țâță. Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacă-i adevărat. Pe urmă își punea ochelarii bunicii și vorbea ca ea; o îngâna foarte bine și toți râdeau. În scurtă vreme a ajuns să imite în vorbă și în mișcări pe toți vecinii. Imita mai cu seamă tot ce era urât și caraghios la fiecare. Lumea zicea: „Băiatul e foarte deștept!” Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimă și tot din pricina asta o necăjea și o strâmba și pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul.

Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseseră, erau jocuri chibzuite. Odată, iarna, pe când afară ningea, și-a întins poala surtucului, ca să prindă câțiva fulgi, apoi a luat o lupă și a spus fetiței:

– Ia uită-te prin sticla asta, Gretchen!

Fetița s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare și semăna cu o floare sau cu o stea în șase colțuri, era foarte frumos.

– Vezi ce meșteșugiți sunt, a spus Karl. Sunt mai frumoși decât florile adevărate și nu-i nici o greșeală în ei, sunt făcuți cu o potriveală anumită; păcat numai că se topesc!

Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o săniuță în spate și cu mănuși groase în mână și i-a spus Gretei:

– Mi-au dat voie să mă dau cu săniuța în piață, unde se dau și ceilalți băieți.

În piață, băieții își prindeau uneori săniuța de câte o căruță și se duceau așa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo și o sanie mare, vopsită cu alb, și în sanie ședea cineva înfășurat într-o blană albă și cu o căciuliță albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieței și Karl, când a văzut că vine iar, și-a prins repede săniuța de ea și a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede și mai repede și a cotit într-o uliță alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul și-i făcea semn prietenește lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, și ori de câte ori băiatul voia să-și desprindă săniuța, cel care stătea în sanie făcea din cap și Karl rămânea așa cum era. Au ajuns la barieră și au ieșit din oraș. Ninsoarea s-a întețit așa de tare încât, de deasă ce era, băiețașul nu-și mai vedea nici mâinile. Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar să se desprindă de sania cea mare, dar n-a izbutit; săniuța alerga ca vântul. A început să strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu și sania aluneca tot mai iute. Deodată a simțit o hurducătură, de parcă ar fi trecut peste șanțuri și garduri. Karl s-a speriat cumplit și a încercat să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-și mai aducea aminte decât tabla înmulțirii.

Fulgii cădeau tot mai mari și mai mari, până au ajuns cât niște găini albe; au sărit deodată într-o parte, sania cea mare s-a oprit și cel care o mâna s-a ridicat. Blana și căciula erau de omăt; în fața lui Karl stătea acum o cucoană înaltă și mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

– Am mers bine! a spus ea. Dar mi se pare că ți-i frig. Ia vino aici, în blana mea de urs!

L-a luat și l-a pus lângă ea în sanie, l-a învelit cu blana și lui i s-a părut deodată că îl aruncă în mijlocul viscolului.

– Tot ți-i frig?, l-a întrebat ea și l-a sărutat pe frunte.

Sărutarea era mai rece decât gheața și îl săgeta până în inimă, și doar inima lui era pe jumătate un bulgăr de gheață. O clipă a crezut că moare, dar numai o clipă, fiindcă îndată după aceea i-a fost iar bine și n-a mai simțit frigul.

– Săniuța mea! Săniuța mea! Să n-o uitați!

La asta s-a gândit mai întâi și una din găinile cele albe a luat săniuța în spate și a pornit în zbor după ei. Crăiasa Zăpezii l-a mai sărutat o dată pe Karl și el a uitat de Gretchen, de bunică-sa și de toți cei de-acasă.

– De-acuma nu te mai sărut, a spus ea. Că dacă te mai sărut – mori.

Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasă, o față mai cuminte și mai drăgălașă nici nu se putea închipui. Acuma nu i se mai părea de zăpadă, ca atunci când o văzuse la fereastră și ea îi făcuse semn. Nu-i era frică de dânsa. A început să-i spuie că el știe să facă socoteli în gând, chiar cu fracții, că știe ce întindere și câți locuitori are țara și ea zâmbea și nu zicea nimic. Și deodată băiatului i s-a părut că ce știe el nu-i destul și s-a uitat în văzduhul larg și înalt și atunci ea a zburat cu el sus de tot până în norii cei vineții, și vijelia vuia și șuiera, și în vuietul ei parcă se auzeau cântece străvechi. Și au trecut în zbor peste păduri și peste ape, peste mări și peste țări; dedesubtul lor vâjâia crivățul, urlau lupii, sclipea zăpada; deasupra lor zburau ciori negre care croncăneau prelung și sus de tot era luna mare și luminoasă, și o noapte întreagă Karl s-a uitat la lună și în zorii zilei a adormit la picioarele Crăiesei Zăpezii.

A treia povestire
Grădina femeii care știa să facă farmece

Ce s-a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s-a mai întors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu știa. Băieții atâta știau că își legase săniuța de o sanie mare, albă, și sania aceea s-a dus către bariera orașului. Nimeni nu știa unde-i și cei de-acasă plângeau după el și Gretchen plângea mai tare decât toți; toți credeau că a murit, că s-a înecat în râul de la marginea orașului. A fost o iarnă lungă și tristă.

Și, în sfârșit, a sosit primăvara, cu raze calde de soare.

– Karl a murit, spunea Gretchen.

– Noi nu credem c-a murit, au spus razele de soare.

– A murit, a spus ea rândunelelor.

– Nu credem că a murit! au zis ele, și de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut. Într-o dimineață ea s-a gândit:

– Am să-mi pun pantofii cei noi, roșii, pe care Karl încă nu i-a văzut, și am să mă duc la râu să-l întreb dacă știe ceva de dânsul.

Era devreme de tot. Gretchen a sărutat-o pe bunică-sa care mai dormea, și-a pus pantofiorii cei roșii și s-a dus singurică la râu și l-a întrebat:

– E adevărat că mi-ai luat prietenul cu care mă jucam? Uite, îți dau pantofii mei cei roșii, numai să mi-l dai înapoi pe Karl.

Valurile făceau parcă niște semne ciudate. Și Gretchen și-a scos pantofii la care ținea mai mult decât la orice și i-a aruncat în apă; pantofii însă au căzut prea aproape și valurile i-au adus la mal. Ai fi zis că râul nu voia să ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut că n-a aruncat pantofiorii destul de departe și atunci s-a suit într-o luntre care era legată în păpuriș, s-a dus până la capătul ei și a aruncat pantofii în apă. Luntrea însă nu era legată bine și, când fetița s-a repezit să arunce pantofii, s-a desprins de țărm și a pornit pe apă. Gretchen, când a văzut așa, a vrut să se întoarcă și să sară pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe și pornise pe râu în jos.

