Pe 28 mai 2010, în Sala de festivităţi a Uniunii Scriitorilor din Moldova, în cooperare cu Asociaţia Culturală Română “Ideal” şi Societatea Culturală “Apollon” din Bucureşti, au fost lansate “101 poeme” ale poeţilor Ion Vatamanu, George Călin, Arcadie Suceveanu, Anatol Ciocanu, Vasile Căpăţână, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Nina Josu, Valeriu Matei, Leonida Lari, Victoria Milescu, Renata Verejanu, Grigore Vieru şi “Antologia Colecţiei de poezie IDEAL-2009”.
„Frumoasele străine„, un nou volum de Mircea Cărtărescu, publicat la Humanitas, se găseşte pe rafturile librăriilor.
Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în „Levantul” şi în „Orbitor”, în „Enciclopedia zmeilor” şi în „De ce iubim femeile”, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În „Frumoasele străine” ele sunt coarda dintâi. Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nicio emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate.
Mircea Cărtărescu declară: „Sper că nu am sărit calul, iar dac-am făcut-o, îmi cer iertare. Căci am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorinţa mea de a râde şi de a auzi oameni râzând, curat şi destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puţin, dispreţuim tot mai mult râsul, şi-n viaţa, şi-n artă, deşi până la urmă ne putem defini ca animale care ştiu să râdă…”
Cu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…
S-a înţepenit în mintea oamenilor credinţa că „dacă vezi filmul, ai citit cartea”. Nimic mai puţin adevărat. Confuzia care se face în mod grosolan şi cu insistenţă, este între „poveste” şi „fel de a spune povestea”. Când vine vorba despre marea proză, nu întâmplările în sine au drept consecinţă valoarea unei cărţi, ci modul de a le povesti şi de a construi personaje. Arta unui mare prozator nu este dată (decât parţial) de capacitatea de a inventa evenimente, ci mai ales de talentul de a le relata, de a pune la treabă imaginaţia cititorului prin puterea de sugestie a cuvintelor. În plus, „vizualul” este mult-mult-mult în urma putinţei omului de a-şi „închipui”, prin urmare produsul gata făcut şi redus la imagine, la gest, nu va avea nicidecum forţa insinuării lingvistice.
Să luăm ca exemplu un fragment scurt din „Moromeţii” lui Marin Preda. Iar ca să folosească demonstraţiei, sfatul meu este să vedeţi acum (exact în momentul acesta) pelicula, după care continuaţi să citiţi.
Vineri, 27 noiembrie 2009, are loc premiera în România a mult aşteptatului film „Saga Amurg: Lună nouă” („The Twilight Saga: New Moon”), în cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light, Starplex, Cityplex, Cinema City (Cluj, Iaşi, Timişoara, Piteşti, Bacău, Cotroceni), Odeon Cineplex (Cluj) şi Lotus (Oradea). Suspansul şi pasiunea care au transformat „Amurg” într-un adevărat fenomen, se continuă cu multe personaje noi, mai multă acţiune, secrete străvechi şi mistere adânci.
Seria „Amurg” are o destinaţie clară în ceea ce priveşte publicul: adolescenţii şi tinerii. Ideile pe care le prelucrează sunt acelea specifice unei anumite vârste a fiinţei noastre, aceea când trăieşte în fantezie, caută pericolul şi îl savurează, crede în miracole şi în iubiri interzise, dar şi în atotputernicia lor. Pasiunea pentru personaje din zona pe care adulţii o numesc „dark”, pentru creaturi fantastice, dar şi gustul pericolului sunt pe deplin satisfăcute aici, iar incompatibilităţile şi interdicţiile sunt rezolvate prin dispariţia oricărei urme de obedienţă. Nu e nicio îndoială că destinul îi favorizează pe cei curajoşi, iar iubirea învinge totul. Chiar şi barierele dintre forme diferite de existenţă: iubirile între oameni şi vârcolaci, sau între oameni şi vampiri sunt sarea şi piperul imaginaţiei adolescenţilor din zilele noastre.
„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară
Spovedanie
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
3 voturi
Încarc...
2 voturi