26 mai 2008
Vers din „Tatăl Nostru”:
„Şi nu ne duce pe noi în ispită„
Primăvara şi muzica florilor ei, ne scot din casă la pădure. Vă aflaţi la un picnic. Mai departe, pe pajişte, paşte o cireadă. Din amuzament, faceţi următoarea încercare: puneţi o oglindă de buzunar în faţa unui bou. Boul nu va fi deloc impresionat de imagine şi va continua să pască, alungând muştele cu coada. Boul din oglindă, nu există pentru el. E un bou, dar într-un spaţiu virtual, care transcende spaţiul în care trăieşte originalul. E un spaţiu virtual, care pentru noi există, din moment ce îl vedem. Iar boul „nostru” nu poate concepe decât adevărul lumii în care el rumegă.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Eugen Dănescu in Eseuri
7 mai 2008
Sub genericul „Scenes de vie, Scenes de theatre de Roumanie… mais en francais” („Scene de viaţă, scene de teatru din România… dar în franceză”), în organizarea Institutului Cultural Român, Centrul Wallonie-Bruxelles din Paris va găzdui două reprezentaţii de teatru, avându-i ca protagonişti pe Oana Pellea şi Sandu Mihai Gruia. Vineri, 9 mai 2008, va avea loc spectacolul cu piesa „Je m’en vais…” de Marc Dore, iar sâmbătă, 10 mai 2008, publicul parizian va putea vedea piesa „Du pain plein les poches” de Matei Visniec. Prezentarea celor două spectacole româneşti în limba franceză, la Paris, în cadrul aceluiaşi proiect, constituie o premieră.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Teatru, Ştiri
28 martie 2008
Pe numele său adevărat Jan Amos Komenský (28 martie 1592 – 15 noiembrie 1670), marele pedagog ceh este astăzi considerat părintele didacticii moderne. Fiecare etapă a umanităţii şi fiecare societate, indiferent de modul de organizare, a manifestat interes în educaţia tineretului, încercând să găsească metodele cele mai eficiente pentru a forma oameni care să corespundă unui anumit Ideal de atins. Ambiţiosul proiect al lui Comenius depăşeşte însă graniţele spaţiului şi ale timpului, în aşa fel încât moştenirea pe care ne-o lasă peste vremi poartă titlul „Didactica Magna – Arta universală de a învăţa pe toţi toate”. Dincolo de puternicele contaminări religioase, observaţiile sunt de bun-simţ, iar valoarea lor rezidă tocmai în această calitate, precum şi în optimismul şi luminozitatea discursului.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Articole
13 martie 2008
Eugen Simion, despre demersul său critic din lucrarea „Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei” (ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005):
„Am încercat, la începutul şi la sfârşitul cărţii, să fac un portret al scriptorului Eliade, omul care nu se resemnează în eşec, spiritul obsedat de superstiţia procesului, credinciosul fără religie (Cioran), enciclopedistul rătăcit în epoca modernă (Eugène Ionesco), Parsifal care ajunge, în fine, la curtea regelui bolnav al Occidentului (Noica) etc. Un portret care este o sumă de schiţe abandonate şi reluate. Căci omul, ca şi scriitorul, nu-i uşor de prins într-un portret definitiv. Ceva, în el, se ascunde, fuge din ramă, o bunătate şi o toleranţă în idei care deconcertează pe cel care vrea să-i prindă, cum anunţam mai înainte, figura spiritului. Prin ce este tipic şi atipic Mircea Eliade în generaţia şi în timpurile secolului său (căci sunt mai multe)? Ce-a adus regelui Marc acest Parsifal rătăcit în istoria religiilor? Ce-a mişcat, ce inerţii a distrus în proza românească admiratorul lui Papini şi imitatorul lui Joyce?”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
19 februarie 2008
În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.
Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
15 februarie 2008
Când vine vorba despre aurul greu al literaturii române, despre ceea ce numim în mod tradiţional „Epoca Marilor Clasici”, trei sunt numele pe care mulţi dintre noi le nimeresc cu uşurinţă (Eminescu, Creangă şi Caragiale), pe altul îl pomenesc cei o ţâră mai atenţi la şcoală (Slavici – cel mult ţinut în umbră din motive neimportante pentru literatură), dar pe cel de-al cincilea puţini îl asociază cu noţiunea de „mare scriitor” – Titu Maiorescu. Asta deoarece critica literară este un domeniu mai dificil de digerat, şi nu e atât de evident de apreciat valoric. Sunt câteva lucruri pe care, însă, ar trebui să le ştim despre „eminenţa cenuşie” a zorilor literaturii române (cel care ni i-a dat chiar pe Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici), iar pe unele dintre lucrurile astea (cele care mi-au stârnit mie interesul) le voi ilustra folosind un extraordinar studiu critic, intitulat „Contradicţia lui Maiorescu” de Nicolae Manolescu (ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973).
Imaginea pe care o avem despre Eminescu astăzi e 100% produsul gândirii maioresciene. Este, dacă vreţi, unul dintre cele mai bune exemple de creare a unei „imagini publice” fără cusur, de pe urma căreia poetul suferă, oarecum, şi astăzi.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Articole
