Pentru exemplificare, luăm câteva fragmente din lucrarea „Crima din Mews”.

Personajele principale, detectivii, sunt introduse fără prea multă ceremonie:

Însoţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa:
— Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.
— Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.
— Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică — poc-poc — mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate.
Omul de la Scotland Yard fu de acord.

Avertismentul:

Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul.
— E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.
— Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot.
— Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă.
— Mon cher!
— Da. Aş vrea să vad cum ai face-o.
— Dragul meu Japp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă.

Sinuciderea cu iz de crimă:

— Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără — doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii?
— Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?
— Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.

Delictul:

Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.
— Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă — o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împuşcată în cap. Avea o armă automată în mână — un Webley 25 — şi părea un caz clar de sinucidere.

Locul:

Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon.
Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară.
Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitându-se jos, la cadavru.
Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pis¬tol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât.

Contradicţiile evidente:

— Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare că şi acum l-ar ţine — dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva?
— O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi — urechea stângă, observaţi.
— Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă.
— Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa.
— Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise?
Inspectorul Jameson răspunse la asta.
— Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi n-am putut găsi cheia.

Contradicţiile lui Poirot:

Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel.
Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii.
Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal.
— Nu-i nimic acolo, zise Japp.
— Nu, e ciudat…, zise Poirot.
— Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare?
— Exact.
— De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere!
Plecă.
— Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am merge jos şi am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot?
Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el.
El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.

Miss Jane a găsit cadavrul:

Avea o stăpânire de sine admirabilă. Nu se vedeau semne de supărare sau şoc, în afară de o rigiditate, aproape nefirească, de comportament.
— La ce oră aţi sosit în dimineaţa asta?
— Cred că puţin înainte de zece şi jumătate. Am văzut că doamna Pierce, bătrâna aia mincinoasă, nu era aici…
— I se întâmplă des?
Jane Plenderleith dădu din umeri.
— Cam de două ori pe săptămână apare la ora 12 sau nu vine de loc. Trebuie să vină la nouă. De fapt, aşa cum spuneam, cam de două ori pe săptămână ori „vine când o taie capul”, ori vreun membru al familiei a căzut la pat. Toate femeile astea de serviciu sunt aşa — te lasă baltă din când în când. Totuşi, e mai bună ca altele.
— O aveţi de mult?
— De peste o lună. Cea dinainte punea mâna pe lucruri.
— Continuaţi, vă rog, domnişoară Plenderleith.
— Am plătit taxiul, mi-am dus înăuntru valiza, am căutat-o pe doamna P., n-am găsit-o, aşa că am urcat în camera mea. M-am aranjat puţin şi, apoi, m-am dus la Barbara — doamna Allen — dar am găsit uşa încuiată. Am încercat clanţa, am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am coborât şi am sunat la poliţie.
— Pardon! a strecurat Poirot, repede, o întrebare. Nu v-a trecut prin cap să încercaţi să forţaţi uşa — cu ajutorul unuia dintre şoferii din Mews, nu?
Ochii ei, de un verde cenuşiu, s-au întors spre el cu răceală. Privirea ei păru să-l măsoare repede, aprobator.
— Nu, nu cred că m-am gândit la asta. Dacă se întâmplă ceva rău, mi se pare că cel mai nimerit este să chemi poliţia.

Logodnicul:

— Mai e o întrebare pe care aş vrea să v-o pun — şi sper să nu vă supăraţi, domnişoară Plenderleith. Avea doamna Allen vreun prieten mai apropiat sau mai mulţi prieteni?
Jane Plenderleith răspunse cu răceală:
— Da, avea de gând să se căsătorească, dacă asta vă interesează.
— Cum se numeşte bărbatul cu care era logodită?
— Charles Laverton-West. Este membru al Parlamentului de pe undeva din Hampshire.
— Îl cunoaşte de mult timp?
— De peste un an.
— Şi de cât timp e logodită cu el?
— Două, nu, de aproape trei luni.
— Din câte ştiţi, s-au certat vreodată?
Miss Plenderleith dădu din cap că nu.
— Nu. Aş fi surprinsă dacă s-a întâmplat aşa ceva. Barbara nu era din fire certăreaţă.

Duşmanii:

— Din câte cunoaşteţi, doamna Allen avea duşmani?
De data asta trecu un timp bun până ca Jane Plenderleith să răspundă, şi când o făcu, tonul ei se schimbase foarte puţin.
— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi prin duşmani?
— Oricine, de exemplu, care ar profita de pe urma morţii ei.
— Oh, nu, ar fi ridicol. Avea un venit foarte mic.
— Şi cine moşteneşte acest venit?
Vocea Janei Plenderleith păru uşor surprinsă când zise:
— Ştiţi, de fapt, nu am habar. N-aş fi surprinsă dacă aş şti. Adică, dacă şi-a făcut vreun testament.
— Nu avea duşmani în alt sens? trecu Japp, repede, la un alt aspect. Oameni care-i purtau pică?
— Nu cred că-i purta cineva pică. Era o fiinţă foarte blândă, dornică să placă totdeauna. Avea o fire într-adevăr dulce şi plăcută.
Pentru prima dată, vocea ei indiferentă se schimbă.

Crimă?

— Întreaga poveste nu pare naturală. Nu pot încă să cred că s-a sinucis. Trebuie să fie sinucidere?
— Mai e încă o posibilitate.
— Ce vreţi să spuneţi?
Poirot se uită drept la ea.
— Poate fi crimă.
— Oh, nu! Jane Plenderleith se cutremură. Oh, nu! Ce idee oribilă.
— Oribilă, poate, dar vă surprinde ca una imposibilă?
— Uşa era închisă pe dinăuntru. Fereastra la fel.
— Uşa era închisă, într-adevăr. Dar nimic nu indica dacă fusese închisă din interior sau pe dinafară. Ştiţi, cheia lipseşte.
— Dar, atunci — dacă lipseşte… Făcu o pauză de un minut, două. Atunci trebuie să fi fost închisă pe dinafară. Altfel, cheia ar fi undeva în camera.
— Ah, ar putea fi. Camera nu a fost cercetată în amănunţime, după câte ştiu. Sau ar fi fost aruncată pe fereastra şi cineva ar fi putut s-o ia.
— Crimă! zise Jane Plenderleith. Cerceta posibilitatea, faţa ei negricioasă, inteligentă era dornică să pătrundă adevărul. Cred, cred că aveţi dreptate.
— Dar dacă a fost crimă ar trebui să existe un motiv. Cunoşti vreun motiv, mademoiselle?
Dădu încet din cap. Şi, totuşi, în pofida faptului că nega, Poirot avu din nou impresia că Jane Plenderleith ascundea ceva, în mod special.

Într-adevăr, Miss Jane avea ceva de ascuns. Ca de obicei, nu ce credeam eu sau ce-aş fi putut presupune corect. Numai Poirot ştie… Şi dumnealor, cititorii, ca răsplată pentru răbdarea de a citi.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »