8 iunie 2017

„Romanul d-lui Minulescu” de Paul Zarifopol

Pe Ahil îl îmbrăcase maică-sa în haine femeiești și-l ținea ascuns printre fete ca să-l scape de mobilizare. În vremea aceea de vitejie cronică și generală s-a găsit, dar, cel puțin o mamă care să puie mai presus viața decât gloria militară a fiului său. Băiatul însă avea vocație. Când Odiseu, îmbrăcat ca negustor, i-a arătat de o parte arme, de alta podoabe femeiești, Ahil s-a repezit drept la suliță. În el, vitejia era geniu. Și așa Omer a avut pe cine să cânte și să încredințeze dascălilor și școlarilor, spre milenară admirație gramatico-morală. Dar acest erou-model a spus, după moarte, foarte amărât, că mai bine să fii rândaș între vii, decât om ilustru pe lumea cealaltă.

Poetul Minulescu cântă pe acei care nu s-au apropiat de spatele frontului nici măcar pân’ la Coțofenești. În textul simfoniei sale tricolore cuvântul „lașitate” răsună ca motiv fundamental, cu o consecvență superwagneriană. Dacă și-ar fi adus aminte de vechea prudență a zânei Thetis și de scepticismul postum al fiului ei, ar fi privit mai indulgent poate lașitatea modernă. Mie, cel puțin, acum îndată după lectură, zâmbetul în care-i ținut întreg romanul îmi pare, pe alocuri, pătruns de oarecare asprime… Și alt cusur nu găsesc în această carte splendidă și diavolească.

Dar nu-i adevărat: acele tonuri surde de asprime satirică sunt desigur scrise dinadins, acolo unde trebuie, pentru ca să fie imediat dizolvate în armonia voioasă care domină tabloul întreg – sunt condimentele acestei armonii.

Materialul acestui poem umoristic este universal uman – este omenirea dindărătul fronturilor de război, prezentată, se înțelege, cu nuanțe și accente naționale. Cu privire ageră și sigură, Minulescu a pătruns esența păcatelor noastre: nevinovăția română în materie de morală. Cer iertare că am uitat numele cugetătorului patriot care a spus că românii sunt incapabili să facă rău; numai străinii izbutesc să-i arunce în ispită. Romanul lui Minulescu este ilustrarea poetică a acestui aforism: singurul ticălos propriu-zis în toată cartea este un armean, singurul care face moarte de om (pe vreme de război, mă rog!), un rus, încolo: blândețea, toleranța, dragostea se arată să fie bogăția noastră națională cea mai necontestabilă.

Cu simțul sigur al perfectului artist, poetul și-a potrivit punctul de vizare cu acest caracter fundamental al materialului său: umor continuu, cu neistovită vervă, colorat de scânteierea comparațiilor care amuză irezistibil atenția și surprind fantazia cu perspective și ecouri comic poetice de o curioasă splendoare. În acest comic poetic, construit cu ageră reflecție din o rară bogăție de impresii și susținut cu măiastră îndemânare, stă, mi se pare, sensul estetic al lucrării. Viu și repede, ca și sclipirea imaginilor scurte și totuși saturate de formă și culoare, aleargă povestirea și ne fură cu ea fără să prindem de veste. E graba însăși, e nesiguranța, alarma și anxietatea vremii, tempo prestissimo al războiului. De mișcarea aceasta s-a pătruns artistul și a transpus-o în melodie umoristică.

În vis. Concert la Ateneu. Bătaia întâia a simfoniei a V-a (număr hotărât inevitabil în programele concertelor noastre serioase; în Germania a trecut, în sfârșit, cu drept cuvânt, și la pianele cinematografelor). Fantazia celui care doarme, liberă de frânele treziei, transformă în banală reminiscență muzicală bătaia în ușă a gazdei alarmate de zgomotele neobișnuite din stradă. Poliția strânge și rupe tricolorele arborate de negustori în urma unei vești de victorie a noastră care s-a dovedit neautentică. Pe urmă, un atac de aeroplane nemțești anulează scurt scena tumultuoasă și penibilă. Așa începe povestirea cu o combinare abilă de elemente pe care vremea războiului ni le-a întipărit ca banalități urâte și depline.

La acest nivel de banalitate perfectă și locală este menținut materialul întreg al acestei minunate cronici pitorești. Șeful de cabinet, metresa lui, ziaristul transilvănean care slujește imparțial birourile nemțești și ohrana rusească […], armeanul cafegiu, tren de evacuare, Iașul uluit sub năvala rușilor și a bucureștenilor, istoria fabuloasă a spitalului de la Coțofenești – toți și toate sunt desăvârșit locale, tipice pân’ la schemă, marfă omenească curentă, plină de înțeles prin însăși mediocritatea ei. Valorile aceste reci și cenușii dau fondul de exactitate realistă pe care se desfășoară povestirea atât de vesel și risipitor colorată. Ca un ingredient de stranie savoare în totalul acesta de persiflaj, indulgent dar stăruitor, se strecoară în preludiul și finalul bucății, schițat cu grație fugară, chipul unei fetițe serios sentimentale și serios senzuale care, singură, scapă din cadrul ironic unde stau închise celelalte figuri radical frivole și pătrunse de vulgarele vanități și lăcomii.

În acord cu acest tipism aproape clasicist al figurilor stă simplicitatea dicțiunii. Nici moft sintactic, nici pompă puerilă de vocabular. E o carte literară românească de superbă puritate. Vorbire elegantă, în curgere limpede și sonoră, de o repezime rafinată care, ea singură, dă întregului un farmec cu totul rar.

Strofele pentru zăpadă ale lui Minulescu, „Prințesa Limonada” a d-lui Adrian Maniu, „Vraciul” d-lui Arghezi sunt pentru mine, din literatura românească nouă, lucrurile pe care le recitesc. În artă sunt creații care îți plac așa că ori ai vrea să nu vorbești niciodată de ele, ori ai vrea să vorbești prea mult – care îți trebuie, de care îți spui repetat că sunt anume făcute pentru tine. Acum am recitit o carte întreagă. Tablourile, împreunate cu adâncă virtuozitate în această strălucitoare cronică a vieții sedentarilor tricolori, alcătuiesc cea întâi carte românească întreg și pur artistică.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole pe subiecte similare



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook