Epoca tunel – tunel luminos la un capăt, tunel întunecos la celălalt capăt.

Furnale, cuptoare cu flăcări, zgură, cale ferată plină de funingine, ciment, case cu acoperişuri betonate fără voie, erau piesajul trăirii noastre. Lungi şiruri de camione cu praf înecăcios, praf amestecat cu motorină, praf omorând respiraţii de plămân de copil, de om, de bătrân, de femeie, ne împuţinau şi comprimau timpul, ne scurtau viaţa. Coloane catalitice cu lungi coşuri, cu flăcări roşiatice, în coloane ca nişte şerpi, coloane ce colorau cerul în culorile iadului, se profilau la orizont. Tramvaie bolcănind şi zguduind, cu zdrăngănit de roţi neunse, în şiruri întunecose de culori închise, cu oameni chinuiţi atârnând în scări, cu uşi strâmbe, atârnători scrâşnind din dinţi în disperarea întârzierii, se îndreptau sub soarele şi cerul albastru spre uriaşele porţi, porţi care înghiţeau tăvălugul nesfârşit. Vane uriaşe, nestinse niciodată, mestecau oţelul, oţel cu flacară roşie îndreptată spre direcţia de nezdrucinat a victoriei epocii.

Soare şi cer care priveau la nebunia omului de jos, oameni care acolo, la suprafaţă, încercau să făurescă în iad, raiul. Raiul sub formă de iad, forma ideală dată de cartea roşie, forma călăuzită prin iubitul conducător spre imaginea unui viitor luminos, ca un tunel cu două capete. La un capăt întunericul şi la celălalt lumina. Din întuneric, ei, oamenii aceia, doreau să ajungă la lumină.

Viaţa urbană în zbatere, în tuneluri înguste de asfalt încins, în cuburi de beton de o parte şi de alta, în cuburi în care încă de cu seară aştepta scaunelul bunici sau al mamei, scăunel pregătit pentru ora 4 dimineaţa. Somn anulat brusc de sunetul strident ca de sirenă al ceasornicului rusesc. Somn întrerupt din datoria sa de destindere a oboselii, oboseală a minţii şi trupului. Zgomot de apă cu râgâit de ţeavă ruginită, apă bolborosind, zdrăngănind, apă care se aude de undeva de sus, ca un sunet de tren dând năvală. Papuci târşâiţi, lipăit pe trepte de ciment umed şi rece. Apoi un zgomot de uşă metalica grea, izbind colţar de fier masiv, izbitură care întinde sunetul ca un ecou în sus, spre casa scării. Umbra cu papucii în lipăială şi în răcoarea dimineţii se îndrepta spre alte umbre mici şi cocoşate, umbre băgate una în alta, umbre pe scaunele mici, umbre ca cea a umbrei noi venite. O altă uşă metalică având în ea o uşiţă de puşcărie, aştepta să fie deschisă, deschisă pentru o bucată de carne, mai mult os decât carne, uşiţă deschisă pentru supravieţuire şi subzistenţă, pentru punga umedă de zahăr spre îndulcirea amarului zilei, pentru făină şi ulei, făină pentru gogoşi mici şi strânse în ele, gogoşi făcute la flacăra sugrumată de neputinţa presiunii.

Cine nu îşi aminteşte de vitrine aproape goale, cu piramide de conserve de mazăre, cu câteva bucăţi de slănină de culoarea pământului în cârlige negre şi urâte, de femei scunde şi îmbătrânite din vreme, femei întrebând cu nădejde în ochi:
– Se bagă ceva astăzi?

Din când în când auzeai câte un:
– Te rog frumos să mă anunţi şi pe mine sau, dacă se poate, opreşte-mi şi mie ceva. Vin mai târziu şi îmi dai prin spate.

Aprozar cu tarabă de lemn vopsit în verde, cu noroi închegat şi bătătorit pe margini, cu cartofi sau morcovi în praf şi ţărână, castraveti sfrijiţi sau ardei cu pete uscate, cu fasole strânsă şi uscată în ea, nădejdea săracului. Vânzător înalt, cu mâini mari şi noduroase, consteliv şi cu faţa cogestionată, ţipă:
– Ce vrei cucoană, astea sunt, dacă nu-ţi convine, du-te în altă parte.
Satana, în imensa sa răutate, după plecarea ta, cu kilogramul jumătate cartofi sau fasole şi jumătate ţărână, se apleca tacticos şi lua dintr-un sac un vas de ţărână, vas pe care îl turna cu grijă, amestecând cartof şi morcov.

La intrarea in oraş, venind la întretăiat de ziuă, şoferul înjura maşina, maşină care trosnea şi îl zguduia. Opreşte si se dă jos. De undeva, de sub maşină, trage afară cu mare caznă o canistră murdară şi cu pete de unsoare. Gâfăind, o târăşte după el şi se îndreaptă spre spatele maşinii, unde trage în jos de mânerul metalic al uşii, uşă care nu vrea să se deschidă. Cu un ciocan, rezolvă problema. Deschide uşa. Un abur şi o răceală de gheţărie îl izbeşte drept în faţa roşie, pătrunzându-i adânc în nările mari şi păroase. În întuneric se văd atârnând jumătăţi vineţii de vacă îngheţată. Cu nădejde, ia canistra şi aruncă pe fiecare jumătate apă, apă care se prelinge încet în jos, apă care nu apucă să se scurgă, pentru ca îngheaţă. Apoi, şoferul închide cu grijă uşa masivă plina de promoroacă, mestecând şi mormăind socoteli de el ştiute, câtă carne şi câţi bani va obţine in ziua aceea. În spatele cubului de beton, coada este deja prea mare, este vânzoleală, lumea se ceartă pe locuri. Scaunelele au dispărut ca prin minune. Unul strigă că sunt prea mulţi şi nu o să ajungă. Toţi se agită în aşteptarea cărnii îngheţate, carne îmbunătăţită cu apă, apă de canistră de şofer.

S-a luminat bine. Mai încolo, altă codă, în partea din faţă a cubului de beton. La tutungerie. În încăperea mică, lumea deja se ceartă:
– Doamnă!… Să daţi numai două pachete, să ajungă şi la noi.
Sunt pachete de ţigări, de ţigări Carpaţi, când umede, mirosind a mucegai, când prea uscate şi scuturate, sau pline de noduri. Un domn înalt si uscăţiv ajunge în faţa tejghelei şi întreabă:
– Doamnă, dar Snagov când aduce? Cremă de ghete şi pastă de dinţi bagă săptămâna asta?
La spatele cozii, o femeie bondoacă se agită şi îi spune cucoanei din faţă:
– Sunteţi amabilă, întrebaţi dacă mai are vocabulare, că la librărie s-au terminat şi îi trebuie la nepoţică, la şcoală.
Neprimind niciun răspuns, iese afară neputicioasă şi caută să privească înăuntru prin geamul murdar. Abandonează. Cu păşi mărunţi, cu o plasă de rafie în mână, se îndepărtează încet.

Este ora nouă. La farmacie deja sunt alte câteva zeci de persoane în aşteptare. Se deschide uşa. Ca un aspirator, mulţimea de femei este absorbită înăuntru. Se dau vată, aspirine şi piramidoane. Vată câte un pachet, să ajungă la toate femeile. O femeie tuciurie se agită şi, dând din coate, caută să ajungă mai în faţă. Cineva o împedică. Deodată, zbiară, ca din gura de şarpe:
– Ce, cucoană? Vreau să apuc şi eu, m-am săturat să pun cârpe, mai am şi o fată care i-a venit chestia aia şi e ruşine, că se duce la şcoală şi are control.

Ies afară şi mă uit la soare, la cer, la acelaşi cer şi soare şi mă gândesc cum călătoria mea imaginară a fost atât de reală, de parcă toate s-ar fi întâmplat astăzi sau ieri, fapte şi întâmplări ireale, fapte desprinse dintr-un film, film cu un fel de nazism, film în care oamenii erau chinuiţi într-o libertate relativă şi închipuită, realitate în care ei puteau să se opună, puteau să nu accepte, respectiv să trăiască cum vor. Dar acest lucru nu se putea. Nu se putea pentru că, în decursul a câtorva zeci de ani, mintea lor a fost amorţită, a fost schimbată. Au fost schimbate filozofia şi conceptul despre drept. Le-au fost strecurate în minte şi inimă alte noţiuni, străine de pământ, de ţara şi de neam, noţiuni care mai persistă şi astăzi. Gândeau şi trăiau, respectiv se bucurau prin bucata de carne viitoare obţinută, prin kilogramul de vin de talaj viitor, vin pe care sperau că îl vor apuca şi care îl vor bea la sfârşit de săptămână, dacă nu vor merge la muncă.

Dar să mergem mai departe în călătoria imaginară. Magazinul de încălţăminte. Grămezi de cutii din carton pentru încălţăminte, goale, erau puse in rafturi, cutii care aşteptau cuminţi ca din când în când să fie şterse de praf. Un tânăr intră în magazin şi întreabă:
– 42 aveţi ?… Maro?… Negru?… Nu contează modelul, că aştia din piciore nu mă mai ţin mult.
Vânzatoarea ridică din umeri, a neputinţă. Deodată, uitându-se la tânăr mai bine, ochii i se luminează şi zice:
– Staţi un pic sa mă uit in spate, avem ceva venit, refuzaţi la export. Cât aţi zis? 42?
Dispare după perdeaua de pânză, perdea cam murdară. Se întoarce triumfătoare:
– Am găsit, numai că… sunt 44! Ştiţi, i-am păstrat pentru fratele meu, dar m-am gândit să vii dau dumneavoastră.
Tânărul ia pantofii, îi răsuceşte, îi pipăie gânditor şi apoi, hotărât, pune unul în picior. Ridică şi pune piciorul jos de câteva ori, apoi se uită la fată din faţa lui. Pantoful bălănganea la călcâi, în sus şi în jos, lejer. Fata stătea cu degetul arătător sprijinit pe buză roşie şi ţuguiată, cu o faţă întrebătoare, uşor nedumerită. Apoi, parcă sigură că se va rezolva problema, văzând imposibilitatea ca pantoful să stea în picior, zice rapid:
– Puneţi trei perechi de şosete şi nu vor mai cădea. Uitaţi cât sunt de frumoşi. Şi apoi se vor mai usca şi strânge.
Tânărul se scarpină la tâmplă şi zice:
– Fie ce o fi, îi iau, că alţii nu am de unde. Cât costa?
Vânzătoarea îi răspunde:
– Cam mult, ştiţi… sunt de export, 400 de lei.
Tânărul, care nu avea nici 2000 de lei pe lună leafa, iar a fost pus în cumpănă. Dar dând din cap, scoate patru hârtii de o sută şi una de 50 de lei, bani pe care îi dă fetei spunând:
– Păstraţi restul, oricum trebuie să fac ceva foame. M-am cam îngrăşat în ultimul timp.
Iese din magazin, iar eu mă uit după el. El cu cutia de pantofi sub braţ departându-se, iar eu gândindu-mă că grăsimea invocată nereal şi foamea viitoare îl vor face client pe viaţă la ulcer.

Mai spre seară, m-am îndreptat spre cofetărie şi am intrat înăuntru. O atmosferă închisă şi înăbuşitoare, atmosferă cu miros acru de prăjitură. Câteva şuviţe de hârtie cu lipici, atârnau îngălbenite de tavan, în jos, cu multe muşte lipite pe ele. În spatele vitrinei se văd într-o tavă câteva prăjituri, prăjituri cu aspect lipicios, prăjituri cu lichidul prelingându-se din ele. O elevă timidă, cu câţiva lei în mână, cu cravată de pioner, întreabă:
– Doamnă, sunt proaspete? Că data trecută am mâncat una de aici şi am fost bolnavă o săptămână. M-a certat mama, mi-a spus să nu mai mănânc de la cofetărie.
Vânzătoarea se uită la ea gânditoare şi probabil având şi ea o fată, îi spune:
– Nu, mamă, astea sunt cam vechi, vino mai târziu, poate se bagă altele, că astă noapte nu a funcţionat cuptorul. Iar nu au fost gaze.

Aproape 8 seara. Merg mai departe şi intru în scara unui bloc, bloc din beton, cu 8 etaje. În fata unui lift, un bătrânel cu baston întreabă vecina de la unu, care a deschis uşa curioasă, cu capul plin de bigudiuri:
– Şi ziceţi că nu o să oprească curentul? Că nu a venit nepotul să mă ajute să urc pe scară şi vreau să urc cu liftul.
Matroana cu bigudiuri zice:
– Aseară văd că nu a mai oprit, ştiu eu ce să zic, încercă şi matale.
Închide imediat uşa, la auzul zbierătului lălăit a unei voci de bărbat băut. Bătrânul stă nedumerit, apoi târşâind piciorele, se îndreaptă spre scară şi cu mâna dreaptă uscată se agaţă de balustradă, începând să se tragă în sus, sprijinidu-se cu grijă în baston. Stăteam şi mă gândeam că poate nici într-o oră, nu va ajunge la etajul opt. Sau, Doamne fereşte, face un pas greşit şi cade sau îi stă inima şi se va rostogoli pe trepte în jos.

Afară, în faţa cubului de beton, câţiva copii bat o minge. Un bărbat gras, năduşind şi grăbindu-se, caută să folosească timpul de lumină rămas până la lăsatul întunericului să tremine de şters cu cârpa o Dacia antică. De sus, de la 5, cineva strigă:
– Ionele, du-te şi vezi dacă a închis la alimentara şi vezi dacă are sare.

Pâine şi sare ai tu, Românie, dar nu ai pe cine trebuie la conducere, gândeam eu. Câţiva câini hămăiau din scara blocului la cineva, persoană care s-a oprit şi privea la uşa de la intrare. Un domn în maieu de pe un balcon, domn care fuma tacticos la etajul doi, îl intreabă:
– Căutaţi pe cineva? A… da, stă aici la şase, intraţi, nu va muşcă, numai seara sunt periculoşi.

Ora opt, se aud televizoarele pornite. Se aud ca un ecou cu reverberaţie de undeva de departe. Se aud ca dintr-o lume care nu este a noastră, lume care este aruncată prin sonor din bloc în bloc, din beton în beton, din cub în cub, prin vocea de la telejurnal: Tovarăşi… vom realiza… vom trece… vom depăşi… realizările noastre sunt mari… spre viitorul luminos, spre… viitor înainte.

Noi atunci eram în tunel, dar la capătul întunecos al acestuia, de unde ne uitam cu deznădejde spre capătul luminos al tunelului.

Text de Viorel Muha

2 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »