Fragmente din volumul „Personalitatea literaturii române” de Constantin Ciopraga (capitolul „Renascentism târziu: Dimitrie Cantemir”), Princeps Edit, Iaşi, 2007
„Nu numai prin imensa capacitate de cunoaştere, pornind intensiv de la cei vechi, dar şi prin modul de a construi el însuşi, moldoveanul Cantemir a fost, în frământata lume feudală, un umanist de statură renascentistă. Prin îngânduratul Miron Costin, prin Dosoftei, prestigiosul mitropolit de Iaşi, prin Nicolae Milescu, al cărui studiu teologic Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentalis splendens se tipărea în 1669 la Paris, de asemenea prin foarte instruitul muntean Constantin Cantacuzino, fracventator al Universităţii padovane (suprimat în 1716 la Constantinopol), apoi prin Cantemir, emulul acestora – unii de formaţie latină, alţii iniţiaţi şi în cultura Heladei -, se configura la confiniile Orientului cu Occidentul, un început autohton de renaştere.”
După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa omul începe să înveţe… că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui „mâine” este prea nesigur pentru a face planuri… şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.
În ajunul fiecărui An Nou fac bilanţuri. Nu din acelea scrise, cu ce mi-am propus la începutul anului şi ce-am realizat până la sfârşitul lui. Oricâte avantaje materiale şi psihologice mi-ar aduce şi de oricâte frustrări m-ar scuti, nu-mi plac planificările. Nici în linii mari, nici în linii mici. Doresc să trăiesc confortabil şi în siguranţă şi fac tot ce-mi stă în putinţă să dobândesc aceste sentimente, dar nu construind în afara mea un cadru de viaţă care să mi le asigure, ci înlăuntrul meu, acolo unde simt că lucrurile depind numai de mine.
Cred cu tărie că Dumnezeu a sădit în inima fiecărui om sâmburele unei puteri egale cu a Sa, pe care însă nu-l poate ajuta să rodească fără voia noastră. E locul unde nimeni nu poate alege să facă lumină sau întuneric în afară de noi, locul unde avem puterea să transformăm fulgerul săgeţilor în ninsori de Crăciun şi otrava vorbelor în nectar. În acest loc, înseşi sentimentele şi gândurile sunt oaspeţi la masa noastră, şi ne sunt prieteni sau duşmani, după cum îi invităm…
Umberto Eco, născut pe 5 ianuarie 1932, este una dintre cele mai importante figuri din semiotica europeană, un teoretician desăvârşit şi extrem de plăcut la lectură, pertinent şi dinamic, solicitant şi abil în a capta atenţia şi interesul lectorului. Pe lângă sistemul teoretic, autorul a găsit de cuviinţă să-l ilustreze practic, în câteva structuri romaneşti ce i-au adus popularitatea şi în rândul profanilor. Una dintre ideile de bază pe care am construit o analiză a romanului său, „Numele trandafirului”, este aceea că fiecare cititor alege, dintr-o carte oarecare pe care o citeşte, exact ceea ce poate înţelege şi asimila, în funcţie de calităţile sale native, interesele personale şi bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă până în acel moment. Prin urmare, o carte se dovedeşte a fi – în fapt – o multitudine de cărţi, iar romanul lui Eco demonstrează chiar prin construcţie acest lucru.
Încarc...
15 voturi