Gretchen s-a speriat și a început să plângă, dar cine s-o audă decât vrăbiile, dar vrăbiile nu puteau s-o tragă la țărm, și atunci, ce să facă și ele, zburau de-a lungul malului și ciripeau vrând parcă s-o mângâie: „Uite-aici suntem, aici, aici!” Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei roșii veneau pe apă după luntre, dar nu puteau s-o ajungă, fiindcă luntrea mergea mai iute.

Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bătrâni și pășuni cu oi și vaci, dar nici țipenie de om!

– Poate că râul mă duce la Karl, se gândea Gretchen și gândindu-se așa i-a mai venit inima la loc.

S-a ridicat și a început să se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers și a ajuns cu luntrea la o livadă de cireși și în mijlocul livezii era o căsuță cu ferestre roșii și albastre. Căsuța era acoperită cu paie și la ușă stăteau doi soldați de lemn cu pușca la umăr.

Gretchen a strigat la ei; credea că-s vii; dar ei, bineînțeles, n-au răspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de țărm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare și atunci a ieșit o babă, sprijinindu-se într-o cârjă. Avea o pălărie mare de soare zugrăvită cu flori.

– Sărăcuța de tine! a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre și ai pornit singură pe apă, în lumea largă?

Și baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu cârja, a tras-o la mal și a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetița era veselă că a ajuns iar pe uscat, dar se și temea puțintel de babă. Aceasta a zis:

– Și acuma spune-mi și mie cine ești și de unde vii?

Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dădea din cap și zicea numai „Hm, hm!”. Și când Gretchen a isprăvit de povestit și a întrebat-o dacă nu l-a văzut cumva pe Karl, baba a răspuns că n-a trecut pe-acolo, dar că are să vie el, să se uite la flori, că-s mai frumoase decât toate cărțile cu poze și fiecare din ele știe câte o poveste. Și baba a luat-o pe Gretchen de mână și s-a dus cu ea în casă și a încuiat ușa după ce au intrat.

Ferestrele erau foarte sus și geamurile erau roșii, albastre și galbene. O lumină tare ciudată pătrundea prin ele. Pe masă era o farfurie mare plină de cireșe frumoase și Gretchen s-a așezat și a mâncat cireșe câte a vrut, fiindcă avea voie să mănânce cât îi place. Pe când mânca, baba a pieptănat-o cu un pieptene de aur și părul s-a cârlionțat și a căpătat o strălucire minunată, și chipul fetiței, rotund și bucălat, era ca trandafirul.

– De mult mi-am dorit o fetiță drăgălașă, așa ca tine, a spus baba. Ai să vezi ce bine avem să ne împăcăm noi împreună!

Și tot pieptănându-i baba părul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcă baba făcea farmece, dar nu era o vrăjitoare rea. Vrăjea numai așa, ca să-și treacă vremea și să trăiască mulțumită. Și ar fi vrut să rămână Gretchen la dânsa, fiindcă îi plăcea fetița. De aceea s-a dus în grădină, a pălit cu cârja toți trandafirii câți erau pe-acolo și toți au căzut și-au intrat în pământ, și acuma nici nu se mai cunoștea pe unde fuseseră. Pasămite baba se temea că Gretchen, când are să vadă trandafirii, are să se gândească la trandafirii ei de-acasă și atunci are să-și aducă aminte de Karl și are să fugă.

După asta, baba a dus-o pe Gretchen în grădină. Ce mireasmă și ce frumusețe era aici! Toate florile de pe lume și din toate anotimpurile le găseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasă.

Gretchen a sărit în sus de bucurie și s-a jucat prin grădină până seara, când soarele s-a lăsat după cireși; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mătase roșie, brodate cu toporași, și a dormit și a visat tot visuri frumoase, cum visează numai o crăiasă în ziua nunții.

A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Așa a trecut multă vreme. Gretchen cunoștea acuma fiecare floare, dar, deși era o mulțime, ei i se părea că lipsește una. Care anume nu știa. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba și care era zugrăvită cu flori, și a văzut printre florile zugrăvite și un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să șteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, așa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

– Cum? a spus Gretchen. Să nu fie oare aici nici un trandafir?

Și s-a dus repede în grădină, și a căutat în toate straturile, dar n-a găsit nici un trandafir. Și atunci s-a așezat jos și a început să plângă; și lacrimile ei au căzut tocmai pe locul unde fusese îngropată o tufă de trandafir, și când lacrimile calde au udat țărâna, tufa a ieșit deodată din pământ, tot așa de înflorită ca atunci când fusese îngropată. Gretchen a îmbrățișat trandafirul, a sărutat florile și s-a gândit la trandafirii ei frumoși de-acasă și la Karl.

– De ce m-am oprit eu oare aici? a spus fetița. Eu voiam să-l caut pe Karl. Voi știți unde-i? a întrebat ea trandafirii. Ce credeți, a murit?

– Nu, n-a murit, au spus trandafirii. Noi am fost în pământ și în pământ sunt toți morții, dar Karl nu-i printre ei.

– Vă mulțumesc de ce mi-ați spus! a zis Gretchen și s-a dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecăreia din ele și a întrebat: nu știți unde-i Karl?

Dar florile se încălzeau la soare și visau la ce le plăcea lor să viseze și nici una nu știa ce-i cu Karl.

– Degeaba mai întreb florile, și-a răspuns Gretchen. Ele știu numai ce se întâmplă cu dânsele și de altceva habar n-au!

Și Gretchen și-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, și a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portița era închisă, dar ea a apăsat pe clanța ruginită și clanța s-a ridicat, portița s-a deschis și Gretchen a pornit în lumea largă, desculță cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge și s-a așezat pe un bolovan și când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald și erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ți dai seama cum trece vremea.

– Doamne, cum am mai întârziat! a spus Gretchen. Uite că-i toamnă, nu mai pot să zăbovesc!

Și s-a ridicat și a pornit iar la drum. Vai, piciorușele ei erau obosite și zgâriate! De jur împrejur era urât și frig. Crengile pletoase ale sălciilor erau galbene și frunzele cădeau smulse de vânt și numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Și când Gretchen a încercat să mănânce din ele, i-au făcut gura pungă de acre ce erau. Trist și urât era în lumea largă!

A patra povestire
Un prinț și o prințesă

Gretchen iar a trebuit să stea și să se odihnească. Deodată, în fața ei, pe zăpadă, a zărit un cioroi. Cioroiul s-a uitat la ea, a dat din cap și a spus: „Crrr! Crrr! Bună ziua! Bună ziua!” Mai bine nu putea să vorbească, dar era prietenos și a întrebat-o pe fetiță încotro a pornit așa, singură. Cuvântul „singură” Gretchen l-a înțeles foarte bine și a priceput ce înseamnă asta. Îi povesti cioroiului toată viața ei și tot ce pățise și-l întrebă dacă nu l-a văzut pe Karl. Cioroiul a clătinat din cap pe gânduri și a spus:

– S-ar putea!

– Cum? Crezi că da? a întrebat fetița, l-a sărutat pe cioroi și l-a strâns în brațe mai să-l înăbușe.

– Încet, încet! a spus cioroiul. Cred că știu… cred că-i el. Da’ acuma mi se pare că de când cu prințesa… pe tine te-a uitat.

– Stă la o prințesă? a întrebat Gretchen.

– Da, îți spun eu toată povestea, numai că-mi vine greu să vorbesc în limba ta. Nu cunoști limba ciorilor? Mi-ar fi mai ușor!

– Nu, n-am învățat limba ciorilor, a răspuns Gretchen.

– Bine, nu face nimic! Am să-ți istorisesc și eu cum oi putea! Și i-a istorisit ce știa.

– În împărăția asta în care suntem acuma stă o prințesă care e foarte deșteaptă; așa-i de deșteaptă, că a citit toate gazetele din lume și le-a uitat! Deunăzi ședea pe tron și asta pare-se că nu-i lucru plăcut, și șezând ea așa pe tron, a început să cânte un cântec! „De ce nu m-aș mărita?” Chiar așa s-a gândit ea: „de ce nu m-aș mărita? Ia să încerc!”.

– Dar ea voia să găsească un bărbat care să știe ce să răspundă când stai de vorbă cu el, unul care să și vorbească, nu numai să șadă, arătos și dichisit, pe tron, că ar fi prea plicticos. Prințesa a pus să bată toba, să s-adune doamnele de onoare, și când acestea au venit și au auzit, au fost foarte mulțumite. „Iacă o veste plăcută, au spus ele, la asta chiar ne gândeam și noi!”. Și să știi că tot ce-ți spun eu e adevărat, a zis cioroiul; eu am o iubită, e domesticită și stă la curte, ea mi-a povestit tot.

Iubita lui era bineînțeles o cioară. Pentru că cioara la cioară trage, asta-i știut, și tot cioară rămâne.

– A doua zi, ziarele au apărut cu un chenar de inimi și cu numele prințesei în chenar. Scria acolo că orice tânăr plăcut la înfățișare poate să vie la palat și să stea de vorbă cu prințesa și acela care știe să vorbească mai bine și în așa fel, de parcă ar fi la el acasă, pe acela prințesa are să-l ia de bărbat. Da, da, a spus cioroiul, e chiar așa cum zic, poți să mă crezi, e adevărat așa cum mă vezi și te văd. Au venit o mulțime, era o îngrămădeală și un du-te vino necontenit, dar nici în ziua întâi, nici în a doua nu s-a ales nimic din treaba asta. Toți puteau să vorbească bine când erau pe stradă, dar de îndată ce intrau pe poarta palatului și vedeau garda în zale de argint și pe scări slujitori înmuiați în fir, și treceau prin sălile și galeriile palatului cu covoare scumpe și policandre de cristal, se zăpăceau. Și când ajungeau în fața tronului pe care ședea prințesa, nu mai puteau să spuie nimic decât doar cuvântul cel din urmă pe care-l rostise prințesa și bineînțeles că ea n-avea poftă să mai audă o dată ce spusese tot ea. Parcă-i apuca pe toți o toropeală cât erau în palat și abia după ce ieșeau de acolo se trezeau și începeau iar să vorbească. Și era un șirag de oameni care ținea de la porțile orașului până la poarta palatului. Eram și eu pe-acolo, a spus cioroiul. Le era sete și foame de-atâta așteptare, dar când ajungeau la palat nu le dădea nimeni nici măcar un pahar cu apă. Unii mai deștepți își luaseră câteva felii de pâine cu unt, dar nu dădeau și altora, fiindcă se gândeau: „Las’ să fie lihniți de foame, că dacă-i vede prințesa așa de prăpădiți, nu-i alege”.

– Și Karl? a întrebat Gretchen; el când a venit? Era și el acolo?

– Stai puțin că-ți spun îndată! A treia zi a venit un domnișor, dar nu călare, nici cu trăsura, ci pe jos; era vesel și ochii îi străluceau ca și ai tăi acuma, și avea un păr lung și frumos, dar era cam prost îmbrăcat.

– Karl era! s-a bucurat Gretchen. Bine că l-am găsit! Și a bătut din palme de bucurie.

– Avea o raniță în spate, a spus cioroiul.

– Nu, trebuie să fi fost săniuța! a spus Gretchen. Și-a luat săniuța când a plecat.

– Se poate, a zis cioroiul, nu m-am uitat bine, dar iubita mea domesticită mi-a spus că atunci când a intrat în palat și a văzut garda în zale de argint și slujitorii pe scări, înmuiați în fir, el nu s-a fâstâcit deloc, a dat din cap către ei și le-a spus: „Nu vă plictisiți să stați mereu pe scări? Eu mă duc înainte!” Sala cea mare strălucea de lumina policandrelor, curteni de tot felul umblau ușurel și țineau în mână ulcele de aur. Ghetele lui scârțâiau grozav, dar el nici nu se sinchisea de asta și era ca la el acasă.

– Sigur că-i Karl, a spus Gretchen. Avea ghete noi și scârțâiau când umbla cu ele în odaia bunicii, l-am auzit eu.

– Da, scârțâiau, spuse cioroiul. Domnișorul acela s-a dus drept la prințesă. Prințesa ședea pe un mărgăritar, mare cât o roată de moară. Toate doamnele de la curte cu cameristele lor și cu cameristele cameristelor și toți curtenii lor și cu slujitorii slujitorilor care și ei, la rândul lor, aveau câte o slugă stăteau adunați de jur împrejur; și cei care erau mai aproape de ușă, aceia erau mai mândri. Până și sluga celui de pe urmă slujitor, care sta drept în ușă și umbla numai cu pantofi, era atât de mândră și înfumurată că nu-i ajungeai nici cu prăjina la nas!

– Groaznic trebuie să mai fie! a spus Gretchen. Și Karl s-a însurat cu prințesa?

– Dacă n-aș fi cioroi, m-aș fi însurat eu cu ea, neapărat, cu toate că sunt logodit. Drăguța mea, cioara cea domestică, zice că el a vorbit tot așa de bine cum vorbesc eu când vorbesc limba ciorilor. Era drăguț și vesel domnișorul și zicea că n-a venit să-i ceară mâna, ci numai așa, fiindcă auzise de deșteptăciunea prințesei și voia să stea cu ea de vorbă. Dar după aceea și ea i-a plăcut lui și el ei.

– Da, desigur că e Karl, spuse Gretchen. Și el e deștept și știe să facă socoteli în gând, cu fracții. Nu vrei să mă bagi și pe mine în palat?

– Asta-i ușor de spus, dar cum să facem oare? Am să vorbesc cu drăguța mea, are să găsească ea ceva; pentru că să știi că unei fetițe așa ca tine nu i se dă voie în palat.

– Las’ că intru eu, a spus Gretchen. Când află Karl că am sosit, îndată vine jos și mă ia cu el.

– Așteaptă-mă colo la portiță, a spus cioroiul, apoi a clătinat din cap și și-a luat zborul. Abia către seară s-a întors.

– Drăguța mea îți trimite multe salutări și îți mai trimite și o chiflă, a luat-o din bucătărie, au acolo destule. Ia-o, că ți-o fi foame. În palat e cu neputință să intri, fiindcă ești desculță și garda cu zale de argint și slujitorii înmuiați în fir n-au să te lase. Stai, nu plânge, că tot ai să poți intra. Drăguța mea știe o scară pe din dos, pe unde ajungi în iatac și știe unde-i cheia.

Cioroiul și cu Gretchen au intrat în grădină, pe aleea cea mare, pe care cădeau mereu frunzele din copaci, și după ce la palat s-au stins luminile, una câte una, cioroiul a dus-o pe Gretchen la o ușă de din dos care era numai împinsă, nu închisă.

O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut să facă un lucru rău și ea doar atâta voia, să vadă dacă Karl e acolo. Și acolo era, fără îndoială! Și ea se gândea la ochii lui limpezi și la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbește ca atunci când ședeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur că are să se bucure când are s-o vadă, și ea are să-i spună ce drum lung a făcut până să dea de dânsul, și ce necăjiți au fost cei de-acasă când el a plecat și nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă și totodată se bucura.

Au ajuns sus la capătul scării. Pe un scrin era o lampă aprinsă și jos pe podele stătea cioara cea domesticită și își întorcea capul în toate părțile; Gretchen a făcut o plecăciune, așa cum o învățase bunică-sa.

– Logodnicul meu mi-a spus numai lucruri frumoase despre mata, domnișoară, zise cioara cea domesticită. Povestea matale e duioasă. Ia, te rog, lampa, eu am să merg înainte ca să-ți arăt drumul, pe unde mergem noi, nu-i nimeni.

– Parcă aud pe cineva în urma noastră, spuse Gretchen, și chiar atunci a și trecut ceva pe lângă dânsa; pe zid alergau ca niște umbre cai cu coama în vânt și cu picioarele subțiri, și pe cai domni și doamne și vânători.

– Astea-s numai visuri, a spus cioara; vin și iau la vânătoare gândurile prințului și ale prințesei. Asta-i chiar foarte nimerit acuma, pentru că ai să poți să-i vezi mai bine. Și trag și eu nădejde că, atunci când ai să ajungi la cinste și mărire, n-ai să mă uiți nici pe mine.

– De asta nici o grijă, a spus cioroiul din pădure.

Ajunseseră acuma într-o încăpere mare, tapetată cu mătase roz, cu flori. Și deodată, visurile au trecut valvârtej pe lângă ei, dar așa de repede, că Gretchen n-a putut să-i vadă pe prinț și pe prințesă. Gretchen și cu cele două ciori au mai trecut apoi prin câteva odăi, una mai frumoasă decât alta, și au ajuns în iatac. Aici, tavanul semăna cu un palmier cu frunze de sticlă și în mijlocul odăii atârnau de o tulpină de aur două paturi, fiecare din ele semănând cu un crin. Un pat era alb, celălalt era roșu și în acesta din urmă trebuia Gretchen să-l caute pe Karl. A dat la o parte o petală roșie și a zărit o ceafă brună. O! Karl era! Gretchen l-a strigat pe nume, a ridicat lampa, și deodată visurile s-au întors în goană în odaie, și el s-a trezit, a întors capul și… nu era Karl.

Prințul semăna cu Karl numai de la spate, dar era și el tânăr și drăguț. Prințesa se trezise și ea și din patul ei de petale albe de crin se uita acum clipind din ochi la Gretchen. A întrebat ce este. Gretchen a început să plângă și i-a spus toată povestea ei și ce făcuseră cele două ciori pentru ea.

– Săraca de tine, au spus prințul și prințesa, au lăudat pe cele două ciori și au spus că nu-s supărați pe ele, numai că de-acuma înainte să nu mai facă ce-au făcut. Au să primească și o răsplată.

– Vreți să zburați în libertate, a întrebat prințesa, ori vreți mai bine câte o slujbă de cioară princiară și cu drept la toate cojile de legume de la bucătărie.

Ciorile s-au închinat și au spus că vor să aibă o slujbă fiindcă se gândeau că-i bine la bătrânețe să aibă ceva sigur și să nu ducă grijă de nimic.

Prințul s-a sculat din pat și a pus-o pe Gretchen în locul lui să doarmă; mai mult nu putea face nici el. Gretchen și-a împreunat mâinile și s-a gândit: „Ce buni sunt oamenii și animalele!” Și a închis ochii și a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej înapoi și acuma erau ca niște îngeri și trăgeau o săniuță în care era Karl, și el făcea semn din cap. Dar nu era decât un vis și de aceea a pierit când ea s-a trezit.

A doua zi au îmbrăcat-o în mătase și în catifea din cap până în picioare; au poftit-o să rămână la palat și să trăiască în belșug, dar ea s-a rugat să-i dea numai o trăsurică cu un cal și o pereche de pantofi, pentru că voia să plece iar în lume și să-l caute pe Karl.

I-au dat îndată pantofi și un manșon, au îmbrăcat-o frumos și când să plece, la scară era o caleașcă numai de aur și stema prințului și a prințesei strălucea pe ea ca o stea. Vizitiul și valetul aveau coroane de aur pe cap. Prințul și prințesa au ajutat-o pe Gretchen să se urce în caleașcă și i-au urat drum bun. Cioroiul cel din pădure, care acuma era însurat, a însoțit-o cale de trei poște. Ședea lângă ea, fiindcă nu-i plăcea să meargă cu spatele. Cioara de la curte stătea în ușă și dădea din aripi; nu putuse să vină fiindcă o durea capul de când căpătase o slujbă și mânca prea mult. Caleașca pe dinăuntru era căptușită cu turtă dulce, iar în lada de sub capră erau fructe și covrigi.

– Drum bun, drum bun! au spus prințul și prințesa.

Gretchen a plâns și cioara a plâns și ea. După ce au mers așa vreo trei poște, cioroiul și-a luat și el rămas bun și despărțirea dintre ei a fost și mai duioasă. Cioroiul a zburat pe un copac și a tot fâlfâit din aripile lui negre până când caleașca nu s-a mai văzut.

A cincea povestire
Fetița de tâlhar

Au intrat într-o pădure deasă, dar caleașca strălucea ca o faclă. În pădure erau tâlhari; cum au văzut caleașca, au și venit.

– E de aur! E de aur! au strigat tâlharii și s-au repezit, au apucat caii de dârlogi, au omorât pe vizitiu și pe valeți și au scos-o pe Gretchen din caleașcă.

– E grăsuță și drăguță, hrănită numai cu miez de nucă, a spus o babă, nevasta unui tâlhar; avea păr pe obraz și niște sprâncene stufoase, care-i atârnau până peste ochi. E chiar ca un miel gras! Trebuie să fie foarte gustoasă!

Și baba și-a scos cuțitul; era un cuțit ascuțit tare și lucios, de te-nfiorai numai când te uitai. Dar chiar în clipa aceea baba a scos un țipăt, fiindcă fetița ei, pe care o purta în spate și care era grozav de obraznică și de rea, a mușcat-o de ureche.

– Afurisită ce ești! a strigat baba de durere și a uitat s-o taie pe Gretchen.

– Las-o, că vreau să mă joc cu ea! a spus fetița de tâlhar. Am să-i iau manșonul și hăinuțele și are să doarmă cu mine.

Și a mai mușcat-o o dată pe mumă-sa așa de tare că tâlhăroaica a sărit în sus și s-a învârtit de câteva ori de durere. Și toți tâlharii râdeau și spuneau:

– Ia uite-o cum joacă cu fiică-sa în spate!

– Vreau să mă urc în caleașcă, a spus fetița de tâlhar și au trebuit să-i facă pe plac, fiindcă era răsfățată și încăpățânată.

S-au urcat amândouă în caleașcă și s-au înfundat în pădure. Fetița de tâlhar era de-o vârstă cu Gretchen, dar mai voinică, mai spătoasă, mai negricioasă. Ochii îi erau negri și parcă mâhniți. A luat-o de mijloc pe Gretchen și i-a spus:

– Eu nu vreau să te omoare până nu m-oi supăra eu pe tine! Dar tu ești prințesă, nu?

– Nu, a răspuns Gretchen, și i-a povestit tot ce i se întâmplase și cât de mult ținea ea la Karl.

Fetița de tâlhar s-a uitat gânditoare la ea, a dat ușor din cap și a spus:

– Nu, nu trebuie să te omoare chiar dacă m-oi supăra pe tine, că, dacă m-oi supăra, te omor eu! Și i-a șters lui Gretchen lacrimile și și-a băgat mâinile în manșonul lui Gretchen, care era călduros și moale.

Caleașca s-a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de tâlhari care era dărăpănat de sus până jos. Pereții erau sparți și prin găuri intrau și ieșeau în zbor corbi și ciori, iar niște dulăi voinici că ar fi putut înghiți și un om săreau în toate părțile, dar nu lătrau fiindcă n-aveau voie.

În sala cea mare a castelului, veche și afumată, în mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca până în tavan și trebuia să-și găsească singur un loc pe unde să iasă. Pe foc era un cazan mare cu supă și câțiva tâlhari frigeau la frigare iepuri și iepuri de casă.

– Noaptea asta ai să dormi cu mine și cu păsările mele, spuse fetița de tâlhar.

După ce au mâncat, s-au dus într-un colț unde era un maldăr de paie acoperit cu covoare. Deasupra, pe niște stinghii, erau peste o sută de porumbei care parcă dormeau, dar toți au tresărit când au venit fetițele.

– Ai mei sunt toți, a zis fetița de tâlhar și a luat un porumbel de picioare și l-a scuturat până când a început să dea din aripi.

– Sărută-l, a strigat ea către Gretchen și a lovit-o în obraz cu porumbelul. Uite, colo sunt porumbeii sălbatici, a mai zis ea și a arătat o gaură în zid, cu niște bețe înfipte în chip de gratii. Sunt doi și trebuie să-i țin închiși, că altfel zboară. Și uite ici pe Bum-Bum, care mi-i foarte drag. Și trase de coarne pe un ren care stătea legat într-un colț, cu o zgardă de fier la gât.

– Și pe el trebuie să-l ținem strâns, că altfel o ia la fugă. În fiecare seară înainte de culcare îl gâdil cu cuțitul și i-i frică grozav.

Și fetița scoase un cuțit lung dintr-o crăpătură a zidului și îl dezmierdă ușurel pe ren cu cuțitul pe gât. Bietul ren a început să dea din picioare și fetița de tâlhar a râs și a luat-o pe Gretchen în pat cu ea.

– Tu dormi cu cuțitul în mână? a întrebat-o Gretchen uitându-se cam îngrijorată la cuțit.

– Întotdeauna dorm cu cuțitul, a răspuns fetița de tâlhar. Niciodată nu știi ce se poate întâmpla și acuma ia spune-mi, din nou, cum a fost cu Karl și de ce-ai plecat tu în lumea largă?

Gretchen i-a povestit iar cum a fost și porumbeii sălbatici uguiau în colivie și ceilalți porumbei dormeau. Fetița de tâlhar cu o mână a luat-o după gât pe Gretchen, iar cu cealaltă ținea strâns cuțitul; n-a trecut mult și a adormit și a început să sforăie. Gretchen însă nu putea închide ochii și se tot gândea: „Oare ce-o să se mai întâmple cu ea, au s-o omoare, au s-o lase să trăiască?” Tâlharii ședeau lângă foc, beau și cântau și tâlhăroaica se dădea de-a tumba. Era o priveliște groaznică pentru biata fetiță. Și deodată, porumbeii sălbatici au început să vorbească:

– U-gu-gu, u-gu-gu! L-am văzut pe Karl. Sania i-o trăgea o găină albă și el ședea în trăsura Crăiesei Zăpezii; Crăiasa a trecut pe deasupra pădurii când eram pui și ședeam în cuib; a suflat înspre noi și toți ceilalți au murit, numai noi am rămas. U-gu-gu, u-gu-gu!

– Ce tot vorbiți acolo? a strigat la ei Gretchen. Încotro se ducea Crăiasa Zăpezii? Mai știți ceva de dânsa?

– Noi credem că s-a dus în Laponia, fiindcă acolo-i mereu zăpadă și gheață. Întreabă pe renul acela care e legat.

– Da, acolo-i zăpadă multă și e strașnic de frumos, a spus renul. Acolo poți să alergi și să zburzi cât îți place, acolo își are Crăiasa Zăpezii cortul ei de vară, da’ palatul ei e departe, tocmai către Polul Nord, pe o insulă căreia îi zice Spitzbergen.

– O, săracul Karl! a oftat Gretchen.

– Da’ mai astâmpără-te odată, a strigat fetița de tâlhar, că acuși bag cuțitul în tine! A doua zi dimineață Gretchen i-a spus tot ce vorbiseră porumbeii sălbatici.

Fetița de tâlhar s-a gândit o clipă, apoi a dat din cap și a zis:

– Tot una-i! Tot una-i! Tu știi unde-i Laponia? a întrebat ea pe ren.

– Cine să știe dacă n-oi ști eu? a răspuns renul și ochii i-au scânteiat. Doar eu acolo m-am născut și am crescut și acolo am zburdat pe zăpadă.

– Uite ce zic eu, spuse Gretei fetița de tâlhar. Acum toți ai noștri au plecat, numai mama a rămas acasă. Pe la amiază, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe urmă adoarme. Și vedem noi ce-i de făcut.

Fetița de tâlhar a sărit din pat, a luat-o pe mamă-sa de după gât, a tras-o de barbă și i-a spus: „Bună dimineața, capră bătrână ce ești!” Mamă-sa i-a dat câteva bobârnace de i s-a învinețit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste. După ce mamă-sa a tras zdravăn din sticlă și a adormit, fetița de tâlhar s-a dus la ren și i-a spus:

– Îmi place grozav să te dezmierd pe gât cu cuțitul, că ești caraghios când te dezmierd și azvârli din picioare, dar acuma trebuie să-ți dau drumul. Am să tai frânghia și ai să pleci în Laponia. Da’ să te duci drept acolo și s-o iei pe fetița asta în spate și s-o duci la palatul în care stă Crăiasa Zăpezii și unde e prietenul fetiței. Cred c-ai ascultat ce spunea, că a vorbit destul de tare și tu ai ascultat.

Renul a sărit în sus de bucurie. Fetița de tâlhar a luat-o pe Gretchen și a urcat-o pe ren, a legat-o de spinarea renului și i-a dat și o pernuță să și-o pună dedesubt.

– De frig n-are să-ți fie prea frig, că ai pantofii îmblăniți, dar manșonul ți-l iau eu, că-mi place. Da-ți dau, uite, mănușile mamei. Îs mari, că-ți ajung până la coate, ia pune-le! Acuma ai niște mâini chiar ca mama.

Gretchen a început să plângă de bucurie.

– Nu-mi place că plângi, a spus fetița de tâlhar. Acuma trebuie să fii veselă. Uite, îți dau două pâini și o bucată de șuncă, ca să ai pe drum.

A legat de spinarea renului șunca și pâinea, pe urmă a deschis ușa și a chemat înăuntru dulăii, apoi a tăiat frânghia cu cuțitul ei cel bine ascuțit și i-a spus renului:

– Pleacă repede și ai grijă de fetiță!

Gretchen a întins către ea mâinile cu mănușile până la coate și și-a luat rămas-bun și renul a luat-o la fugă peste râpe și prin ponoare, prin pădurea cea mare, pe câmpii și ape înghețate. Lupii urlau și corbii croncăneau. Și pe cer parcă se întindeau niște perdele luminoase.

– Asta-i Aurora Boreală, a spus renul; ia uite cum strălucește!

Și a început să alerge și mai repede. Și așa au mers ei ziua și noaptea fără să oprească. Și când pâinea și cu șunca s-au isprăvit, au ajuns și ei în Țara Laponilor.

A șasea povestire
Lapona și finlandeza

S-au oprit la o căsuță care era tare sărăcăcioasă; acoperișul atârna până aproape de pământ și ușa era așa de joasă că trebuia să intri și să ieși pe brânci. În căsuță nu era decât o laponă bătrână, care stătea lângă o lampă, ardea cu untură de focă și pe care fierbea niște pește. Renul i-a spus babei tot ce se întâmplase cu Gretchen, dar mai întâi a povestit ce i se întâmplase lui, pentru că asta i se părea lucru mai de seamă, iar Gretchen era așa de înghețată că nici nu putea vorbi.

– Vai de capul vostru!, a spus lapona. Mai aveți o mulțime de mers. Trebuie să mai faceți vreo sută de poște și să ajungeți în Finnmarken; acolo stă Crăiasa Zăpezii și aprinde în fiecare seară un foc de bengal. Am să scriu câteva vorbe pe un pește uscat, că hârtie n-am, și am să vă dau o scrisoare către o finlandeză care locuiește acolo. Ea are să vă spună mai bine cum stau lucrurile.

După ce Gretchen s-a încălzit și a mâncat, lapona a scris câteva vorbe pe un pește uscat, a dat Gretei peștele și i-a spus să-l păstreze bine, a legat-o iar pe fetiță pe spinarea renului și renul a pornit la fugă. Toată noaptea, Aurora Boreală a luminat cerul cu strălucirea ei albastră. Și așa, după ce au mers cât au mers, au ajuns în Finlanda și au bătut în hornul finlandezei, pentru că ușă nu avea.

Înăuntru era o căldură așa de mare că finlandeza umbla aproape goală; era mititică și zbârcită. I-a scos repede Gretei hainele, i-a scos mănușile și ghetuțele, că altfel i-ar fi fost fetiței prea cald, i-a pus renului o bucată de gheață pe cap și a citit ce era scris pe peștele cel uscat. A citit de trei ori până ce a învățat pe dinafară tot ce era scris și a băgat peștele în oala de supă, că doar era bun de mâncat și finlandeza nu părăduia niciodată nimic.

Renul i-a povestit mai întâi întâmplările lui și pe urmă pe acelea ale Gretei și finlandeza clipea din ochii ei isteți, dar nu zicea nimic.

– Tu ești deșteaptă, a spus renul. Eu știu că poți să înnozi cap la cap toate vânturile din lume într-un singur ghem. Dacă corăbierul deznoadă un nod, atunci capătă un vânt prielnic, dacă deznoadă alt nod, vântul bate tare, iar dacă deznoadă încă unul și încă unul, atunci bate de urnește din loc pădurile. Dă-i și fetiței să bea ceva ca să capete putere cât doisprezece voinici și să răpună pe Crăiasa Zăpezii.

– Da, să vedem! a spus finlandeza. Doisprezece voinici ar ajunge? Și s-a dus și-a luat de pe o policioară un sul mare de piele și l-a desfăcut. Pe sul erau scrise niște litere ciudate și finlandeza a început să citească și a citit, a citit de-i curgeau sudorile.

Și renul a rugat-o așa de mult s-o ajute pe Gretchen, Gretchen s-a uitat așa de rugătoare și cu lacrimi în ochi la finlandeză încât aceasta a început să clipească din ochii ei isteți și l-a luat pe ren într-un colț, i-a mai pus o bucată de gheață pe cap și i-a spus în șoaptă:

– Karl e la Crăiasa Zăpezii și îi place la ea și crede că-i mai bine acolo decât oriunde în lume. Dar toate acestea sunt din pricină că are un ciob de sticlă în inimă și o țandără de sticlă în ochi; dacă cineva îi scoate ciobul din inimă și țandăra din ochi atunci se face iar om bun și Crăiasa Zăpezii nu mai are putere asupra lui.

– Da’ tu nu poți să-i dai Gretei ceva ca să capete ea o putere mai mare?

– Nu pot să-i dau o putere mai mare decât aceea pe care o are acuma! Nu vezi cum o slujesc oamenii și dobitoacele și cum a pornit ea desculță în lume și toate îi merg bine? Puterea ei n-o poate căpăta de la noi, puterea pe care o are e în inima ei și stă în faptul că e un copil drăgălaș și nevinovat. Dacă nu poate singură să ajungă la Crăiasa Zăpezii și să scoată cioburile din Karl, atunci noi nu putem să facem nimic. La două poște de aici începe grădina Crăiesei Zăpezii; du-o până acolo pe fetiță. Pune-o lângă un copăcel cu poame roșii, care crește acolo în zăpadă, dar nu zăbovi și întoarce-te repede înapoi.

Și finlandeza a pus-o pe Gretchen călare pe ren și acesta a pornit în goana mare.

– Vai! Nu mi-am luat pantofii! Nu mi-am luat pantofii!, a început să strige Gretchen, că era frig cumplit afară, dar renul nu s-a oprit și a ținut-o tot într-o fugă până la copăcelul cel cu poame roșii. A pus-o pe Gretchen jos, a sărutat-o pe frunte și pe obrajii lui s-au prelins câteva lacrimi; apoi a luat-o la fugă înapoi. Biata Gretchen a rămas așa fără pantofi și fără mănuși pe un ger cumplit.

A plecat și ea mai departe cât putea de repede și deodată au întâmpinat-o o mulțime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin și luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ și cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen și-a adus aminte ce mari și meșteșugiți fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau și mai mari, și mai fioroși, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau niște arici mari și urâți, alții păreau niște mănunchiuri de șerpi încolăciți, care își întindeau capetele în toate părțile, iar alții erau ca niște ursuleți bondoci și zbârliți; toți erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Gretchen a început să se roage și era așa de frig că putea să-și vadă răsuflarea; și aburii răsuflării s-au făcut tot mai groși și mai groși și s-au prefăcut în îngerași care cum atingeau pământul se făceau tot mai mari și fiecare avea coif, suliță și pavăză. Numărul lor sporea mereu și, când Gretchen și-a isprăvit de spus rugăciunea, o oștire întreagă era împrejurul ei. Îngerașii în zale împungeau cu sulița fulgii de zăpadă și fulgii se fărâmau bucăți și Gretchen putea să meargă liniștită mai departe. Îngerii îi mângâiau mâinile și picioarele și acuma nu-i mai era așa de frig și a putut să ajungă la palatul Crăiesei Zăpezii.

Dar până una-alta, să vedem ce-i cu Karl. El desigur că nici nu se gândea că ea era acum chiar la poarta palatului.

A șaptea povestire
În care e vorba de palatul Crăiesei Zăpezii și despre ce s-a întâmplat acolo

Pereții palatului erau făcuți din zăpadă viscolită, ferestrele și ușile din vânturi vijelioase; erau peste o sută de încăperi, toate așa cum le alcătuia zăpada; cea mai mare era așa de întinsă că puteai să mergi câteva ceasuri prin ea de la un capăt la altul. Toate erau luminate de Aurora Boreală și erau goale, ghețoase, reci și sclipitoare. Aici nu era niciodată vreo petrecere, nici măcar un bal de urși la care vijelia să cânte și urșii albi să meargă în două picioare și să joace, nici măcar o sindrofie de domnișoare vulpi argintii; în palatul Crăiesei Zăpezii era pustiu și frig. Aurora Boreală se deslușea atât de bine încât îi puteai număra perdelele de lumină. În mijlocul acestei săli nemărginite și pustii era un lac înghețat care se sfărâmase în mii de bucăți, dar bucățile semănau între ele așa de tare încât era o adevărată minunăție. În mijlocul lacului ședea Crăiasa Zăpezii, când era acasă, și atunci zicea că șade pe oglinda înțelepciunii și că această oglindă e cea mai bună din lume.

Karl era vânăt de frig, ba chiar aproape negru, dar nu simțea că i-i frig fiindcă Crăiasa Zăpezii îi luase cu o sărutare simțul frigului și inima lui era ca un bulgăre de gheață. Acuma se juca; lua bucăți de gheață netede ca niște tăblițe și alcătuia cu ele tot felul de figuri, așa cum se joacă la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era însă așa-zisul joc de gheață al înțelepciunii. În ochii lui figurile de gheață erau frumoase și de foarte mare însemnătate și asta din pricina ciobului de gheață pe care îl avea în ochi. Așeza bucățile de gheață în așa fel încât să formeze un cuvânt, dar niciodată nu izbutea să formeze cuvântul pe care îl voia și care era „veșnicia”. Crăiasa Zăpezii îi spusese așa:

– Dacă izbutești să formezi cuvântul acesta, atunci ai să fii stăpân pe tine însuți și eu am să-ți dăruiesc lumea întreagă și o pereche de patine noi.

Dar Karl nu putea să formeze cuvântul.

– Mă duc în țările calde, a spus Crăiasa Zăpezii. Vreau să mă uit în căldările cele negre.

Căldările cele negre erau munții Etna și Vezuviu, care scuipă flăcări.

– Am să-i mai înălbesc puțin și asta nu-i rău, ba chiar e bine pentru lămâi și struguri.

Și Crăiasa Zăpezii a plecat în zbor și Karl a rămas singur în sala cea mare de gheață, întinsă cât vedeai cu ochii și pustie. Se uita la bucățile de gheață și se tot gândea și îi trosnea capul de atâta gândire. Și cum stătea neclintit și țeapăn, ai fi crezut că-i și el un sloi de gheață.

În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat și a intrat pe poartă. Vânturi tăioase au întâmpinat-o. Ea a spus o rugăciune și vânturile îndată au stat pe loc și s-au culcat și ea a intrat în sălile palatului, mari, goale și reci. Și deodată l-a zărit pe Karl, s-a dus repede la el, l-a luat de după gât, l-a strâns în brațe și i-a spus:

– Karl! Bine că te-am găsit!

Karl însă ședea nemișcat, țeapăn și rece. Gretchen a început să plângă și lacrimile ei fierbinți au căzut pe pieptul lui, au pătruns până la inimă și au topit bulgărele de gheață și au mistuit ciobul de oglindă. El s-a uitat la dânsa și ea a început să cânte:

Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad pradă ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Că-nflorim și la Crăciun!

Când a auzit cântecul, Karl a izbucnit în plâns și lacrimile când au curs au luat cu ele și așchia de oglindă din ochi și atunci el a cunoscut-o și a strigat plin de bucurie:

– Gretchen! Gretchen! Dar unde-ai fost atâta vreme? Și eu unde am fost?

Și s-a uitat împrejurul lui.

– Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu!

Și s-a lipit de Gretchen și ea plângea și râdea de bucurie. Era așa de frumos încât până și bucățile de gheață jucau de bucurie și după ce s-au săturat de jucat s-au așezat iar jos și au alcătuit tocmai cuvântul de care spusese Crăiasa Zăpezii că dacă are să-l formeze Karl el are să ajungă stăpân pe sine însuși, iar ea are să-i dea lumea întreagă și o pereche de patine noi.

Gretchen l-a sărutat pe obraji și obrajii s-au făcut roșii; l-a sărutat pe ochi și ochii au strălucit ca și ai ei; i-a sărutat mâinile și picioarele și el s-a înzdrăvenit și s-a înviorat. Acuma, Crăiasa Zăpezii avea să se întoarcă acasă, avea să găsească dezlegarea lui de vraja scrisă cu bucăți sclipitoare de gheață.

Cei doi copii s-au luat de mână și au ieșit din palat. Au început să vorbească de bunica și de trandafirii din streașină; și pe unde mergeau ei, vânturile nu mai băteau și ieșea soarele. Când au ajuns la copăcelul cu poame roșii, renul era acolo și-i aștepta. Cu el era și un ren mai tânăr, cu ugerul plin, și renul acela le-a dat copiilor lapte cald și i-a sărutat pe frunte. Și renii i-au luat apoi în spate pe copii și i-au dus la căsuța finlandezei și aici s-au încălzit bine și pe urmă i-a dus la căsuța laponei. Lapona, în vremea asta, le făcuse hăinuțe noi și le dresese sania.

Cei doi reni și cu lapona i-au dus pe copii până la hotarele țării. Acolo unde începea iarba, copiii și-au luat rămas-bun de la laponă și de la reni. Păsările cântau și copacii erau înmuguriți. Și deodată au văzut în fața lor o fetiță călare pe un cal frumos, pe care Gretchen îl cunoștea (fusese înhămat la caleașca de aur). Fetița purta o căciuliță roșie și avea pistoale la brâu. Era fetița de tâlhar; se săturase de stat acasă și plecase acum în lumea largă, mai întâi către miazănoapte și după aceea avea de gând să ajungă și prin alte părți ale lumii. A cunoscut-o îndată pe Gretchen și Gretchen pe ea și amândouă s-au bucurat grozav.

– Te pricepi strașnic să cutreieri lumea!, i-a spus ea lui Karl. Dar oare meriți tu să umble cineva după tine și să te caute tocmai la capătul pământului?

Gretchen a bătut-o ușurel pe obraz și a întrebat-o ce fac prințul și prințesa.

– Au plecat în străinătate, a răspuns fetița de tâlhar.

– Da’ cioroiul? a întrebat Gretchen.

– Cioroiul a murit. Și drăguța lui cea domestică, acum o văduvă, și-a legat o ață neagră de picior și plânge după el. Dar ia spune, tu ce-ai făcut și cum l-ai găsit?

Gretchen și Karl i-au povestit tot.

Fetița de tâlhar i-a luat pe amândoi de mână și le-a spus că, atunci când are să treacă prin orașul lor, are să vie pe la ei și după aceea a pornit iar în lumea largă. Și Karl și Gretchen au plecat și ei mai departe, mână-n mână, și pe unde ajungeau era primăvară cu iarbă verde și cu flori. Și deodată au zărit turnurile unui oraș: era chiar al lor. Au intrat în oraș și au ajuns acasă la bunica și s-au urcat în odăiță, unde toate erau la locul lor, ca altădată. Ceasornicul spunea „tic-tac” și arătătoarele se mișcau. Dar când au intrat pe ușă au văzut că acuma erau mari, oameni în toată firea. Trandafirii din streașină erau înfloriți și lângă trandafiri erau scăunelele pe care stăteau când erau copii. Karl și cu Gretchen s-au așezat fiecare pe scăunelul lui, ținându-se de mână. Măreția rece și pustie din palatul Crăiesei Zăpezii o uitaseră ca pe un vis apăsător. Bunica ședea la soare și citea: „Dacă nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împărăția cerurilor”.

Karl și Gretchen s-au uitat unul la altul și deodată au înțeles cântecul cel vechi:

Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad pradă ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Că-nflorim și la Crăciun!

Erau acuma amândoi oameni în toată firea și totuși copii, copii în inimile lor; și acum venise vara, vara caldă și binefăcătoare.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »