31 iulie 2017

„Tendenţionismul şi tezismul în artă” de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Mărturisesc, îmi pare bine și îmi pare rău totodată de prilejul ce mi-a dat dl Roman, să vorbesc despre mine însumi. Îmi pare rău, pentru că voi fi nevoit să vorbesc despre persoana mea, lucru ce aș fi dorit să nu fac, îmi pare însă bine, pentru că astfel voi putea desluși unele puncte din articolele mele.

Și acuma trec la chestie. Dl Roman zice că nu se unește în totul cu mine în privința artei, însă e foarte departe de a lămuri în ce și cum; e așa de puțin deslușit, încât mărturisesc că n-am putut pricepe în totul ce vrea să spună d-sa. Chiar la începutul broșurii, d-sa arată deosebirea între noi astfel: „D-sa (adică eu) pune ideea socială pe planul întâi, iar arta pe al doilea. Aice ne deosebim… Literatura însă, și în special poezia, după părerea noastră, trebuie să rămâie în primul loc economiști poeți, ca și poeți economiști. Ce înțelege oare prin aceste fraze? Să fi înțelegând că e rău a scrie în versuri un tratat de economie politică? Dacă despre aceasta-i vorba, suntem de aceeași părere, și aș dori mult să mi se arate unde și când am spus eu asemenea prostie. Poate însă dl Roman e împotriva tendințelor sociale exprimate în poezie? Așa se pare; dar atunci de ce apără cu atâta foc pe Eminescu, umblând a dovedi că în poeziile lui are tendințe liberale, progresiste? În cele câteva pagini unde e vorba despre mine dl Roman zice: „Greșeala dlui Gherea este că nu face deosebirea între util și poetic, pe care o face H. Spencer…” Mai departe, dl Roman îmi ține o lecție despre faptul că poate să fie un lucru foarte folositor, fără a fi poetic. Am mai spus că niciodată nu mi-a trecut prin minte să amestec economia politică cu poezia; acum, pot să adaug că de mult știu aceasta, de mult, foarte de mult știu că unele funcții fiziologice, care-s foarte folositoare, sunt totodată cu desăvârșire nepoetice. Mai departe. Dl Roman zice că legislația poate să fie foarte progresistă, dar nu poate să dea material poeziei, iar și mai departe, aseamănă pe poet c-o albină care ne dă lucruri dulci, și zice: „Ce ne pasă nouă de unde le ia?” Mai întâi, aceste fraze — ca și toată partea în care dl Roman atinge teoriile estetice, cum e: legătura între idei în general și în special între ideile sociale cu arta — sunt foarte puțin limpezi la dl Roman. Al doilea, d-sa nu m-a înțeles bine, cel puțin nu m-a înțeles cum aș dori să fiu înțeles. Poate că sunt și eu de vină, de vreme ce nu m-au înțeles și alții, afară de dl Roman: se vede că n-am deslușit destul de bine părerile mele. Dar am și eu o apărare: am scris încă prea puțin; nu numai că n-am spus „tot”, după cum cu drept cuvânt zice dl Roman, dar am spus foarte puțin, și ce-am spus n-am spus complet. Chestiile literare, estetice sunt așa de încâlcite, așa de complexe, încât e foarte firesc lucru să nu poți să le lămurești cu desăvârșire. Voi împlini această lipsă pe cât îmi va fi cu putință. Nu voi putea însă să dau toate lămuririle în acest articol; ce va mai rămânea, voi spune altă dată.

Iată, în câteva cuvinte, cam ce am scris eu până acuma în privința artei și ce mi-a părut destul de deslușit.

Omul în general, deci și artistul, e un product al împrejurărilor cosmice (mijlocul natural) pe de o parte, iar pe de alta al împrejurărilor sociale (mijlocul social). Toate manifestările spiritului omenesc în general, deci și cele artistice, sunt condiționate prin organizația fizică, nervoasă, sufletească a artistului. Însuși artistul e format de către mijlocul natural și social ce-l înconjoară. Toate producțiunile artistice (vorbim de artă, nu de mâzgălituri ori de falsificarea artei) se reduc, la urma urmei, la înrâurirea mijlocului natural și a celui social. O impresie făcută de mijlocul natural, de pildă un răsărit de soare ori o idee socială, cum este iubirea de oameni sau iubirea către femeie, nu va ieși de la poet întocmai cum a intrat. Impresia va găsi o sumă de impresii adunate, o sumă de idei, va găsi un sistem nervos deosebit, care la nașterea artistului cuprindea posibilitatea dezvoltării și creării artistice. Creația artistului va fi un product al combinațiilor acestor factori feluriți, dar toți acești factori — cum e grămădirea de impresii în sistemul nervos, adunarea de idei etc. — vin ori de la mijlocul natural, ori de la cel social. Deci, cum am zis, creațiunea artistică, la urma urmei, este pricinuită de înrâurirea mijlocului natural și social, și mai ales acest din urmă are înrâurirea hotărâtoare, el e cel de căpetenie. Chateaubriand, pentru a ne da icoana măreață a naturii sălbatice, a trebuit să meargă în America și să vadă acolo pe loc minunata vegetație, tocmai unde e mai sălbatică și mai frumoasă. Descrierea fierbinte, înfocată, a naturii și a iubirii în René, e efectul unui temperament nervos, fierbinte și bolnăvicios totodată; ideile reacționare ale scrierilor lui sunt pricinuite de revoluția franceză care a desființat nobilimea, a omorât pe fratele lui și l-a surghiunit pe însuși artistul. Ideile religioase-bigote, prin care se caracterizează, se datoresc educației excesiv de religioase, aproape unei nebunii, care se observă la toți membrii familiei Chateaubriand, o manie care a făcut pe sora lui să intre la mănăstire în floarea tinereții; și e de notat că pe sora aceasta o iubea el cu pasiune. Lirismul pesimist și deznădăjduit al lui Leopardi se explică prin constituția lui fizică peste măsură de bolnăvicioasă, pe de o parte, iar pe de alta prin un complex de influențe sociale. Și așa-i întotdeauna. Dacă uneori nu putem găsi, în unele privințe, o legătură de cauză între mijlocul social și cel natural și creațiunea artistului, pricina poate fi că știința nu-i îndestul de dezvoltată în această privință; pricina poate fi a instrumentelor de cercetare, care în materie de artă și de psihologie sunt încă puțin perfecte, și în sfârșit vina poate fi a criticului care nu știe a se folosi îndeajuns de știință și de mijloacele de cercetare ce le are azi la îndemână. Dar că asemenea legături există e mai presus de îndoială. Artistul ne dă numai ceea ce primește și nu poate să ne dea decât din ceea ce primește. În lanțul nesfârșit al cauzelor și efectelor din universul nostru, cauza se schimbă cu efectul și ceea ce a fost azi cauză, mâine e efect. Așa și cu arta. Efect al mijlocului social, ea la rândul ei lucrează asupra acestui mijloc. Pesimismul deznădăjduit și bolnăvicios al lui Leopardi, care e productul (pe cât e vorba de cauze sociale) suferințelor nenumărate ale societății, înrâurește și el asupra societății. Ideile reacționare religioase ale lui Chateaubriand, datorite întâi și întâi revoluției franceze, au avut înrâurire asupra revoluției, pe de o parte dând curaj reacțiunii monarhiste, pe de alta aprinzând curajul și ura revoluționarilor. Societatea sugerând anumite idei și sentimente artistului, creațiunea artistului, caracterizată prin idei și sentimente sugerate de societate, va sugera societății, la rândul ei, idei și sentimente în armonie cu cele primite.

Acestea sunt, în câteva cuvinte, tezele pozitive și esențiale care mi-au părut că ies lămurit din cele spuse de mine. Din aceste baze fundamentale iese tot ce am spus până acuma în privința teoretică literară. Asupra acestor câteva chestii fundamentale, cei care vor să mă critice trebuiau să-și îndrepte privirea. Dacă ar dovedi că aceste premise sunt false, atunci, desigur, foarte multe din cele ce am zis sunt false; dacă însă se vor uni cu mine în privința acestor premise (și cred că ar fi greu pentru cineva să nu se unească), atunci și deducțiile mele sunt adevărate. Aceste toate sunt bineînțeles cu desăvârșire nepotrivite cu tezele esteticii vechi, cu tezele esteticii metafizice. După acea estetică, arta nu-i un product, ci un dar dumnezeiesc, un lucru supranatural, care stă deasupra și în afara societății. Bineînțeles că o mulțime de fenomene, de fapte artistice sunt altfel explicate de o teorie, și altfel de cealaltă, uneori în mod cu totul opus.

Dl Roman, după cum se vede, face parte, după credințele sale literare, din școala modernă, însă, ca foarte mulți alții, nu și-a explicat lămurit o mulțime de chestii literare, estetice, și de aceea le explică tot metafizic. Cu alte cuvinte, deși de școală nouă, tot amestecă credințe și considerații vechi.

Dreptatea ne silește să spunem că mai toți literații noștri fac așa. Plecând de la premisele fundamentale, înșirate în câteva cuvinte mai sus, putem foarte bine să luminăm acele câteva chestii foarte însemnate pe care le ridică dl Roman și care, după d-sa, îl deosebesc de mine. Așa e, de pildă, chestia folositorului în artă. Estetica metafizică se răscoală împotriva întrebuințării cuvintelor folositor și vătămător. „Folositor și vătămător sunt cuvinte bune de întrebuințat, când e vorba de tingiri ori de rachiu. Tingirea e folositoare și rachiul vătămător: dar arta, un dar ceresc, arta, floarea și podoaba vieții, e prea sus pentru ca să fie întrebuințate, și față cu dânsa, vorbele noastre negustorești: folositoare ori vătămătoare”, ziceau și zic cu indignare vitejii apărători ai Madame feu l’esthétique , după expresia scriitoarei Barbe Gendre.

Alții, mai transigenți, sunt gata să spuie că arta e folositoare, dar totuși, și după dânșii, ea rămâne o categorie metafizică, prin aceea că e numai folositoare. După ei, arta nu poate să fie decât folositoare, a-i zice vătămătoare ar fi o ocară. După noi, însă, e cu totul altmintrelea. Arta e un product, e o manifestare ca oricare alta a spiritului omenesc și ca atare poate să fie ori folositoare, ori vătămătoare. Odată ce este exprimatoarea ideilor și sentimentelor omenești, însușirile ei atârnă de ideile și sentimentele ce va exprima. Ea poate să exprime idei și sentimente sănătoase, și în acest caz e folositoare; poate să fie exprimatoare de idei și sentimente rele, și în acest caz e vătămătoare.

Toți cititorii noștri, fără excepție, sunt desigur pe deplin convinși că liberarea de sub jugul străin… e un lucru sfânt. Un poet care, în versuri înflăcărate, va pleda pentru această liberare, va face o lucrare poetică folositoare; dimpotrivă, un poet care va cânta robirea națiunii, va face o creațiune artistică vătămătoare.

Dacă dl Roman ar fi vrut să combată ideile mele în privința folositorului și a artei, ar fi trebuit să arate că arta e mai-nainte de toate artă și e neatârnată de însușiri ca folositor și nefolositor; dar nu să-mi spuie că sunt lucruri folositoare care nu-s poetice, ori să mă învețe că matematicile și poezia nu-s același lucru, ca și cum eu aș fi zis vreodată o astfel de prostie.

Pentru acei care vor înțelege mai adânc premisele teoretice expuse mai sus, se va lămuri foarte bine și chestia ideilor sociale în artă, ori mai bine chestia atât de mult discutată: „tendința în artă”, „arta tendențioasă”. Această chestie a ajuns adevărata gogoriță a esteticilor metafizici și cu toate acestea nouă ne pare foarte lămurită. În adevăr, dacă o creațiune artistică e rezultanta înrâuririi mijlocului natural și social, dacă artistul ne dă ceea ce au pus în el mijlocul natural și cel social, creațiunea lui va exprima tendințele mijlocului ce-l înconjoară; creațiunea artistului va exprima, într-un fel ori în altul, tendințele epocii în care trăiește, ale societății în care trăiește. Deci, artă fără tendință nici nu poate să fie. Artă fără tendințe n-a existat, nu există și nu va exista. Căci dacă arta va atinge viața socială, va exprima tendințe sociale. Bineînțeles, o poezie ce descrie un asfințit de soare nu exprimă tendințele sociale ale unei epoci; dar noi nu prea cunoaștem poeți mari care să se fi îndeletnicit numai cu descrieri de răsărituri și de apusuri de soare. Poeții mari, în toate timpurile și la toate popoarele, au exprimat idei mari sociale, și cu cât au fost mai mari, cu atâta mai deplin au exprimat ei tendințele epocii și ale poporului. Eschil, Homer, Sophocle, Dante, Leopardi, Byron, Shelley, Musset, Victor Hugo, Goethe etc. n-au fost oare geniali exprimatori ai tendințelor sociale ale poporului lor, ale epocii lor?

E peste putință a face între idei și tendințe și artă o deosebire atât de mare încât să zicem că ideile sociale au câmpul lor bine mărginit, iar arta de asemenea are pe al ei, după cum ne spune dl Roman (pag. 12). Ideile și tendințele sociale sunt chiar sângele cald și hrănitor care nutrește și face viețuitor organismul numit artă. A spune că ideile și tendințele sociale sunt ceva cu totul deosebit de artă este tot așa cum ai zice că sângele e ceva cu totul străin de organismul omenesc.

