Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pământului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vânt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se târăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rânduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mână nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal.

De la fereastra lui, Beethoven, cu un zâmbet amar pe buze, lăsându-și capul pe mână, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întâiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc.

Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un țărm, urcă până la el și îl face să-și plece urechea și să asculte. Vii, ochii lui se aprind și licăresc și mâna-i albă, ca și cum ar vrea să culeagă zvonurile împrăștiate în aer, se întinde și dibuiește prin întunerec…

Afară însă, dulce, domoală și liniștitoare, noaptea își caută ritmul și se statornicește. Luna, înălțată sus, a chemat ochii visătorului care se privește în ea și se recunoaște cum va fi mai târziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnați și gura mută închisă pe veci de un zâmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă și ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine…

Nepăsătoare și albă, aducând cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru crește însă pe nesimțite. Albă, albă, neînchipuit de albă, ca și cum ar fi trecut printr-un bulgăr de gheață, a ajuns acum drept fereastră și a pătruns în odaie. Fulgerătoare, clapele de fildeș ale clavecinului străvechi, peste care dormeau ațipite visurile, s-au luminat. Foi răvășite cu negre note, ce ca o invazie de furnici au dat asalt portativelor, zac împrăștiate pretutindeni. O vioară într-un cui spânzură lângă arcușul ei, deasupra unui divan străvechi.

Pe masă, printre tomurile desperecheate ale tragediilor lui Shakespeare, un Plutarh cu scoarțe vechi spune faima atâtor vieți trecute. Singur un portret de femeie, ca mirată de a se găsi în singurătatea și sărăcia asta, privește enigmatică din rama ei la alba lumină ce crește luminându-i zâmbetul de pe buze…

Deodată însă câteva note funebre, ca rupte din umbră, au urcat în lumina lunii. Fiorul fricei de necunoscut a umplut odaia, adus de acești trei negri soli, ca ieșiți dintr-o urnă funerară unde au dormit îndelung, și alba tăcere a început să cânte.

Acoperite, alte sunete au urmat, ca o chemare de glorie îndepărtată, strecurându-se printre negrele note funebre și s-au domolit și ele, făcând iarăși loc triștilor soli ai disperării. O întrebare sfioasă și rugătoare și-a făcut loc apoi și un glas nehotărât, neîncrezut în sine, parcă a răspuns, iar mâinile albe, ca și cum sângele tot s-ar fi retras din ele, au rămas locului pe clape. Tristă și cu ochii aproape plânși, fața celui ce cânta s-a întors și a privit peste umăr la portretul de pe masă.

Drept geamul deschis, luna se oprise acuma și privia curioasă, idealizând sărăcia cuprinsului. Pulberea ridicată juca în sulul de raze și mrejele de păianjen ce stau prin unghere păreau niște hârzoburi de argint. Jos pe podele, notele mărunte ai fi spus că urcă și coboară portativele, chemate de atracția asta nevăzută, că vor să treacă dincolo de marginea hârtiei și să-și ia zborul în lume. Nerăbdarea gloriei, încătușată în cuprinsul acela mic, se răzvrătea parcă și voia să iasă cu orice preț, cu negrul ei norod de semne, sătulă de sărăcia și întristarea cuprinsului.

Zâmbind însă trist și împrăștiind cu piciorul hârtiile din jurul lui, Beethoven își întinse din nou brațele și, ca răscolind lumina lunii de pe clape, începu să cânte. Triste, cele trei note funebre ca rupte din inima umbrei reveniră, jalnice ca scăpate dintr-o urnă funerară, unde au dormit îndelung, se redeșteptară. Sfioasă, îndepărtata chemare de glorie căută să se strecoare iarăși, dar sunetele de fanfară muriră. Deznădăjduite, degetele urniră alte note, strecurându-se printre clapele albe și negre, ca printre lumini și umbre, și o plângere domoală, ca un suspin, începu să se reverse, ca și cum lacrimile lui însăși cădeau pe clape trezind sonoritățile acestea umbrite. Fumuria și trista îndoială își arăta fața acum, și mânele albe ce-o deșteptase mângâind-o parcă, nu luau seamă la mânele de umbră ce alergau crispate în urma lor ca voind să astupe sunetele și să prindă neliniștita îndoială ca s-o zugrume…

Revolta dormea încă, ațipită undeva, îndărătul coardelor, dar tremurătoarele mâni o treziră și pe ea fără de voie ; și mâniosul chip al celei deșteptate din somn privi o clipă nedumerit la cealaltă față și trecu apoi peste ea într-o furtună de sunete.

Mânios, chipul celui ce cânta se brăzdă de zbârcituri adânci și mânele lui, ce alergau acum pe clape, păreau că amenință însuși destinul și că luptă cu el căutând să-l înfrângă..

O undă de vânt ca trezită de energia lui, sau venită de cine știe unde, intră în casă mișcând partiturile și amestecând clarul de lună. Înfiorată, revolta căzu și merse să ațipească din nou îndărătul coardelor. Slabe, fanfarele gloriei, ca venite de dincolo de mormânt, răsunară încă o dată și cei trei negri soli, ce purtau fiorul fricei cu dânșii, se arătară și ei. Triste, ca scăpate fiecare dintr-o urnă funerară, cele trei note sunară din nou, încet, tot mai încet, ca dornice de a se reîntoarce în întunerec…

Speranțe de glorie și de fericiri, glasuri de îndoială și glasuri de revoltă, șoapte de umbră și înfiorări de lumină, toate tăcură sub mânele încremenite.

În cuprinsul sărac însă, îndărătul negrului visător ce-și cânta durerile, praful răscolit din unghere, ori măruntul norod al miilor de note, trecând pe lângă ochii mirați ai portretului de femeie de pe masă, juca acum în sulul de lumină ce pătrunsese în odaie și ca pe un uriaș portativ de raze se înălța și se pierdea în lună.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
1 comentariu »