Fragmente din volumul „Omul invizibil” (traducere de Mihu Dragomir, C. Vonghizas, A. Ralian, C. Clarus, Colecţia Biblioteca pentru Toţi, Editura pentru Literatură, 1966):
„Era firesc ca o persoană cu înfăţişare şi comportări atât de ieşite din comun să constituie principalul subiect de conversaţie într-un sat ca Iping. Părerile asupra preocupărilor lui erau împărţite. Mrs. Hall se arăta cât se poate de susceptibilă în privinţa muşteriului ei. Când era întrebată, explica pe îndelete că dumnealui este un ‘cercetător ştiinţific’ (rostea cu gingăşie fiecare silabă, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i scape vreuna). Dacă interlocutorul dorea să afle ce-i ai un ‘cercetător ştiinţific’, hangiţa răspundea cu un aer de superioritate că orice om cu carte trebuie să ştie măcar atâta lucru, şi-i destăinuia apoi că ‘domnul descoperă lucruri’. Oaspetele ei, adăuga mrs. Hall, avusese un accident, care îi desfigurase vremelnic faţa şi mâinile şi, fiind o natură foarte sensibilă, nu putea suferi ca lumea să bage de seamă infirmitatea lui.
Dar, fără ştirea ei, circula şi altă versiune: străinul ar fi un criminal, care s-a înfofolit în halul ăsta ca să scape de justiţie, înşelând ochiul poliţiei. Ideea răsărise în mintea lui mr. Teddy Henfrey. Dar nimeni n-auzise ca de pe la mijlocul sau sfârşitul lui februarie încoace să se fi petrecut vreo crimă mai serioasă. Filtrată prin imaginaţia lui mr. Gould, suplinitorul de la Şcoala Naţională, teoria ‘crimei’ a îmbrăcat o altă formă, şi anume, că străinul ar fi fost un anarhist deghizat, care fabrica bombe explozive; zelosul învăţător a luat chiar hotărârea să-l urmărească pe ascuns, atât cât îi îngăduia timpul liber. E drept că cel mai adesea urmărirea se mărginea la privirea scrutătoare pe care mr. Gould i-o arunca străinului, ori de câte ori îl întâlnea, şi la o serie de întrebări de ordin general, adresate unor oameni care nici nu-l văzuseră vreodată. Până la urmă, mr. Gould n-a descoperit nimic.
Un alt curent de opinie era cel lansat de mr. Fearenside. Căruţaşul avea câţiva adepţi, care fie că admiteau ca atare teoria culorilor pestriţe [pe care se presupunea că le are pielea străinului], fie că-i introduceau diverse modificări. Aşa, de pildă, Silas Durgan fusese auzit declarând că ‘dacă s-ar arăta la panoramă, ăsta ar face bănet în două ceasuri!’. Şi, pentru că era şi puţin teolog, mr. Durgan îl asemuia pe străin cu ‘omul cu un singut talant’ din Biblie. Alţii adoptaseră un punct de vedere care soluţiona toate problemele: îl considerau pe misteriosul personaj drept un nebun inofensiv. Această versiune avea avantajul că lămurea dintr-o dată toate semnele de întrebare. În afara acestor grupuri cu opinii bine definite, se mai găseau şi câte unii cu păreri mai schimbătoare sau alţii care amestecau mai multe versiuni la un loc. Locuitorii din Sussex nu prea erau superstiţioşi; abia după întâmplările de la începutul lui aprilie prinse pentru prima oară să umble prin sat zvonul că ar fi ceva necurat la mijloc. Chiar şi atunci însă, numai femeile plecau urechea la asemenea şoapte… Oricum, indiferent de ceea ce gândeau despre obiectul atenţiei lor, toţi locuitorii din Iping cădeau de acord într-o singură privinţă: antipatia pe care o nutreau faţă de el.”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Chiar depăşind graniţele literaturii engleze, Charles Dickens (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870) rămâne, fără îndoială, campionul literaturii ca tablou al copilăriei. Fără să-i minimalizăm prin asta valoarea, recunoaştem cu preponderenţă între lucrările sale pe cele care aduc în prim-plan universul infantil, care se construieşte oarecum metodic pe baza unei legi ce nu poate fi ignorată: vitregia sorţii poate fi învinsă dacă-ţi păstrezi calea dreaptă şi cugetul curat. Teza pare simplistă, dar asociată cu un real talent narativ, Dickens a obţinut o formulă de succes care, deşi nu l-a inclus în rândul monştrilor sacri, l-a făcut cunoscut şi citit cu plăcere la nivel universal.
