Tânăra regizoare Carmen Lidia Vidu, remarcată prin abordările teatrale inedite, ne-a acordat un interviu, în care vorbeşte cu sinceritate despre ce înseamnă această meserie în România, atunci când încerci să-ţi clădeşti o carieră. Deşi atinge subiecte dureroase, verva interioară care răzbate dintre cuvintele sale este o încântare.

Citatepedia: În general, adolescenţii visează să devină nişte „personaje”. Ce anume v-a atras spre meseria de regizor?

Carmen Lidia Vidu: Am purtat lanţuri de câine la mâini, fuste mini şi pantofi cu toc – la şcoală, în clasa a VI-a, apoi m-am ras în cap şi mă credeam superbă, ce să zic? Eu nu visam să devin niciun personaj, fiindcă eram ce personaj vroiam. Nu aveam nevoie de scenă pentru asta. Nu personajele m-au atras spre teatru, ci profesoara mea de franceză. Vorbeam şi vorbesc execrabil franceza, dar la meditaţiile de la franceză am fost nevoită să citesc teatru ca să pot conversa, plecând de la piesa pe care profesoara mi-o dădea să o citesc. Nu ştiu exact ce m-a atras la meseria de regizor… Îmi plăcea să-mi fotografiez păpuşile, să citesc multe poveşti, să fiu în centrul atenţiei, să am ceva de spus tot timpul, să fac sport şi să intru în competiţie….

Citatepedia: Cum îşi începe un regizor carieră în România?

Carmen Lidia Vidu: Un regizor îşi începe cariera de sus, de jos sau într-un fel mediocru. Unii sunt pe val în studenţie, se aude numele lor încă din facultate, iar apoi pică în uitare; alţii sunt insistenţi şi dacă sunt daţi afară pe uşă, intră pe geam; iar alţii montează teatru pe unde apucă, montează cât pot ei de mult, dar cam fără urmări. În România nu există piaţă teatrală. Nu există PR, nu există management teatral, aşa că totul e la voia întâmplării. Trebuie să ai multă răbdare, să renunţi la roadele faptei şi să-ţi iubeşti mult meseria.

Citatepedia: În ceea ce priveşte teatrul, nu v-aţi oprit la mijloacele tradiţionale de expresie, ci aţi apelat şi la dans, muzică, proiecţii video, combinându-le într-un fel inedit şi ingenios. Care sunt, de fapt, limitele în care se defineşte teatrul?

Carmen Lidia Vidu: Teatrul e doar o formă. Noi stabilim conţinutul şi limitele de expresie ale formei. Muzica e şi punk şi operă şi operă-rock… Aşadar nu are rost să ne autodefinim şi să ne pierdem în clasificări inutile. Teatrul, atâta timp cât emoţionează, cât are ceva de spus, cât e făcut la nivel performant, cât timp miroase a viaţă şi nu a moarte, e teatru… ; în rest, sunt încercări, sunt nereuşite, sunt făcături, sunt oboseli. Teatrul e o artă care cere cultură şi divertisment. Se redefineşte în funcţie de timp şi spaţiu. Ce vină am eu că pe vremea grecilor nu exista videoproiector?

Citatepedia: Mijoacele tehnice moderne, cum sunt proiecţiile video, pot fi de mare efect. Totuşi, nu riscă să fie „prea mult”? Nu „acoperă” jocul actorilor?

Carmen Lidia Vidu: Teatrul nu e sluga actorului, el e un mijloc de comunicare (artistic) între spectacol şi spectator. Oamenii nu vin la teatru, ei vin la un spectacol de teatru. Nu poţi face spectacol ca acum 1000 de ani, nici ca acum 100 de ani, nici ca acum 20 de ani, nici ca acum 10 ani. Trebuie să fie o diferenţă, iar cei care o refuză sunt pur şi simplu depăşiţi. Dacă proiecţiile sunt „prea mult” e o greşeală, dacă textul e „prea mult” e o greşeală, la fel şi cu lumina, şi cu muzica… Spectacolul nu are regulă. Trebuie să ştii clar şi sigur ce vrei să spui, iar apoi îţi găseşti mijloacele de comunicare, de expresie, fără să te gândeşti că faci teatru ca pe un favor adus actorului.

Citatepedia: În contextul în care se discută atât de mult despre noul val al cinematografiei româneşti, nu vă tentează regia de film?

Carmen Lidia Vidu: Regia de film nu m-a tentat niciodată, cu atât mai mult nu o să mă tenteze filmul doar fiindcă e pe val. Cred că filmul românesc, indiferent de conjunctura actuală, e foarte depăşit şi obosit. Nu are pic de fantezie, e mediocru cel mult. Filmul românesc e încă în slujba socialului. Eu vin dintr-o generaţie care nu mai crede în lacrimi contrafacute doar de dragul occidentalilor.

Citatepedia: Dintre piesele puse în scenă până acum, pe care o simţiţi mai dragă, mai reprezentativă pentru mesajul dumneavoastră artistic?

Carmen Lidia Vidu: Piesele pe care le-am montat au o poveste în spate. Spectacolul cel mai complex de până acum a fost „I Hate Helen” de Peca Ştefan, spectacol pe care l-am montat la ARCUB. Acolo l-am întâlnit pe Ioan Cocan, care mi-a cam schimbat gusturile în materie de visual. Textul era scris special pentru un spectacol de teatru multimedia, aşa că m-am simţit foarte bine lucrând pe el. Am avut o echipă de actori tineri şi foarte buni, o poveste de dragoste superbă şi multe lucruri de experimentat. „I Hate Helen” e spectacolul care e cel mai des copiat de alţi regizori din România.

Citatepedia: Ce proiecte aveţi în pregătire?

Carmen Lidia Vidu: Pregătesc plecarea mea din România. Ca multe alte proiecte de-ale mele, şi acest proiect ar putea să cadă… nu ştiu.

Citatepedia: Ce este atractiv la acest „proiect”, ca regizoare?

Carmen Lidia Vidu: În România îmi lipsesc următoarele lucruri de bun-simţ: piese autohtone bune, spaţii de repetiţii, spaţii de spectacole, teatre cu target pe tineri şi pe teatru contemporan, fonduri pentru proiecte independente, fonduri pentru proiecte susţinute de teatre, actori care să fie ocupaţi de profesia lor, nu de ciubucuri pe mulţi bani, promovarea spectacolelor. Nu mai are rost să menţionez că teatru înseamnă Bucureşti. Da, recunosc: din când în când câte o provincie mai zice câte ceva, dar asta se întâmplă rar şi nu în mod constant. A fost Piatra Neamţ, Craiova, acum Sibiu, dar toate în 3-4 ani se sting. Deci, dacă vrei teatru trebuie să vrei Bucureşti. Problema e că Bucureştiul e penibil de scump, ca un oraş dintr-o ţară de mâna a treia. Ca să pot trăi în Bucureşti, trebuie să fac orice altceva, dar nu teatru. Ideea e că plecatul din România nu e un moft, e o posibilă soluţie de supravieţuire…

Citatepedia: Oriunde vor fi, ne vom bucura să prezentăm următoarele puneri în scenă. Le aşteptăm!

2 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Interviuri, Teatru
Comenteaza! »