Liu Zhenyun, unul dintre cei mai apreciați scriitori chinezi contemporani, vine în România, la București și la Brașov, la invitația Institutului Confucius din București și a Editurii Humanitas Fiction. Romanul „Nu mi-am omorât bărbatul„, recent publicat în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, este lansat în prezența autorului la Târgul de Carte Gaudeamus Radio România, sâmbătă, 23 noiembrie 2019, la ora 15:00, în standul Grupului Humanitas. La eveniment participă, alături de Liu Zhenyun, Luminița Bălan, profesor universitar, coordonatorul Institutului Confucius al Universităţii din Bucureşti şi traducătoarea romanului, Mugur Zlotea, lector universitar, traducător şi membru al Departamentul de Limbi și Literaturi Orientale, secţia Chineză al Universităţii din Bucureşti și Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Poveștile sunt o lume alături de a noastră. Vechi de când timpul, ele trebuie să fi legănat copilăria omului și de aceea farmecă și desfată și astăzi pe copii.

Frica ori urâtul și monotonia lungilor nopți a trebuit să împrospăteze necunoscutul. În sunetele și zvonurile care rătăcesc fără de hodină, în natură, fantazia primitivă a trebuit să închipuiască ființi nevăzute, care grăiesc, își spun durerile ori bucuriile, furtunoasele patimi ori nostalgicele reverii, ca să ne înduioșeze sufletul.

Iar cei ce le ascultau au căutat să deie trup negurelor ușoare și diafane ce se ridică și joacă peste ape, și le-au numit elfe, să întrevadă în contururile fantastice pe care le fac și le desfac nourii o lume întreagă de zei, un cer întreg de ființi supranaturale, pe care l-au numit Olimp, Walhalla sau altfel, au împoporat pădurile întunecate cu un întreg norod de fauni, nimfe și silvani, au îngropat în fiecare albie de râu o sirenă și au înfăptuit din nou Universul, ca o lume aparte decât cea existentă, l-au dedublat după imaginația lor, zidind astfel din umbre și neguri, din raze și păreri, fantasticul domeniu al irealului… Și toată lumea asta nevăzută, de la începutul vremilor a fost denumită cu nume sonore, toți eroii aceștia fabuloși ajunși până la noi s-au chemat într-un fel după însușirile ce le-au avut, dar cu timpul s-au schimbat, s-au transformat, păstrând totuși fiecare câte ceva din darurile cu care i-a înzestrat originea lor milenară.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.

Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

I
Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude… O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine”, un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și… 20 de bani bacșiș… Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil…

A doua încăpere, care formează un interior turc, este decorată cu mult fast și conține tot ceea ce luxul oriental are mai rar și mai fantastic… Nenumărate covoare de preț, sute de arme vechi, încă pătate de sânge eroic, căptușesc colonadele sălii, iar imenșii ei pereți sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întâmplare.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Cel mai simpatic dintre autorii instructivi, poetul zâmbitor al bibliofililor, bibliotecarilor, filologilor și altor eroi inofensivi a împlinit în aprilie trecut șaptezeci de ani, și istoricii literari l-au și luat serios în lucru. Și cu o serioasă antipatie. Fiindcă despre Anatole France, ca și despre Socrate, pot zice stâlpii țării sale că nu recunoaște zeii la care se închină statul, și introduce alți zei străini, că lucruri drepte le face nedrepte și corupe tineretul. Mai cu seamă unii profesori de la Universitatea din Paris au mare grijă ca nu cumva junii școlari să-și strice sufletul lor gingaș și neprihănita lor fantezie urmând vorbelor acestui primejdios profet.

Cu vreo zece ani în urmă, întâlneam încă studenți francezi care spuneau pe dinafară bucăți întregi din France; acum el are, se zice, mulți admiratori în America de Sud, dar acasă la dânsul este pus, după o formulă cunoscută, printre acei care au făcut cel mai mare rău patriei franceze. Și aceasta e tot o exagerare, ar putea zice Daudet aici, cum zice la sfârșitul epopeii sale tarasconeze! Toate aceste nu ne privesc poate prea mult pe cititorii mei și pe mine. Am vorbit de ele numai pentru cazul când cuiva i-ar cădea în mână scrierile acelor profesori, pentru ca să aibă în vedere substratul sentimental ce se ascunde, sub impunătorul material erudit, în lucrările acelea.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

La sărbătoarea poemului său, Stephan Roll a invitat toate cosânzenele izvoarelor, toți voievozii vântului. E o orchestră a culorilor și a bucuriei, un covor de lumină scuturat peste balconul în oboseală al ochiului. Poemul sparge ferestrele poemului. Poemul se plimbă sub unghia roză a norilor. Poemul inundă ograda inimii. Poemul: ce flux-reflux pentru această amiază a iubirii! Nu e nevoie de experiență, știu: dacă i-ai reteza arterele, din Stephan Roll ar curge, în locul sângelui, poemul. Un curcubeu de rezonanțe și de imagini îi înfășoară ca un fular umerii. Pasul lui sună în moneda asfaltului, atinge ca o buză fluierul aerului. Mâna oprește ca un inel zborul, împrumută albastrul din aripa coțofanei, împletește beteala versului în ritmul ciocănitoarei, toarnă în degetarul rimei toată licoarea codrilor.

Aluneci palmele prin catifeaua paginilor cu semne de anotimpuri, fiecare literă: o scoică pentru infinitul chiotului, și iată: „pietrele tari trec desculțe gârlele”, „câmpul înnoptează în botul de pluș ud al vitelor”, treci peste ținuturi cu „circul cu roți și arcuri, cu saltimbanci fluizi”, deștepți oglinzile de rouă când „duc în ugere crinii zvelți în doniți laptele parfumului”. Și urmează, adâncă și văroasă ca o căpșună, Diana, zeița vânătorilor cu „lumina care e albă ca pieptul păsărilor de mare”, cu poetul care e „mai înalt decât tine cu o vrabie”. Aventura te îmbracă asemeni unui steag printre regi:

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri, Poezii
Comenteaza! »