Karl Raimund Popper (28 iulie 1902 – 17 septembrie 1994), filosof născut la Viena, este unul dintre reprezentanţii raţionalismului critic, doctrină care contestă posibilitatea unei întemeieri absolute a cunoaşterii, chiar şi în cazul enunţurilor empiric-ştiinţifice. Datorită informaţiilor întotdeauna finite, enunţurile ştiinţei nu vor putea fi verificate, ci, mult mai probabil, falsificate.

Fragmente din volumul „Mari filosofi ai lumii”, semnat de Dakmara Georgescu şi Maria Lăcătuş, apărut la Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995:

Popper va contacta personal pe unii dintre membrii Cercului [de la Viena], între care Herbert Feigl îl încurajează, în mod deosebit, să-şi expună propriile idei asupra teoriei cunoaşterii într-o carte. Astfel, este stimulată realizarea celei mai importante lucrări a lui Karl Popper, Logica cercetării, care apare sub acest titlu în anul 1934. Ea este, paradoxal, o lucrare de tinereţe, care nu a avut însă nevoie de revizuiri. Cartea s-a impus prin forţa argumentelor, care l-au propulsat pe autorul ei din postura de „amator” în cea de „filozof profesionist” (Flonta, p.20 în Introducere – Popper, 1981). Ea reprezintă punctul de vedere personal al autorului, în confruntare cu „puncte de vedere consacrate în filosofia clasică a cunoaşterii, înainte şi după Kant, precum şi cu unele poziţii apărate de cei mai reprezentativi membri ai Cercului de la Viena” (M. Flonta). Popper va fi considerat, de altfel, unul dintre marginalii celebri ai Cercului de la Viena, în sensul că, deşi a frecventat acest grup intelectual şi i-a cunoscut personal pe mulţi dintre membrii acestuia, el s-a distanţat relativ timpuriu de ei, la fel ca Ludwig Wittgenstein.

Una dintre faţetele cele mai interesante ale personalităţii lui sir Karl Popper a fost cea de profesor, şi anume, unul care îşi lua studenţii „în serios”, fiind considerat, de aceea, un „om dificil”. Fostul său doctorand, William Warren Bartley III, prezintă un portret edificator al profesorului: „Era o apariţie impresionantă: partea superioară a corpului era foarte bine proporţionată, datorită pieptului larg, dar picioarele erau scurte; părea că de la nivelul scaunului ele atârnă deasupra podelei, fără s-o atingă. Deasupra acestui corp trona o frunte expresivă, boltită, încadrată de cele mai mari urechi pe care le-am văzut vreodată. Erau ascuţite, aproape ca cele ale unui spiriduş. Dar între ele se afla o faţă cumsecade, nobilă, mândră, prietenoasă şi foarte serioasă. Ochii erau îndreptaţi direct spre mine, şi asta cu oarecare stânjeneală. Şi am simţit imediat – şi am simţit acest lucru, apoi, întotdeauna – că mă bucur de toată atenţia lui: în această convorbire nu a existat niciun pic de rutină.” (Bartley)

Popper utiliza în relaţiile cu studenţii „metoda socratică”, respectiv, încerca, prin întrebări bine plasate, să-i conducă spre recunoaşterea propriilor erori şi să-i ferească, astfel, de autosuficienţa care îi caracteriza pe mulţi dintre ei. Niciun referat sau nicio intervenţie nu erau tratate cu superficialitate. „Chinul” studentului terorizat de acest „om dificil” era recompensat însă din plin, prin aceea că acesta îşi dădea seama, în cele din urmă, „că de la el se poate învăţa” (Bartley). Studenţii recunoşteau că merita să fie suportate toate aceste greutăţi produse de „omul dificil”, în schimbul câştigului intelectual şi moral imens, pe care profesorul îl dăruia celor cu care lucra. A nu lăsa studenţilor săi nicio idee neprelucrată sau nereflectată constituia pentru Popper datoria sa supremă ca profesor. El aprecia nocivitatea unor astfel de „idei” neclare pentru mintea unui tânăr, în sensul comparaţiei realizate de Charles Peirce, unul dintre reprezentanţii pragmatismului american: aceste idei sunt pentru minte precum substanţele periculoase din sânge, care pot bloca o arteră. Ele pot să ducă, neîndoios, la moarte intelectuală.

Deşi avea un simţ al umorului dezvoltat, permanenta, aproape obsesivă lui preocupare pentru aflarea adevărului l-a determinat, uneori, să-şi piardă cumpătul şi umorul, producând însă situaţii aproape ilare. Astfel, acelaşi W. Bartley III îşi aminteşte de o întâmplare de acest tip, legată de vizita lui Popper la medic. Fiind prima consultaţie acordată de către acesta, Popper este rugat să-şi facă analizele. Întrucât pacientul amâna efectuarea acestor analize, medicul îi spune că nu-i poate prescrie un tratament pe bază de presupuneri. Acest lucru l-a costat pe bietul doctor o disertaţie lungă despre faptul că ştiinţa întreagă se bazează pe astfel de presupuneri, astfel încât medicina nu poate face nicidecum excepţie. Ştiinţa nu înseamnă altceva decât presupuneri şi infirmări ale acestora, de aceea, a avea pretenţia de a le ocoli este absurd.

Ceea ce apropiaţii săi admirau, de asemenea, era marea energie de care Popper dădea dovadă, precum şi felul cumpătat de viaţă pe care nu încerca însă să-l impună şi altora. Jilţurile din camera de zi erau realizate de Popper însuşi, care a urmat, în anii ’20, la Viena, un curs de tâmplărie. Aceste jilţuri l-au însoţit în peregrinările sale prin lume, din Viena în Noua Zeelandă şi, apoi, la Londra. Biroul său nu conţinea decât cărţile de care avea nevoie în momentul în care lucra la o anumită lucrare, aşezate în rafturi construite, de asemenea, de el însuşi. Liniştea, simplitatea acestei locuinţe erau pentru Popper esenţiale pentru a putea scrie. O altă preocupare importantă a sa, cultivată încă din anii tinereţii, era cântatul la pian. La Viena, a făcut parte din Societatea pentru concerte private a lui Arthur Schonberg, promotorul muzicii dodecafonice, în cadrul căreia s-a manifestat şi în calitate de compozitor.

Fascinanta personalitate a lui Karl Popper poate fi însă cel mai bine apreciată prin vastitatea şi bogăţia operei sale filosofice: teoriile asupra falsificabilităţii; cercetările privind probabilităţile, indeterminismul, relaţia suflet-trup; problema cunoaşterii obiective; programele metafizice de cercetare; critica marxismului, platonismului, hegelianismului, filosofiei analitice şi pozitivismului. Aşa cum sugerează fostul său doctorand mai sus amintit, ceea ce Popper i-a învăţat, mai ales, pe toţi cei cu care a lucrat este faptul că nu trebuie niciodată să ne ocupăm de teme, ci întotdeauna de probleme.

Bibliografie menţionată:
Bartley, W. W., III – „Karl Popper” în „Physiognomien. Philosophen des XX. Jahrhungerts in Portraits” (Hrsg. E. Nordhofen), Athenäum, 1980
Flonta, Mircea – „Studiu introductiv” la „Logica cercetării”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Popper, K. R. – „Logica cercetării”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi
Comenteaza! »