Anul 2007 a marcat semicentenarul comemorării lui Constantin Brâncuşi. Printre manifestările care au omagiat memoria genialului sculptor, a fost şi premiera piesei „Infinitul Brâncuşi” de Valeriu Butulescu, la Teatrul Naţional Radiofonic. Ulterior, piesa a trezit interes şi peste hotare, fiind deja tradusă în portugheză, engleză şi franceză.
Recent, Valeriu Butulescu i-a acordat un amplu interviu despre piesă şi despre Constantin Brâncuşi poetului şi eseistului Vasile Ponea, redactorul şef al revistei gorjene de cultură „Caietele Columna”. Avem plăcerea să prezentăm integral acest interviu.
Eram în transă, cu capul limpezit cu 6 doze de praf de maximă puritate şi am perceput ca prin vis, cum mama mă extrage uşor, de pe banca din spate a gipanului Hammer, cadou de ziua mea, mă ia în braţe şi porneşte, cu paşi lansaţi de cămilă, spre o clădire pe care am simţit că o urăsc de la prima vedere, cu un bener, pe care scria „Mult succes la Baclavat”. Am simţit că îmi revine greaţa de baclava şi junghiurile naşpa din cap, care mă împung atunci când gândesc. Legănat în braţe de înaintarea cu paşii elastici ai mamei, am rememorat cu ochii daţi elegant peste cap, până spre ceafă, ziua, cred, de azi.
A treia piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Pasărea de aur (Infinitul Brâncuşi)”, o dramă într-un act.
După cum sugerează chiar titlul, scenariul gravitează în juriul genialului artist Constantin Brâncuşi. Mai precis, este vorba despre ultimele zile din viaţa acestuia şi trecerea în eternitate. Desigur, piesa este o ficţiune, însă inspirată din realitate, autorul documentându-se atent şi încercând să surprindă cât mai bine spiritul momentului. Valeriu Butulescu a pus mult suflet în conceperea acestei expuneri dramatice, mânat de imensa admiraţie pentru Constantin Brâncuşi şi de afinităţile geografice, ambii fiind originari din Gorj.
Piesa a fost publicată pentru prima dată în 2005, în volumul „Pasărea de aur”, la Editura Sitech din Craiova.
Fragmente din volumul „Drum printre stele. Amintiri europene şi hollywoodiene”, semnat Jean Negulescu (29 februarie 1900 – 18 iulie 1993), publicat în 1989 de Editura Meridiane din Bucureşti. Titlul original este „Things I Did… and Things I Think I Did”, iar lucrarea a apărut la New York în 1984.
Dedicaţia făcută românilor în deschiderea lucrării traduse de Manuela Cernat m-a determinat să aleg, dintre toate notiţele extrem de interesante despre tot felul de celebrităţi întâlnite de Negulescu, cu precădere pasaje referitoare la lumea românească de dincolo de graniţele noastre, sau la percepţia românească pe care fiecare dintre noi, fie şi de tot plecat în lume, le poartă după sine şi cu sine, la sine în suflet. Celălalt criteriu de selecţie a fost ineditul informaţiilor, aşa că am insistat pe evenimente aparent minore şi neaflate în cărţile despre consacraţii artişti, sau pe viziunea personală a autorului asupra evenimentelor (poate cunoscute) la care a fost părtaş. M-am oprit la perioada pariziană, la prima alegere: pictura.
Când vine vorba despre aurul greu al literaturii române, despre ceea ce numim în mod tradiţional „Epoca Marilor Clasici”, trei sunt numele pe care mulţi dintre noi le nimeresc cu uşurinţă (Eminescu, Creangă şi Caragiale), pe altul îl pomenesc cei o ţâră mai atenţi la şcoală (Slavici – cel mult ţinut în umbră din motive neimportante pentru literatură), dar pe cel de-al cincilea puţini îl asociază cu noţiunea de „mare scriitor” – Titu Maiorescu. Asta deoarece critica literară este un domeniu mai dificil de digerat, şi nu e atât de evident de apreciat valoric. Sunt câteva lucruri pe care, însă, ar trebui să le ştim despre „eminenţa cenuşie” a zorilor literaturii române (cel care ni i-a dat chiar pe Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici), iar pe unele dintre lucrurile astea (cele care mi-au stârnit mie interesul) le voi ilustra folosind un extraordinar studiu critic, intitulat „Contradicţia lui Maiorescu” de Nicolae Manolescu (ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973).
Imaginea pe care o avem despre Eminescu astăzi e 100% produsul gândirii maioresciene. Este, dacă vreţi, unul dintre cele mai bune exemple de creare a unei „imagini publice” fără cusur, de pe urma căreia poetul suferă, oarecum, şi astăzi.
Anul 2007 a marcat semicentenarul comemorării lui Constantin Brâncuşi. Printre manifestările care au omagiat memoria genialului sculptor, a fost şi premiera piesei „Infinitul Brâncuşi” de Valeriu Butulescu, la Teatrul Naţional Radiofonic. Ulterior, piesa a trezit interes şi peste hotare, fiind deja tradusă în portugheză, engleză şi franceză.
Încarc...
20 voturi