Dar dacă arta în general și poezia în special (despre poezie e mai ales vorba în scrierea dlui Roman) exprimă ideile și tendințele sociale, atunci se naște întrebarea: care sunt anume tendințele ce pot și chiar trebuie să fie exprimate în artă, și de nu cumva sunt unele idei și tendințe sociale, care nu merită deloc, care chiar din firea lor nu pot să fie exprimate în poezie? Aici e miezul chestiei. Cu ideile mari sociale introduse în poezie se repetă același lucru ca și cu toate ideile mari. Cine nu știe ce s-a întâmplat până acuma cu toate ideile mari religioase, filozofice, economico-sociale? La ivirea lor, ele sunt huiduite, luate în râs, clevetite din felurite pricini. Unii oameni, chiar inteligenți, fac aceasta din interes, alții o fac din nepricepere, alții de frică: „Părinții părinților noștri au crezut așa, doar n-au fost ei mai proști decât noi”. De la început ideea nouă e sprijinită numai de câțiva oameni mai îndrăzneți, care de multe ori plătesc asemenea îndrăzneală cu viața lor. Câte puțin însă ideea își face drum, adevărul câștigă teren, câte puțin ideea cea nouă ajunge și ea idee ortodoxă, un stâlp al societății, pentru ca, rezemați de acest stâlp, cei interesați, nepricepuți, fricoși și neputincioși să strige iarăși contra altei idei noi și îndrăznețe.

Cam același lucru se întâmplă și cu ideile noii estetici, se întâmplă și cu tendințele sociale introduse în artă. Pe un poet mare, novator îndrăzneț care arată admirabil o idee mare socială, pe un așa poet îl întâmpină huiduielile și strigările că el pângărește arta, că arta e ceva prea sus pentru ca să fie amestecată cu de ale vieții, că pentru aceasta există jurisprudență, economie etc. După o vreme însă, oricare idee ajunge foarte poetică, își capătă dreptul de cetățenie în poezie, se preface într-o armă împotriva tendințelor și ideilor noi. Când vitejii artei pentru artă, ai artei pure, ai artei care e mai presus de toate, și mai înainte de toate artă, când acești viteji încep să strige în contra ideilor și tendințelor sociale introduse în artă, pretinzând că ea trebuie să rămâie cu totul în afară de lupta ideilor și a tendințelor sociale, ei nu știu ce vorbesc.

Adevărul este că ei nu-s, în general, împotriva ideilor și tendințelor sociale în poezie — aceste idei și tendințe fiind sângele cald al poeziei —, ci sunt împotriva unor anumite idei și tendințe. Dacă ei strigă împotriva tendințelor sociale în general în poezie, apoi strigă fie din nepricepere, fie din interes. Când genialele versuri ale lui Shelley au căzut asupra Engliterei ca o lavă topită, chemând la viață pe cei dezmoșteniți, ce strigăt de ură și de turbare! Între alte clevetiri a fost și aceea că versurile lui Shelley pângăresc arta prin introducerea unor idei care au alt câmp de luptă… Estetici curați s-au făcut mai ales acei ale căror privilegii au fost amenințate prin acest potop de geniale și înfocate versuri. A trebuit mai bine de-o jumătate de veac până ce critica să înceapă, în sfârșit, a mărturisi că Shelley e cel mai mare poet englez din veacul nostru, că e mai presus de Byron și în unele privințe ajunge pe Shakespeare. Trebuie să spunem însă un adevăr, că în cuvintele antitendențioșilor în privința poeziei se cuprinde și o parte de adevăr, câtă vreme ei luptă în contra tezismului (pe dată vom vedea cum pricepem acest cuvânt), confundându-l cu tendința socială a artei.

De altă parte, și apărătorii tendințelor sociale în artă nu lămuresc destul deosebirea cea mare ce există între tendenționism și tezism. Voi stărui să explic aici pe scurt această deosebire. De la început însă, trebuie să mărturisesc că vorbele tezism și tendenționism le întrebuințez arbitrar. În limba obișnuită, aceste vorbe sunt întrebuințate chiar în același înțeles. Și drept vorbind, n-aș dori deloc să introduc nici cuvinte noi, nici să iau un cuvânt într-un înțeles neobișnuit. Dar ce vreți să fac? Am în capul meu două șiruri de idei bine deosebite, dar pe care publicul le amestecă, nu le distinge, încât pentru oricare din amândouă întrebuințează, la întâmplare, ori vorba tendenționism, ori tezism. Cum am spus, pentru mine aceste două serii sunt foarte deosebite, sunt deci nevoit să dau fiecăreia din ele o numire, fie chiar cu primejdia de a aduce oareșicare încurcătură în mintea cititorilor. De altmintrelea eu nu țin la cuvinte, țin numai să se facă bine deosebirea între aceste două serii de idei, și dacă mi se vor da nume mai potrivite, le voi primi cu plăcere. Cu alt prilej voi lămuri, în toată întinderea ei, pe larg, deosebirea adâncă dintre tezism și tendenționism; aici voi spune numai câteva cuvinte, dar care, cred, vor fi destul de lămurite.

Una din trăsăturile caracteristice ale teziștilor este că ei cred că însușirea artistică (așa iese din vorbele lor) nu se deosebește de însușirile intelectuale în general. În polemica lor împotriva metafizicilor, care socot arta ca ceva dumnezeiesc, supranatural, pentru a arăta că arta e o însușire ca oricare alta, un rezultat al dezvoltării nervoase, teziștii au căzut în greșeala contrară (cum se întâmplă așa de des în polemică), ajungând până la a spune — lucru absurd — că însușirea artistică nu se deosebește prin nimic de însușirea de-a învăța aritmetica. Astfel, ar urma că, după cum toți oamenii (nu ținem seamă de idioți) pot să învețe cele patru reguli, tot astfel toți ar putea fi poeți. Ei nu spun aceasta lămurit, dar așa reiese negreșit dacă scoatem încheieri logice din cuvintele și premisele lor. După noi însă, e cu totul altceva. Deși noi considerăm însușirea artistică nu drept ceva supranatural, ci ca un lucru foarte firesc, rezultat necesar al dezvoltării nervoase, totuși această însușire nervoasă, specială, o credem de un tip mai înalt. După cum toate rasele omenești sunt rase omenești, iar rasa albă e de un tip mai înalt; tot așa un artist mare e om ca toți oamenii, dar de un tip superior. Nu fiecare om poate să se facă poet, și vorba că poeții se nasc este un adevăr ce nu trebuie tăgăduit. Un poet mare, la nașterea lui, are un sistem nervos fin, de un tip mai înalt. Un cățel și un copil la naștere sunt deopotrivă de proști, însă copilul prinde putința de-a ajunge om; iar cățelul, fie pus în orice împrejurări, tot câine se face. Așa este cu Stan și Bran față cu Goethe. Goethe la nașterea sa cuprindea putința de a fi poet mare. Împrejurările vieții, creșterea au hotărât direcția poeziei lui, precum și cuprinsul etc.; însă repetăm, Goethe la nașterea sa era un geniu, pe când Stan și Bran, oricare ar fi împrejurările în care vor trăi, vor rămânea tot oameni de rând.

Dacă însușirea artistică am voi să o comparăm cu însușirea matematică, ar trebui să comparăm pe Goethe cu Leibnitz, Newton ori Euler. Goethe și Newton au fost tipuri mai înalte ale dezvoltării omenești, dar unul într-o ramură și altul în alta.

Această deosebire între noi și teziști va fi de ajuns pentru a face să fie pricepută deosebirea cea mare ce trebuie să fie între aprecierile noastre și ale teziștilor. Pentru teziști, un artist, poet de pildă, poate după o teză dată (de aceea îi numim teziști) să scrie orice, azi o odă unui monarh, mâine o odă republicii; artistul e un meșteșugar, se aseamănă cu tâmplarul, care face azi un tron pentru rege, iar mâine poate face, pentru președintele rebublicii. În această privință teziștii, deși pleacă de la un punct de vedere deosebit decât metafizicii, ajung la aceleași încheieri, fie din pricina că și unii, și alții au temelie greșită, fie pentru că extremele se aseamănă. În adevăr, după metafizici, obiectiviști absoluți în artă, după metafizicii care cred arta un dar dumnezeiesc, căzut din cer și neatârnat de împrejurările materiale ale vieții, artistul poet poate de asemenea azi să facă o odă minunată regelui, mâine un cântec revoluționar. Plecând de la două puncte de vedere deosebite, dar amândouă greșite, metafizicii și teziștii ajung unii și alții la aceeași încheiere greșită, că artistul poet e neatârnat de mijlocul ce-l înconjoară și, după voință, poate să creeze în orice fel. Cititorii știu că, după părerea noastră, creațiunea poetului e condiționată negreșit de mijlocul natural și de cel social.

Aceste câteva cuvinte le credem destule pentru a arăta deosebirea ce este între teziști și noi. Cele ce urmează vor lumina chestia și mai bine. Când dl Roman ne învinuiește că amestecăm economia politică și poezia, apoi ne învinuiește tocmai pentru că ne crede teziști în înțelesul de mai sus, lucru de care să ne ferească Dumnezeu. Dar neavând dreptate în privința mea, are dreptate în general când se rostește împotriva tezismului. Când ne vorbește însă de neamestecarea ideilor sociale în artă, când vorbește de arta care trebuie să fie mai înainte de toate artă, atunci vorbește ca metafizic și, în adevăr, cum am văzut, e mai aproape de teziști decât suntem noi. Încurcătura se naște de acolo că dl Roman nu știe să deosebească tezismul de tendenționism; se naște și de acolo că d-sa, deși din școala literară modernă (lucru pe care îl constatăm cu multă plăcere), tot nu s-a lăsat de câteva păcate metafizice.

Dl Roman ridică, după cum am zis, mai multe chestii foarte însemnate din unele puncte de vedere, de ce deci nu m-aș folosi de acest prilej, pentru a-mi spune și cuvântul meu? Cititorii -care s-au convins din cele spuse până aici că nu combatem pe dl Roman, ci căutăm a lumina câteva chestii literare, atât de încâlcite, din nefericire, — vor urma înainte acest articol, dândumi dreptate dacă o voi avea, arătându-mi că n-am dreptate dacă nu voi fi având. A mă lumina pe mine și a lumina pe alții, altă dorință n-am.

Dl Roman caracterizează direcția literară de care mă țin și pe care aș dori s-o aibă literatura română. În privința caracterizării n-am avea nimica de zis, dacă unele cereri ale noastre nu le-ar fi priceput cam altfel decât am fi vroit. Așa, d-sa ia cuvintele noastre parcă ar fi niște rețete ce le dăm artei în genere, și poeziei în special. După d-sa, eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cânte pe femeia cetățeană etc. E foarte adevărat, dacă vorbele mele ar fi luate într-un înțeles mai larg, și nu tezist, cum pare că le-a luat dl Roman; e adevărat că am zis poeților: „Cântați în femeie, nu numai pe amantă, dar și pe cetățeană”; însă mai de demult, în articolul despre dl Maiorescu, am zis și am răszis, am stăruit și chiar am sfârșit acel articol, spunând poeților următoarele cuvinte: „Umpleți-vă inima și sufletul, oricât de largi ar fi ele, cu cele mai înalte sentimente și idealuri, cu cea mai înaltă morală a veacului vostru — și opere însemnate, educatoare și moralizatoare veți produce”. Din tot ce am scris, nu din cutare ori cutare loc, urmează că noi nu dăm nici o rețetă ori teză după care cerem să scrie poeții, ci dorim ca poetul să se pătrundă, până în cele mai mari adâncuri ale sufletului său, de o idee sau un sentiment mare, și numai atunci să scrie. Pe un poet care e pătruns de o idee contrară cu ale noastre, negreșit nu l-am sfătui să scrie așa cum near plăcea nouă. Dacă un poet talentat mi-ar face cinstea să mă întrebe despre ce să scrie, i-aș răspunde următoarele: „Zi, poete, aceea ce îți arde sufletul, ce face inima ta să bată cu durere ori cu bucurie, ce îți arde și-ți istovește creierii, ce te face să visezi cu ochii deschiși, ca astfel versul tău să sugereze în omenire aceleași sentimente și gânduri, care te muncesc și te istovesc; dar tocmai fiindcă sentimentele și gândurile ce te muncesc, urile și simpatiile tale vor fi ațâțate în cititorii tăi, caută de te pătrunde de cele mai înalte, de cele mai sublime idei și sentimente ale veacului, ca astfel să fii nu numai poet mare, dar și un mare cetățean”. Cred că e foarte departe de la aceste cuvinte până la teze și rețete.

Al doilea punct, în care asemenea nu ne-a înțeles după cum am dorit, e următorul: dl Roman, luând cuvintele noastre drept rețete și teze, crede că am opri pe poeți să scrie altfel decât după câteva rețete pe care le-am dat noi. Dl Roman mustră pe poeții Contemporanului de ce cântă iubirea pentru femeie și nu cântă femeia cetățeană, „după cum a zis dl Gherea”; aceasta, după dsa, e gravă contrazicere, mai ales pentru redacție, care, alăturea cu articolele mele, tipărește poeziile lui Teodoru, unde se vorbește de iubire tot cum a vorbit și Eminescu. După cum a înțeles dl Roman, ar urma că, dacă unui poet îi bate inima să i se rupă, îi zvâcnesc tâmplele, i se învârtește capul din pricina iubirii, îi vine să plângă ori să râdă, îi vine să cadă la picioarele iubitei, să-i îmbrățișeze genunchii, dacă îi vine să se piardă în ochii ei, să zbucnească într-un hohot de plâns ori dacă ar vrea să se arunce în brațele celui dintâi cunoscut și să strige: „Cât sunt de fericit!” -după dl Roman, ar urma că noi nu dăm voie să se manifesteze în formă artistică aceste sentimente atât de omenești, adică ar urma să desființăm pe toți poeții cei mari ai omenirii!! De unde a luat d-sa aceasta? Că va găsi câteva fraze pe care le-ar putea lua și în acest înțeles, se poate; căci ce nu se poate dovedi scoțând fraze dintr-un articol? Dar din tot ce-am scris până acuma urmează cu totul altceva. Nu o dată am zis că toate sentimentele omenești au dreptul să fie exprimate prin artă. Mai mult decât atâta, din articolele mele urmează un lucru asupra căruia atragem mai ales luarea aminte, urmează că poetul exprimă în creațiunea sa toată personalitatea sa, cu totalitatea sentimentelor sale și că nu poate să exprime decât aceste sentimente. Firește, e vorba de poeții adevărați.

Din broșura dlui Roman, ar urma că eu am fost grozav de aspru și chiar nedrept cu Eminescu. Pentru a lămuri această chestie, pentru a-mi arăta părerea despre Eminescu și a-mi desluși părerile arătate în articolele din urmă, voi face următoarea propunere. Să zicem că mult talentatul nostru poet Eminescu mi-ar fi propus să tipăresc scrierile lui în revistă. Crede oare dl Roman că n-aș fi tipărit mai toate poeziile lui Eminescu în Contemporanul? Ori crede că, tipărindu-le, aș fi fost în contrazicere cu credințele mele? Greșește foarte mult d-sa dacă crede astfel. Declar că aș fi tipărit cu bucurie mare o parte din scrierile lui Eminescu, și iată de ce: poeziile lui Eminescu exprimă un șir întreg de sentimente frumoase, omenești: blândețea, bunătatea inimii, compătimire pentru cel împilat și în special pentru nefericitul popor românesc, „sărac în țară săracă”. În privința iubirii către femeie, poeziile lui Eminescu exprimă admirabil o frumoasă și puternică iubire erotică, adică un sentiment omenesc, biciuiesc legăturile negustorești între bărbat și femeie, adică arată un sentiment progresist, mai ales într-o societate în care mare parte din căsătorii au cu totul altă pricină decât iubirea: zestrea femeii, lefile bărbatului, înrudirile aducătoare de hatâruri etc. Iată de ce aș fi tipărit cu bucurie mai toate poeziile lui Eminescu în care e vorba de iubirea către femeie. Și tipărindu-le, aș fi pus alăturea o critică în care aș fi constatat talentul poetului, aș fi lăudat chipul cum exprimă iubirea erotică, dar totodată aș fi arătat că este un ideal de femeie mai înalt decât cel exprimat de poet, că poetul nostru a zugrăvit admirabil concepția sentimentului de iubire pentru femeia amantă, însă n-a exprimat defel o concepție mai înaltă: femeia cetățeană.

Aș fi eu oare redactor neconsecvent? Se înțelege de altfel, că mi-aș da toate silințele să trezesc în poet concepția ce-o am eu, aș pune toată puterea ca să ațâț în el acele sentimente ce le cred mai înalte și, dacă aș fi reușit, atunci cu înzecită bucurie i-aș fi tipărit poeziile, iar dacă nu, aș fi urmat cu tipărirea poeziilor lui frumoase și, în unele privințe, progresiste; iar sentimentele și concepțiunile mele mai înalte despre femeie le-aș fi exprimat altfel, prin vreun chip care nu cere aptitudini atât de speciale, le-aș fi exprimat fie într-un articol critic, fie în articole sociologice, cum sunt ale dnei Sofia Nădejde. Cu totul altfel aș face dacă aș fi tezist. Aș găsi un om care știe să facă bine versuri și l-aș pune să facă atâtea și atâtea sonete pe an asupra cutărei sau cutărei teze.

Ori să luăm de pildă pesimismul lui Eminescu. Limba obișnuită amestecă multe sub numele de pesimism.

Când un om, primind un șir întreg de crude lovituri, prigonit veșnic de soartă, cade istovit strigând: „Nu mai pot; mai bine moarte, decât așa viață!” — aceasta se numește pesimism.

Când în luptă cu ticăloșiile vieții, omul vede triumfând pe oamenii de rând și pe idioți, când vede călcate în picioare cele mai alese și mai înalte însușiri omenești și scapă un strigăt de durere adâncă și de descurajare: „Așa a fost, așa este, așa va fi cât lumea!” — aceasta se cheamă pesimism.

Când un om sub înrâurirea marii sale iubiri trădate, cade cu capul pe perină mototolind-o și mușcând-o de durere, dând curs amărăciunii nesuferite ce i-a pricinuit trădarea, — asta se cheamă pesimism.

Când un om, care s-a împotrivit cu putere tuturor mișeliilor vede una mai mare apropiindu-se mai amenințătoare decât celelalte, cu scop de a-l zdrobi, și strigă: „Doamne, fă să treacă de la mine paharul acesta!” — asta se cheamă pesimism.

Când un om e ruinat sufletește printr-un complex de cauze, fie naturale, fie sociale, când a ajuns să vadă totul în negru; când din știință și din generalizări filozofice el ajunge să tragă încheierea că răul este în faptul existării (în „Das Sein”, „To be”); când idealul lui ajunge a fi neființa; când găsește că scopul cel mai înalt al ființei e neființa — atunci acest om e pesimist și, de astă dată, în înțelesul științific al cuvântului.

Eminescu n-a fost pesimist de cutare ori de cutare fel, mai degrabă le-a avut și le-a exprimat pe toate.

După cum m-a priceput dl Roman, nici vorbă că n-aș fi putut să tipăresc în Contemporanul poeziile de acest fel ale lui Eminescu. Dar greșește foarte tare. Dacă pesimismul, în înțelesul descris mai sus, poate pricinui, în câtva, un sentiment de descurajare, apoi pe de altă parte pricinuiește un șir de alte sentimente, cum este compătimirea pentru suferință, ura pentru oamenii de nimică, respectul pentru merit și superioritate.

Cel din urmă fel de pesimism, în înțelesul științific, e mai serios. Dar și aice, în înțelesul cum scrie Eminescu, pesimismul deșteaptă gândirea, deschide cugetării un orizont larg, este în sfârșit o protestare împotriva acestei burtăverzimi, care nu se îndoiește de nimică, numai burta și punga să-i fie pline. Eu aș fi tipărit, deci, mare parte din scrierile pesimiste ale lui Eminescu; firește însă că, alăturea cu dânsele, aș fi tipărit cu plăcere un articol științific prin care s-ar fi arătat că pesimismul, în înțelesul schopenhauerian, are înrâurire vătămătoare asupra energiei tinerimii, asupra căreia face impresie. Aș putea să lungesc șirul exemplelor, dar ca să nu iasă articolul prea mare, voi formula cugetarea mea în câteva cuvinte.

În creațiunea poetului se oglindește poetul cu toate credințele și sentimentele sale. Viața sufletească a unui om e peste măsură de complexă, iar viața psihică (deci și credințele și sentimentele) a unui poet, a unui artist, e mai complexă decât a altor oameni. Într-o creațiune poetică se va oglindi o viață psihică complexă, un șir de credințe și mai ales un șir întreg de sentimente și de combinații de sentimente. Bineînțeles că omul, nefiind o mașină făcută după cutare sau cutare regulă, pentru cutare sau cutare scop, toate sentimentele lui nu pot să corespundă unui ideal anumit. Fiecare om are păcatele lui, zice poporul, și are dreptate. În creațiunea poetului, din punctul de vedere al vreunui ideal hotărât, pot să apară sentimente și credințe mai mult ori mai puțin străine, ba chiar sentimente și credințe protivnice acestui ideal.

Între alte îndatoriri ale criticii, și chiar una din cele mai de frunte, este analiza acestui șir de credințe și de sentimente și critica lor din punctul de vedere al unui ideal, al idealului celui ce critică. E lucru de la sine înțeles că prin constatarea unei anumite credințe ori unui anumit sentiment ce nu corespunde cu idealul criticului, nu vrea să zică nici că desființăm poetul, nici că suntem împotriva lui, nici că nu poate fi publicată creațiunea artistică în revista în care scrie criticul, în revista al cărei ideal e exprimat de către critic. Nu poate însemna așa ceva, pentru că toți oamenii au negreșit cutare ori cutare neajuns, dacă-i privim din punctul de vedere al unui anumit ideal.

Dar o obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. Din faptul că toți oamenii și deci toți poeții, ori cel puțin enorma majoritate a lor, au o parte bună și o parte rea din punctul de vedere al unui anumit ideal, ar urma că într-o revistă s-ar putea publica creațiunile tuturor poeților, numai să fie talentate; ar urma un fel de nepăsare morală față cu poeții. Nu, asta nu urmează, și dacă n-aș dori să fiu înțeles rău, apoi mai ales n-aș dori să fiu înțeles rău în această privință. Desigur, indiferentismul moral nu urmează din cuvintele mele. Dacă o lucrare poetică (în întregul ei firește, nu fiecare poezie luată în parte) exprimă toate sentimentele bune și rele ale poetului, rămâne de văzut ce sentimente bune și ce sentimente rele exprimă. Pot fi mai multe rele decât bune, poate să fie un singur sentiment rău asupra căruia stăruie poetul mai ales; în sfârșit, pot să fie și alte considerații foarte legitime pentru a nu primi, pentru a respinge cutare sau cutare creațiune poetică a cărei tipărire ar compromite credințele și direcțiunea unei reviste. Bineînțeles că o revistă redactată de un om religios nu va tipări și nu trebuie să tipărească vreo poezie în care se înjură religia, deci îndreptată împotriva ideilor și idealului care sunt scumpe redacției. Toate cazurile nu pot fi prevăzute și înșirate. Astfel, eu n-aș putea publica niciodată partea în care unul din cei mai însemnați fii ce-a avut vreodată România e numit broască veninoasă, pocitură, și alte epitete de acest soi. De asemenea, în alt gen, n-aș tipări Baia și alte poezii ale lui Rollinat, pentru că sunt, în mare parte, produse de nevroză sexuală și o asemenea nevroză tind să sugereze în cititori. Din cuvintele mele iese numai atâta, că nu este o măsură cu care s-ar putea să se cântărească producțiunile, pentru a ști care pot fi tipărite și care nu; din cuvintele mele iese de asemenea, că în chestie de artă și mai ales de artă care se îndeletnicește cu viața omului, hotărârile simpliste ale dlui Roman nu pot să aibă loc; din cuvintele mele mai iese că, nefiind o măsură pentru a ști ce poate și ce nu poate fi tipărit într-o revistă decât în împrejurări extreme (pornografie, insulte aduse principiilor revistei), tactul redacției joacă în acest caz rolul de căpetenie și, firește, numai tact bun n-ar fi arătat redacția Contemporanului dacă ar fi respins poeziile ce exprimă iubirea către femei, sub cuvânt că este un ideal mai înalt decât cel exprimat în ele; și, în sfârșit, urmează, cred, destul de lămurit, că nu m-a înțeles bine dl Roman, când din cuvintele mele a vrut să facă o armă împotriva redacției și direcției Contemporanului.

Încă puține cuvinte vom spune dlui Roman și vom mântui. În articolul meu despre Eminescu, am scos cât am putut la iveală însușirile și neajunsurile poetului. Între aceste din urmă, am stăruit asupra faptului că poetul are idealul său în trecut, în loc de a-l avea înainte. Nu — zice dl Roman — aceasta e o absurditate, o nedreptate; Eminescu n-a avut idealul său în trecut, ci a luat trecutul fiindcă-i dădea mai mult material poetic; nicăierea, zice dl Roman, poetul n-a însoțit trecutul de idealuri nepoetice. Idealul poetului e sublimul, frumosul și, deci, ce ne pasă, dacă poetul ne descrie acest sublim și frumos în trecut, numai frumos să fie; ce ne pasă din ce buruiene e strânsă mierea albinelor, bine că e dulce. Dacă iubirea cavalerului și a damei din Scrisoarea IV e frumos descrisă, atunci tot păcatul lui Eminescu ar fi numai că, vorbind despre ei, a pus data 1400; de-ar fi spus că lucrul se petrece la 1900, atunci ar fi, după dl Gherea, perfect fondul scrisorii. Nu trebuie să cerem poetului ca să vadă trecutul prin prisma noastră. Cam acestea sunt argumentele ce înșiră dl Roman în patru pagini, pentru a protesta împotriva noastră, care am găsit un neajuns lui Eminescu în convingerile lui și în idealizarea trecutului.

„Nicăierea — zice dl Roman — poetul n-a însoțit trecutul de idealuri nepoetice”. Netăgăduit este că aici e un merit al lui Eminescu, dar tot aici e și un neajuns, pe care l-am arătat. În articolul despre Eminescu, îmi pare că am spus foarte deslușit părerea mea, dar fiindcă n-am fost înțeles, sunt nevoit a alerga la un mijloc care poate nu e potrivit din punctul de vedere al esteticii, dar e foarte potrivit când voim a lămuri bine un lucru și, cum am spus, n-avem altă ambiție. Vom lua deci o pildă, pentru că pildele vorbesc nu numai minții, ci și inimii. Așa, să luăm provinciile noastre care-s sub stăpâniri străine… Să presupunem că românii din Transilvania sunt tratați de o mie de ori mai rău decât sunt tratați în adevăr, să presupunem că se poartă cu dânșii ca stăpânii de robi cu negrii, pe vremea robiei în America. Să mai zicem că un poet scrie o poemă în care, în versuri energice, spune că asemenea stare de lucruri e bună și dreaptă. Poetul, un om curajos și mândru, însă cu instincte sălbatice, cheamă pe magnații unguri la luptă spre a împila pe robii români, care-s născuți spre a fi robi. Această poemă, oricât de frumoasă, de plastică, de energică ar fi ea, va fi însă o infamie și nu cred să se găsească o singură revistă în țară s-o tipărească. Fac însă a doua propunere. Să zicem că este un poet omenos, cu sentimente frumoase, un poet care iubește sincer poporul românesc, dar nu cunoaște starea lucrurilor în Ungaria ori, mai bine, care e înconjurat de un cerc de oameni care au interes să se pară lucrurile altmintrelea de cum sunt; pe de altă parte, poetul nu vede lucrurile petrecându-se decăt prin prisma acestui cerc de oameni. Acest poet scrie o poemă în care relațiile între unguri și români se arată patriarhale, blânde, frumoase; ungurii împilatori sunt ca niște părinți care se îngrijesc de fericirea românilor-copii. Fiindcă, după presupunerea noastră, poetul e om bun, blând și cu sentimente frumoase, apoi firește că în poemă se vor da pe față tot aceleași însușiri. Presupunem că dl Roman a trebuit să facă o dare de seamă despre această poemă. Ce ar fi scris dl Roman? După ce ar fi citit și înțeles poema, ar fi făcut, suntem încredințați, cam așa. Ar fi scos la iveală talentul poetului, plasticitatea formei, ar fi arătat sentimentele frumoase ce se dau pe față în lucrarea artistică, dar firește că ar fi adăugit: „Din nefericire, poetul ori nu cunoaște deloc, n-a studiat starea nenorocită a românilor, ori a fost indus în greșeală de oameni interesați, și de aceea ne dă cu totul alt tablou despre starea românilor și despre relațiile lor cu ungurii, de cum e în adevăr. Această greșeală e foarte mare, și cu atât mai rea, cu cât vine foarte la îndemână dușmanilor noștri. Apăsând, nimicind pe români, ei ar voi să aibă totodată, în fața lumii, nume de binefăcători ai lor, vor să-și facă fală la alte nații, și astfel să poată sugruma poporul nostru fără grijă. Cel mai mare dușman n-ar fi putut să ne facă mai mult rău, și cu cât talentul artistului e mai mare, cu atâta face mai mare întipărire în felul dorit de dușmanii noștri, cu atâta lucrarea lui e mai vătămătoare”. Cam așa ar fi scris dl Roman și nu s-ar mai fi gândit la faptul că poetul vede lucrurile prin altă prismă decât economistul ori decât criticul.

Și ce-am făcut eu altceva, decât ceea ce suntem încredințați că ar fi făcut și dl Roman în împrejurarea pomenită mai sus? Și eu am arătat, bineînțeles, pe cât am putut, frumusețea și plasticitatea formei, o mulțime de sentimente frumoase care însuflețesc pe poet; dar am protestat împotriva idealizării unei stări de lucruri care numai idealizare nu merită. H. Taine, unul din cei mai mari istorici moderni și care mai curând poate să fie acuzat de conservatorism decât de liberalism, zugrăvește cu culori grozave viața din veacul de mijloc. După ce înșiră o mulțime de grozăvenii, iată concluzia la care ajunge: „Această despoiere și aceste omoruri de slabi, acest negoț de hoții și de ucideri între cei tari, această deprindere de a ocărî și de a sugruma legea și dreptatea, alcătuiesc aproape în tot veacul de mijloc obiceiurile feudale și, după ce-am cântărit cu băgare de seamă bunătățile și fericirile acestei vremi lăudate, aflu că mi-ar plăcea tot atâta să trăiesc într-o pădure sau într-o potaie de lupi”.

Alt istoric, Scherr, ne descrie cu cele mai vii culori grozavele și dobitoceștile relații de iubire în veacul de mijloc. Și iată, eu care mi-am făcut o idee limpede despre aceste relații, citesc un poet romantic la care acești lupi feudali sunt zugrăviți ca niște viteji „fără frică și fără pată”, plini de înaltă morală, iar relațiile de iubire apar ca niște idile frumoase, și în fața acestei minciuni eu, criticul, să n-am drept a pomeni măcar că minciuna e minciună, să n-am drept nici să arăt răul ce aduce această idealizare, pe de o parte prin falsificarea faptelor istorice, pe de alta prin sugerarea de sentimente de respect și iubire pentru o stare de lucruri ce merită numai ura; n-am drept să spun că din această falsificare de fapte istorice, din această sugerare de sentimente nepotrivite se pot folosi acele păsări de noapte care așteaptă vreun chip, dacă nu pentru a întoarce carul progresului îndărăt, cel puțin pentru a-l opri pe loc, cât mai multă vreme!! Dl Roman găsește că n-am drept să fac astfel și susține că-i „o absurditate!” Dar pentru ce? Poate dl Roman are idei istorico-culturale în privința veacului de mijloc? Atunci bineînțeles ar avea dreptate să ne combată. Nu, în privința aceasta d-sa e de acord cu noi. Dar iată pentru ce: „Numi pretinde mie, poet, să văd trecutul prin prisma d-tale de economist; nu pretinde albinei să facă studii prealabile de botanică, înainte de a începe să-și strângă mierea”. Iată concepția metafizică a artei în toată goliciunea ei, în toată simplicitatea. Prisma poetului strămutată în afară de cunoștințele omenești, poetul asemănat cu o albină care zboară de la o floare la alta pentru a strânge mierea! Goethe, pentru a scrie Iphigenia, a studiat ani întregi istoria culturală a Greciei; Flaubert, pentru a scrie Salambô, a studiat șase ani istoria Cartaginei și, după dl Roman, rău a făcut. D-sa nu le cere asemenea jertfă, nu le cere ca ei, artiști, să vadă prin prisma istoriei. Iar dacă grecele, în drama lui Goethe, ar veni pe scenă cu turnură și grecii cu frac, stând de vorbă la café chantant și citind gazete, toate acestea n-ar fi nimica, numai frumos să fie descriși, numai să fie miere, încolo, de unde a luat-o poetul, nu-i treaba noastră! Nu vede oare dl Roman, că nu concepția mea e absurditate, ci a d-sale? Dl Roman citează următoarea frază a mea: „Depărtarea trecutului face să se poată șterge toate trăsăturile nepoetice”. „Ei bine — zice dl Roman -dacă depărtarea face să dispară părțile nepoetice, lăsați pe poet să cânte ceea ce rămâne, ce-i pare că e poetic”. Ba nu! Dacă poetul vrea să scrie ceva dintr-o epocă istorică, apoi trebuie s-o cunoască adânc, din punct de vedere istoric, economic și cultural, ca să nu ne spuie minciuni; iar dacă n-o cunoaște, atunci să vorbească despre ceea ce cunoaște.

„Dar o poemă care cuprinde greșeli istorice ori ne înfățișează sub cu totul altă lumină o epocă istorică poate să fie însemnată din alte puncte de vedere.” Foarte adevărat! Un critic, tăgăduind toate însușirile unei poeme, numai pentru că va fi cuprinzând un neadevăr istoric, ar dovedi îngustime de vederi; dar și un critic care, din pricina frumuseților formei, n-ar vedea minciuna fondului ar dovedi de asemenea o minte prea îngustă. De altmintrelea, această minciună își răzbună stricând întipărirea ce ar putea să ne facă forma. Întipărirea ce ne va face o poemă foarte frumos scrisă, dar în care grecele s-ar arăta cu turnură și grecii fumând țigări de Havana, va fi foarte stricată tocmai prin faptul minciunii istorice. Și când în public se vor lăți cunoștințele istorice, economice și culturale despre vârsta de mijloc, așa ca fiecăruia să-i fie cunoscute limpede relațiile sociale și morale din acea epocă, atunci ideile romantice din acea vreme ne vor face tot aceeași întipărire ca și niște grece din Atena veche, cu turnură. Mai ciudat este că dl Roman, apărând dreptul minciunii în artă, crede că apără arta împotriva mea! Putem cu tot dreptul să-i înturnăm dlui Roman cuvintele d-sale: „Dacă venim însă la dl Eminescu, nedreptatea și absurditatea e și mai aparentă”.

Aceste cuvinte pe care ni le spune d-sa nouă, cu mai mult drept i le putem întoarce noi, pentru că, afară de toate celelalte, e și nedrept cu Eminescu. Când am scris articolele mele despre genialul poet, înaintea mea plutea poetul așa cum îl cunoaștem cu toții, cel puțin în parte. Un om nervos, impresionabil, sărac, cinstit, cult, muncitor; un om care a câștigat cultura prin muncă, în sfârșit un om consecvent. Sub înrâurirea unui cerc de oameni și-a format Eminescu convingerile sale sociale, filozofice, economice, istorico-culturale, politice și, alcătuindu-și aceste convingeri, el le-a rămas credincios toată viața lui. În conferințele publice (Influența austriacă), în viața publică, în timpul cât a fost ziarist, ca redactor al Timpului, ca poet, în sfârșit, el a rămas consecvent cu principiile sale.

Convingerile lui nu sunt ale noastre, ba în multe privințe, ale noastre sunt cu desăvârșire protivnice celor ale lui; dar el credea sincer. Cu un asemenea om poți să te lupți cu toată energia, să-l ai dușman, dar nu poți să nu-l stimezi, nu poți să nu simți că tot ce spune e strâns legat cu totalitatea convingerilor lui. Și tocmai așa l-am considerat eu. Pentru mine cutare poezie, cutare ori cutare vers chiar n-au fost niște lucruri făcute din întâmplare, ci niște produceri necesare, „bucăți din inimă rupte”, după vorba admirabilă a lui Vlahuță, și bucăți din creieri rupte. Pentru noi, strofa „Și cum vin cu drum de fier”, din doina-i populară, nu-i ceva accidental, care ar fi putut și lipsi, după noi, această strofă e strâns, organicește legată de toate convingerile, de toată viața poetului. Când zice: „Și cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, Zboară pasările toate, De neagra străinătate”, în aceste versuri se vede jalea și plângerea poetului împotriva civilizației străine care, introducându-se cu drumul de fier, dizolvă o stare întreagă de lucruri, de relații patriarhale, alungă poezia primitivă, alungă cântecele pentru a face loc unei stări de lucruri întemeiată pe ban, zgomotoasă și nepoetică, după cum e și zgomotul locomotivei.

Noi suntem cu totul de altă părere în privința acestei poezii primitive și patriarhale și, cu toate protestările dlui Roman, nu vom înceta de a ne lupta împotriva acestei idealizări a unei stări de lucruri arhiticăloase și care pentru poetul nostru se părea plină de cântul păsărilor. Dar nu-i vorba de noi, ci de Eminescu și el așa credea, așa simțea și așa zicea. Așa-i cu toate poeziile lui Eminescu. Nu-i ceva accidental când el în satira lui, în termeni nu tocmai poetici, dar foarte tari, ocărăște pe reprezentanții mișcării liberale și mai ales pe C. A. Rosetti; nu-i ceva accidental când poetul gândește cu drag și cu mândrie la vremea lui Mircea cel Mare, dându-ne-o ca ideal față cu vremea de azi; nu-i ceva accidental, în sfârșit, când Eminescu zugrăvește cu culori vii și idealiste iubirea de pe la 1400; toate acestea se țin, sunt strâns legate de convingerile, de concepțiile politico-sociale ale poetului, sunt strâns legate de toată viața lui.

Acela care ar fi zugrăvit iubirea ideală de la 1900, poetul acela ar fi avut alți creieri, alt sistem nervos, alte convingeri, altă creștere, alt mijloc înconjurător, în sfârșit ar fi fost altul, și nu Eminescu. Când am scris articolele mele despre dânsul și am avut înaintea mea volumul lui de poezii, am privit acest volum ca productul, ca rezultatul unei vieți întregi de gândire, de luptă, de suferință; acest product, pentru mine, are rădăcini adânci în inima și creierii poetului, și plecând de la acest product am vrut să mă strecor în inima și creierii lui, pentru a vedea și a pricepe rădăcinile, firele prin care se ține creațiunea artistică de poet, am vrut s-o pricep și s-o explic la alții. Am reușit oare pe deplin? Desigur că nu. Și chiar am declarat că în privința aceasta nici nu mi-am închipuit să reușesc pe deplin. Reușit-am măcar în parte? Nu știu, asta s-o judece cititorii, nu eu. Dar ceea ce știu este că am fost corect lucrând astfel.

Am fost corect când am privit volumul de poezii nu ca o jucărie, ci ca rezultatul și exprimarea unei vieți întregi, am fost corect când am privit pe poet ca pe un om viu; am fost corect în sfârșit, fiindcă am vorbit de poetul-om. Și în fața acestei concepții a mele: poetul-om, dl Roman pune concepția sa: poetul-insectă! Poetul-fluture, poetul-albină, care zboară de la floare la floare pentru a strânge miere și a ne desfăta! Iată cum pricepe dl Roman pe poet! Și exemplul dlui Roman cu albina nu-i o scăpare din vedere, ci exprimă foarte bine ceea ce înțelege dl Roman prin poet. Și în adevăr, dacă poetul nu pune în creațiunea sa toată viața cu toate luptele, suferințele, convingerile sale, dacă el caută peste tot numai frumosul, îl strânge și îl așterne pe hărtie pentru a ne desfăta, ce alta e atunci poetul dacă nu un fluture ori o albină ce zboară din floare în floare și strânge miere? Nu-i vorbă, poețifluturi de aceștia sunt destui în țara românească: dar a spune așa ceva despre Eminescu ar fi mare nedreptate. Și ce e mai frumos, este că dl Roman, punând împotriva concepției mele de poet-om concepția d-sale de poet-insectă, crede că-l apără pe Eminescu. Dacă Eminescu ar fi răspuns, desigur ar fi zis: „Scapă-mă, Doamne, de prieteni!” Cum că Eminescu ar fi zis astfel, nu încape îndoială.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook