23 noiembrie 2009

Istoria scrisului

Act de cultură cu efect civilizator, scrisul stă la baza artei albe, care a propulsat viaţa omului de Neanderthal, ajutat să iasă din peşteri spre a deveni după multe milenii de autoperfecţionare călătorul intergalactic al mileniului III.

Privit din perspectivă istorică, drept proces dezvoltat de-a lungul secolelor, scrisul, acel „sistem de semne grafice convenţionale conceput pentru redarea cuvintelor şi a gândirii” a marcat atât evoluţia societăţii umane cât şi descoperirea focului. Întocmai acestuia din urmă, scrisul şi-a dobândit o aură legendară, ce face dificilă fixarea lui în timp şi spaţiu.

Una dinre problemele cele mai importante pe care omul a trebuit să o rezolve spre a putea să comunice în scris, a fost cea a suportului material, pe care el avea să-l inventeze.

Materialele folosite pentru comunicarea scrisă au fost clasificate:
• după cele trei regnuri;
• după criteriul cronologic;
• după starea lor, sens în care pot fi diferenţiate:
1. stare naturală (piatră, oase, frunze, coaja de copaci, lemn);
2. confecţionate anume (tăbliţa de lut, pergamentul, foile metalice, ţesăturile textile etc.).

Se ştie că primele urme de comunicare scrisă datează din epoca pietrei. Pe pereţii grotelor de la Altamira, Spania, datând de aproximativ 20.000 de ani, zimbrul în plin atac este făcut cu cărbune, cu ocru, roşu şi galben. Acest străvechi semn al unui mesaj formulat spre a fi transmis altor oameni, care îşi exprimau astfel la modul ritualic încrederea în izbânzi viitoare, a fost descoperit în anul 1875.

Desenele cu valoare de amintire a unor evenimente vor apărea şi în Scandinavia sau Insula Paştelui. Olof, bătrânul rege wiking, a cerut sclavilor să-i aducă din munţi bolovani uriaşi de piatră spre a ridica o clădire cu coloane, pe care a scris tot ce vroia să transmită posterităţii. Aşa au apărut runele scandinave.

Interes prezintă şi tăbliţele de piatră neagra din Mesopotamia, supranumite Tăbliţele Hofman, care datează de prin anul 6000 î.Hr. în formă pictografică primitivă, cu caractere preuniforme.

Scrisul a fost aşezat apoi pe plăcile de metal confecţionate, spre exemplu, în Grecia şi Italia (îndeosebi la Teba şi la Roma), cu texte zgâriate cu un cui special sau cu o dăltiţă. O asemenea placă metalică avea să cuprindă Periegesis Tes Hellados, cunoscuta descriere a Greciei, făcută de geograful şi istoricul grec Pausanias (sec. al 2- lea î. Hr. ), ea devenind o sursă de informaţii, folosită de arheologii care caută vechile monumente.

Tăbliţele metalice, aşa cum au fost descoperite şi în Grecia şi în Italia, nu se vor răspândi prea mult. Cauzele, dovedite a fi obiective, constau în faptul că:
• Scrierea lor era alfabetică şi pretindea prea mult loc faţă de cea pictografică şi ideografică a orientalilor;
• Hârtia de papirus şi pielea din Pergam erau deja introduse în lumea antică.

La Roma acele plăci metalice cu texte de legi formau o arhivă, care nu aveau dulapuri, bibliorafturi ori sertare. Mai precis plăcile erau puse direct pe podea de-a lungul pereţilor, fiind bătute în cuie sau zidite în perete. Dacă placa era gravată şi pe dos, se atârna pe perete cu lanţuri, ca să poată fi întoarsă spre citire. Se cunoaşte placa de bronz de la Muzeul din Parma (Italia), în care era vorba despre funcţionarea unui orfelinat, prima instituţie de acest fel cunoscută în istorie. Alta placă de bronz, aflată la Muzeul din Lyon (Franţa), acoperă un perete de sală şi cuprinde cuvântarea lui Nero privind cetăţenii acestui oraş (Lugdunum), ea fiind o primă dovadă istorică despre Lyon.

Istoria scrisului nu se opreşte aici. Oamenii au continuat să caute un material propice, încercând să folosească frunza de palmier cea de arbori tropicali. Frunza de palmier a fost folosită prima dată in Orient, în India sau China. Indienii preparau frunzele astfel: le uscau, le lustruiau, le tăiau în forma necesară şi le coseau cu un fir subţire la margini spre a fi pliate şi ornate cu roşu, negru ori cu iniţiale aurite. Frunza s-a dovedit a fi fragilă, nerezistentă în timp. Până la noi au ajuns puţine exemplare.Cu ingeniozitatea sa, omul a continuat maratonul spre civilizaţie prin perfecţionarea căilor de comunicare scrisă.

Hârtiile de papirus arătau ca nişte foi de 20-25 cm lăţime şi 30 cm lungime, de culoare alb-gălbui. Papirusurile se ţineau în suluri de 18 m, alcătuite din mai multe foi cap la cap; partea interioară era pentru scris. După scriere, benzile se păstrau sub formă de sul ( în latină-volumen însemna iniţial sul, iar apoi carte ). Egiptenii au fost de-a lungul a 2000 de ani stăpânii absoluţi ai papirusului, pe care nu-l exportau decât cu restricţii, din cauză că fiind folosit pentru texte religioase era considerat sacru, iar negustorii câştigau prin el foarte mult.

Fiecare zonă a civilizaţiei antice şi-a ales pentru scriere materialul de care dispunea în teritoriul respectiv. Sumerienii au valorificat lutul care se dovedise a fi minunat în ţinutul dintre cele două fluvii ale Mesopotamiei. Egiptul avea din abundenţă pe malurile Nilului o specie de trestie din care au preparat papirusul. În China se scria pe bambus, iar în sec. al 2-lea d. Hr. pe hârtie din pai de orez, ca materii prime găsite din belşug acolo. La Roma ca şi în Asia Mică se scria pe pergament, pe tăbliţe cerate şi pe papirus. Fiecare material menţionat avea şi mari dezavantaje. De aceea oamenii au încercat să scrie şi pe ţesăturile textile. La mumiile egiptene, s-au găsit feşe lungi făcute din in şi acoperite cu hieroglife ce reprezentau incantaţii care să asigure sufletului mort intrarea în Amenti, locaşul de veci, ale cărui desfătări erau descrise acolo. Se scria, de asemenea, pe mătase cu penel din păr de cămilă.

Deci , mătasea chinezească, papirusul egiptean şi pergamentul Asiei Mici stăteau la originea manuscrisului ca cea dintâi formă de carte. La chinezi sulurile de mătase în bibliotecă ajung să egaleze legăturile de bambus.

În secolul al 3-lea d. Hr. mătasea a cedat locul hârtiei.


Bibliografie selectivă
Antonescu, Şerban. „Cadmos, Scurtă istorie a scrisului”. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Călin, Vladimir. „Povestea scrisului”. Editura Tineretului, Bucureşti, 1966.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 7 voturi
Încarc...

Un comentariu la Istoria scrisului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook