22 decembrie 2016

Bestia (Felii de Timp)

Fapte reale, cândva înainte de 1990…

Am început să urlu… Picioarele metalice ale scaunului mă loveau în cap… Namila gâfâia și zbiera:
– Trădătorule de ţară!

Cerusem de mâncare. Am fost duşi în unitatea de grăniceri din Satu Mare şi „cantonaţi” în camera de vizitatori. Sală tipic militară, comunistă, sovietică, rece, inexpresivă, cu scaune şi mese cenuşii şi cu o fereastră opacă. Am fost „invitaţi” să stăm pe câte un scaun cu cătuşele la spate. După ce timp de 4 ore am stat chinuiţi şi torturaţi pe bancheta îngustă a vagonului de la Oradea până la Satu Mare, am fost din nou supuşi torturii cu cătuşele la spate, pe scaunul unităţii, şi el o unealtă de tortură…

În timp ce mâncam peştele împuţit cu pâinea luată din gunoi, „pâinea ţării” cum a urlat soldatul care ne-a adus-o, dintr-o dată a intrat brusc pe uşă o namilă îmbrăcată într-o cămaşa albă cu nasturii descheiaţi, cu ea scoasă din pantaloni, pantaloni de ofiţer (mai târziu am aflat că era căpitan), duhnind a coniac. Imediat a început să urle:
– Cine-i trădătorul de ţară?

Ne-am refugiat unul într-un capăt al încăperii, celălalt în partea opusă. Namila păroasă a apucat un scaun şi cu ochii ieşiţi din cap şi plini de vine roşii, ochi congestionaţi, a început să ne lovească cu scaunul în cap, pe unde apuca. Cel din colţul opus mie după ce a început să fie lovit, a început să urle şi el, că nu el este trădător de ţară, că eu sunt, că eu am fost… Şi striga – el, nu eu…

– Soldat! Scoate-i afară, în curtea unităţii, şi du-i la hidrant.

Am fost scoşi în curtea unităţii. Soldatul, şi el un patriot, dar altfel, mi-a zis şoptit că ăsta… este cel mai turbat ofiţer, căpitan, că era de la contrainformaţii… Matahala a apărut în curtea unităţii, cu un cablu de oţel cam de un metru lungime.

– Soldat! Dă drumul la hidrant şi pune furtunul cu apă pe ei!

Soldatul a dat drumul la apă, dar aceasta abia ajungea să ne atingă.

– Soldat! Nu ai auzit? Dă drumul la maxim!
– Tovarăşe căpitan (soldatului, fără să vrea, i-a scăpat gradul), nu merge, nu are presiune, am dat drumul la maxim!

Căpitanul, furios, a început a ne arde cu sete cu cablul de oţel, peste cap, peste spate, peste fese, pe unde apuca, când pe unul, când pe celălalt. Am început să urlu ca o fiară. Din gură a început să-mi iasă un sunet pe care nu l-am auzit vreodată. Nu de durere (nu simţeam nimic), ci de groază.

– Soldat! Adu scândura şi sacul cu nisip!

Soldatul a plecat şi s-a întors cu o scândură de aproximativ 60-80 cm, pe care era legat un sac de nisip, de-a lungul acesteia, sac turtit pe scândură şi o bâtă, un par. Ştiam ce este… Era moartea. Acea scândură trebuia să ne-o lege pe spate, cu partea sacului de nisip pe partea spatelui şi scândura în exterior. Cu bâta era lovită scândura, iar lovitura se transmitea prin sacul de nisip, la organele interne. După o bătaie cu un asemenea instrument, timp de o săptămână aş fi scuipat sânge şi 100% dădeam colţul. La examinarea medico-legală nu se constatau lovituri cauzatoare de moarte. Sacul de nisip era „protecţia” legală a statului comunist! Soldatul a mai venit cu un cadru militar, care s-a apropiat de căpitan şi i-a şoptit ceva la ureche. Căpitanul s-a gândit puţin şi a ordonat:
– Bagă-i înăuntru pentru repriza următoare, că vin şi eu imediat.

Fragment dintr-o carte în lucru, de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent 4 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook