Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.
„Când un bărbat iubeşte o femeie” („When a Man Loves a Woman”), memorabila poveste de dragoste cu Meg Ryan şi Andy Garcia în rolurile principale, a apărut pe DVD. Filmul prezintă drama unei familii dezbinate de alcool, în care un bărbat iremediabil îndrăgostit de cele „600 de zâmbete diferite” ale soţiei lui încearcă s-o elibereze de viciul care le-a distrus relaţia.
„Cum să uiţi o femeie„, cel mai recent roman al lui Dan Lungu, a apărut în colecţia Fiction Ltd. la Editura Polirom. Este una dintre cele mai aşteptate apariţii ale acestui început de an – un roman despre iubire, uitare, dar şi despre „pocăiţi” şi lumea acestora.
După succesul repurtat cu „Sunt o babă comunistă!”, autorul se reinventează în acest nou roman, renunţând la temele legate de comunism şi adoptând o perspectivă predominant psihologică. Aceasta duce la construcţia unor personaje vii, complexe, care, mai ales în a doua parte a cărţii, par a fi făcute 100% „din carne şi oase”: Marga, Andi, prezbiterul Set. Atenţia focalizată de autor pe psihologia personajelor face ca resorturile lor sufleteşti să poată fi mai uşor disecate, înţelese şi împărtăşite de către cititor.
Duplexul tematic al cărţii este generat de un singur nucleu: iubirea. Astfel, romanul este despre două tipuri de iubire: cea care leagă sau dezleagă un cuplu şi cea pentru Dumnezeu. Avatarurile dragostei terestre se împletesc cu frământările mistice, iar lumea „pocăiţilor” este surprinsă cu înţelegere şi amuzament. Problematizarea acestor două teme majore ne-ar putea face să credem că tonul cărţii este întrutotul grav, însă specialitatea lui Dan Lungu este de a vorbi relaxat şi pătrunzator despre lucrurile cu adevărat importante. Astfel, dincolo de gravitatea incontestabilă, romanul este învăluit de umor, (auto)ironie şi, uneori, maliţie.
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul semnat de Al. Dimitriu-Păuşeşti analizează opera lui Louis Aragon, pe numele său adevărat Louis-Marie Andrieux (3 octombrie 1897 – 24 decembrie 1982).
Niciunul dintre marii poeţi ai Franţei contemporane nu a trăit mai intens evenimentele, nu a participat mai activ la istorie decât Aragon. Ca şi Victor Hugo – de la care s-a reclamat şi al cărui exemplu de cetăţean şi de poet l-a urmat – Aragon este din plin „ecoul sonor al epocii sale”. Datorită lui, poezia evenimentului este reintrodusă în poezia franceză, după multe tentative febrile de a o statornici pe drumul ermetismului.
Înainte de a începe, o să recunosc cinstit faptul că m-a intrigat mereu titlul acestei cărţi de Octavian Paler. Are nevoie de apărare Galilei? În faţa cui? Răspunsul e simplu. Da, toţi eroii au nevoie de apărare. În faţa noastră, a muritorilor de rând. Pentru că, date fiind calităţile lor extraordinare, ar fi trebuit să facă mai multe decât noi. Şi au făcut, în mod cert. Însă nu de-ajuns. Pentru că ceea ce pretindem, de fapt, de la ei, e să se aşeze deasupra greşelii, lucru pe care nimeni dintre noi, ceilalţi, nu-l poate face.
Textul este construit ca un dialog ale cărui premise sunt aşezate încă de la început. Ce s-a întâmplat cu adevărat? Era dreptul lui să facă ce doreşte cu propriile credinţe? Cum îl judecă oamenii? Are cineva dreptul s-o facă? A schimbat abjurarea lui Galilei zborul Terrei printre aştri?… Era doar o formalitate, până la urmă, dincolo de care nu se schimbă datul ştiinţific. Atunci… de ce-i cerem să n-o fi făcut?
Fragmente din Introducerea lucrării „Al doilea sex” de Simone de Beauvoir:
„Am ezitat mult timp să scriu o carte despre femeie. Subiectul e iritant, mai cu seamă pentru femei. Şi nu e nici nou. Disputa feminismului a făcut să curgă destulă cerneală; iat-o, acum, aproape încheiată: să nu mai vorbim despre ea. Deşi se tot vorbeşte, încă. Iar enormele prostii debitate de-a lungul acestui ultim secol nu prea par să fi limpezit problema. De altfel, există o problemă? Care? Chiar există femei? Sigur, teoria ‘eternului feminin’ continuă să aibă adepţi; îi auzi şuşotind: ‚Şi-n Rusia, până şi acolo, ele rămân tot femei’; în vreme ce alţi inşi, bine informaţi – cîteodată inclusiv cei din prima categorie – suspină: ‚Femeia se pierde, femeia e pierdută’. Nu se mai ştie prea bine dacă există încă femei, dacă vor mai exista, dacă trebuie sau nu să doreşti să existe şi care e locul pe care ar trebui ele să îl ocupe.”
50 voturi
Încarc...
