23 decembrie 2015

Proza poetului

Aleksander Nawrocki este o personalitate marcantă a literaturii de azi a Poloniei, poet de largă recunoaştere internaţională, tradus în zeci de limbi. Organizator a două festivaluri internaţionale: Zilele Mondiale ale Poeziei – UNESCO şi Festivalul Poeziei Slave.

Subtilă şi extrem de elaborată s-a dovedit a fi proza scurtă a lui Aleksander Nawrocki. În „Caietele Columna” s-a publicat, în premieră în România, proza „Fata şi Eretele”, în traducerea lui Valeriu Butulescu. Aceasta, împreună cu nuvelele fantastice „Aureola”, „Paştele” şi cu microromanul „Umbra îngerului său” au fost publicate sub formă de carte la Editura „PERFORMANTICA” din Iaşi.

coperta A. Nawrocki

Valeriu Butulescu, el însuşi poet şi dramaturg, bun cunoscător al limbii şi literaturii poloneze, semnează acest eseu despre aventura epică a unui liric înnăscut:

Un creator complet şi complex este fascinat de toate formele de expresie artistică. Exemple sunt nu puţine; menţionăm câteva, ilustre, din literatura noastră.

Poet, până la cea mai profundă fibră a existenţei sale, Mihai Eminescu scrie o piesă de teatru (Decebal), iar „Geniu pustiu” se constituie într-o proză de excepţie. Brâncuşi apela rar la cuvinte. Nu avea suficientă încredere în perenitatea lor. Ştia cât de uşor poate lua vântul o pagină scrisă. Prefera să scrie în piatră şi bronz, fără cuvinte, prin linii geometrizate simbolic. Şi totuşi, dorinţa irezistibilă de a esenţializa îl împinge spre literatura sapienţială. Scrie „în dodii”, aşa cum îi plăcea să şi vorbească, lăsând patrimoniului nostru cultural o a doua Coloană fără Sfârşit, şlefuită din aforisme. Coabitarea fericită şi inspirată a artelor se manifestă şi la Marin Sorescu, a cărui dramaturgie, mereu jucată, este pe punctul să umbrească poetul. Aspect notabil, Sorescu a fost şi un pictor remarcabil, cu expoziţii în ţară şi peste hotare.

Aleksander Nawrocki, prin întreaga sa viaţă creatoare şi-a legat numele, indestructibil, de poezie. Părea prototipul poetului total, a publicat zeci de volume de poezie proprie, a semnat ca traducător, sute de florilegii lirice răsădite în poloneză din fascinante grădini exotice, a girat, ca editor, zeci de antologii de poezie. Mai mult, organizează anual „Zilele Poeziei” (sub auspiciile UNESCO), iar revista pe care o conduce şi editura pe care a fondat-o se cheamă „Poezja”.

Cu atât mai surprinzătoare şi valoroasă este prezenta sa incursiune în epic, materializată în trei povestiri şi un miniroman, toate aduse azi, în premieră, în faţa cititorului român. Experienţă demnă de observaţie şi analiză. Pentru că lirismul versurilor sale evită acţiunea, refuză intriga, fuge de narativ. Ori, acestea sunt pârghiile indispensabile ale prozatorului.

Trebuie spus răspicat, de la început. În prozele sale fantastice, Aleksander Nawrocki nu trădează poezia. Îi face chiar loc, din abundenţă, mixând cu îndemânare genuri pe care unii le socotesc nemiscibile. Proza poetului rămâne preponderent poetică, punând în încurcătură teoreticienii esteticii, în general, sceptici în ce priveşte coexistenţa eposului cu lirismul

„Fata şi Eretele” surprinde prin tema abordată: lumea văzută de sus, aşa cum apare ea pe retina unei păsări de pradă. Erete înseamnă zbor avântat şi sângeros, aripi prevăzute cu cioc şi gheare. El ucide fără regret, fără urmă de vinovăţie. Divinitatea l-a înzestrat cu atributele morţii, i-a poruncit să existe. Iar el, pentru a exista, trebuie să ucidă. Nu are nimic personal cu păsărelele frumos colorate, care asigură coloana sonoră a primăverii, umplând crângurile de poezie. Simte chiar o compasiune pentru neamul galinaceelor, aparent protejat de un răpitor mult mai rapace şi mai eficient decât orice pasăre de pradă: omul.

De altfel, tocmai acest conflict de interese dintre erete şi om duce pasărea într-o situaţie dramatică. Aceasta cade într-una din numeroasele ambuscade, organizate de ţăranii obtuzi, cu gândul doar la banii obţinuţi din comerţul cu ouă. Răzbunarea concurenţei, gândită de prădătorul om, este atroce. Eretele nu este ucis. Homo sapiens i-a pregătit o moarte lentă: lăsat în soare, ţintuit pe o scândură, cu piroane bătute dureros în frumoasele sale aripi.

Omul, descris de autor mereu cu o suavă ironie bruegeliană, îşi arată astfel o primă latură meschină. Ameţit de pilde bisericeşti, evlavios până la refuz în fiecare duminică, omul îi asigură Eretelui un supliciu ca la carte, adică durerea în forma ei sacră şi perfectă. Eretele se stinge lent, pe crucea sa improvizată lângă şură, fără bocitoare şi fără apostoli. Ţăranul păgubit nu înţelege sacrilegiul gestului său, se joacă inconştient de-a Pilat din Pont, teatralizează sângeros sentinţa, pentru ca celelalte păsări de pradă să ia aminte.

Suferinţa Eretelui mai are o explicaţie. Răpitorul cu faţă umană a visat, din timpuri străvechi, să zboare. Lipsa aripilor este marele său complex. Pentru a compensa acest handicap genetic, maimuţa fără păr şi-a adăugat fel şi fel de accesorii, şi-a lipit de braţe pene cu ceară, şi-a meşterit aripi din cuie şi şindrilă, aruncându-se în gol de pe stânci înalte sau turle de biserici. Toate aceste tentative de a zbura s-au sfârşit lamentabil, ba chiar tragic. De aici ura şi invidia zburătorului ratat faţă de zborul graţios al Eretelui. Omul nu poate accepta ca o pasăre, cu un grăunte de creier, să fie stăpâna cerului şi să zboare asemenea îngerilor, în vreme ce el, credincios, cu taxele bisericeşti plătite la zi, e nevoit să se târască prin praf şi noroi. Această frustrare a inteligentului târâtor simte o uşurare patologică, în clipa în care distruge aripa Eretelui, bătând-o în cuie, în apropierea coteţului.

Dar şi aici triumfă pilda biblică. Intervine Fata cea simplă de la ţară, care, cu sufletul ei candid, pune capăt calvarului. Coborârea de pe cruce a păsării condamnate se face discret, noaptea. Fata îi îngrijeşte rănile cu devoţiune şi dragoste. Pentru ea, Eretele înaripat este un înger, singurul înger pe care l-a văzut cu adevărat. Desigur, nu prea seamănă cu cei pictaţi pe icoane, dar Eretele zbura cu adevărat, era clar că Domnul l-a făcut ca să zboare.

Gloata, reticentă la început faţă de această schimbare a sentinţei, cedează. Oricum, pasărea avea aripile frânte, se târa prin colb, asemenea oamenilor. Socoteau răzbunate toate găinile răpite de Erete de-a lungul timpului. De fapt, gloata nu-i dorea moartea, voia numai ca Eretele să nu mai zboare.

În mintea strâmtă a păsării au loc mutaţii neaşteptate. Înţelege mai bine compasiunea dintre specii, vede că oamenii nu sunt cu toţii răi, iar cei răi nu sunt consecvenţi: devin buni, din ciudate motive. Iar Fata, această întrupare a binelui, cânta atât de frumos, mai frumos chiar decât toate păsările pădurii. Eretele se întremează din zi în zi, sub vraja cântecului şi iubirii. Pentru că Eretele avea şi el complexele sale păsăreşti. Pe vremuri, zbura ca o nălucă, străpungea norii cu uşurinţă, dar nu ştia să cânte.

Începuse să se simtă bine între oamenii aceia, care îl tratau cu tot mai multă bunăvoinţă. Aveau atâta încredere în neputinţa sa, că îl lăsaseră complet liber. Într-o noapte când Fata dormea, Eretele simte irezistibil chemarea pădurii. Dorul de înalt îi dă forţă. Îşi fâlfâie aripile, încrezător, ca odinioară. Şi atunci se produce un miracol ornitologic. Se desprinde iar de pământ. Zboară. Sub el, copacii şi tufişurile aleargă iar înapoi. Se înalţă tot mai sus. Zboară.

Umanizat de captivitate, Eretele realizează că a uitat ceva. Nu şi-a luat rămas bun de la Fată, binefăcătoarea sa. O găseşte dormind, istovită de muncile câmpului, Avea gura întredeschisă. Eretele se apropie. Printre dinţii Fetei, zăreşte acea bucată de carne roşie, numită limbă. Ştie că acesta este instrumentul la care Fata cânta atât de frumos. Instinctul său de prădător erupe iar. Îi ciuguleşte scurt limba, după care zboară întins spre pădure. Satisfăcut că şi-a luat rămas bun de la fiinţa lui dragă. Şi a luat cu el, în zbor, farmecul şi amintirea cântecului omenesc.

„Aureola”, printr-o acţiune simplă şi coerentă, culminativă chiar din prima pagină, pune în discuţie un subiect de mare anvergură: limitele duplicităţii în artă. În atelierul său, un pictor bătrân şi valoros desăvârşeşte cu migală portretul unui sfânt. E o lucrare aşteptată de credincioşi, plătită cu bani grei de Biserica din Lourdes. Urmează să fie sfinţită de Papa în persoană.

În aceste condiţii, travaliul creator al artistului este explicabil. Vrea să fixeze definitiv, pe faţa personajului, bonomia şi umanismul duse la apogeu, particularităţi care fac diferenţa dintre un sfânt şi un om obişnuit. Desigur, cel mai la îndemână procedeu, supralicitat de iconarii de rând, este să-i ataşezi sfântului un semn distinct, cum ar fi un cerc luminos deasupra capului, adică o aureolă. Dar Pictorul vrea mai mult, e un mare artist, încearcă diverse ipostaze, pune o umbră de ironie pe buzele sfântului etc. Şi atunci are loc prima ciocnire violentă dintre sacru şi profan. Sfântul îşi face apariţia, conceptual, desigur, în atelier. Smulge pânza de pe şevalet şi îi interzice pictorului să-i facă portretul. Motivul acestui refuz este zdrobitor: în timpul războiului, artistul colaborase cu ocupaţia hitleristă. Îşi trădase apropiaţii evrei, împingându-i în ghearele Gestapo-ului, după ce se folosise de ei, fără scrupule. Într-un rechizitoriu memorabil, Sfântul reconstituie trecutul sordid al Pictorului. Omul acesta îşi vânduse sufleul unor diavoli în uniformă pentru a fi propulsat în paradisul artei. Tranzacţie vremelnică şi conjuncturală, deci cu atât mai vinovată. Şi nu o făcuse pentru a-şi salva viaţa (aici se mai puteau inventa nişte scuze), ci pentru a-şi spori reputaţia. Pictorul, ca orice vândut, contraatacă. Îşi justifică rătăcirea, dând vina pe istorie. Când iadul este pe punctul de a se generaliza, e greu să supravieţuieşti fără să dai mâna, fie şi ocazional, cu Satana. Merge mai departe. Consideră că şi sacralitatea Sfântului este una accidentală. Actul său de sfinţenie s-a născut mai mult din vanitate şi ambiţie, decât din pioasă convingere. A salvat, cu preţul vieţii sale, viaţa unui condamnat (trimitere clară la preotul martir Maximilian Kolbe). A murit în locul altuia. Eroism, desigur, dar şi bravură.

Sfântul nu renunţă. Încearcă să trezească procese de conştiinţă în ego-ul exacerbat al artistului. Îl face să rememoreze faze decisive ale tumultoasei sale existenţe, călătoria cu vaporul la Constantinopol, unde Pictorul îşi întâlneşte femeia vieţii, din păcate şi ea dominată de convingeri rasiste. Dar artistul nu se simte vinovat. Pasiunea sa pentru artă a fost mai presus de orice norme morale. În definitiv, e liber. Şi dacă vrea să-l picteze pe Sfânt, îl va picta, indiferent de voinţa acestuia.

Pictorul îşi impune punctul de vedere, alungându-l pe Sfânt, care, ca orice spirit nu ştie să opună rezistenţă. N-ar fi fost prima oară când ticăloşia triumfă. Dar cineva acolo sus împarte dreptate. În învălmăşeala finală, Pictorul se împiedică de stativul reflectorului şi cade, strivindu-şi letal capul de un suport metalic. Un şuvoi de sânge se prelinge spre picioarele Sfântului în retragere, după care se întoarce de unde a plecat, descriind un cerc roşu. O aureolă.

Conflictul dintre sacru şi profan explodează în Paştele, unde demitizarea ajunge la paroxism, oprindu-se la doi paşi de sacrilegiu. Povestirea reflectă Paştele – marea sărbătoare a creştinătăţii, – aşa cum este percepută de un Hristos din ghips, din inventarul modest al unei bisericuţe de ţară. Personificarea statuii îi permite reacţii şi trăiri umane. Hristos, răsfăţat de toţi în dimineaţa Învierii Sale este abandonat apoi în spatele altarului, alături de alte piese de recuzită, credincioşii fiind ocupaţi de latura gastronomică şi distractivă a evenimentului, latură care de veacuri este cea mai pregnantă.

Această ipostază îi permite lui Hristos să constate ce mult s-au deformat învăţăturile Sale, formalismul interesat al enoriaşilor, care văd în credinţă doar o trambulină spre Mântuire. Meditaţia lui Hristos este întreruptă brutal şi neaşteptat. În fapt de seară, în biserică intră Diavolul în persoană. Are coarne acceptabile, blană de lup, copite etc., dar se dovedeşte a fi un partener agreabil de discuţie, uneori şarmant, pe alocuri mai logic decât Hristos, total diferit de modelul monstruos promovat de iconografia creştină. Îi spune Mântuitorului că a venit să-L cinstească, de ziua triumfului Său ideologic. Are ceva din diavolul lui Origenes, o anumită înclinaţie spre pocăinţă, poate chiar o nedeclarată aspiraţie către mântuire. Fireşte, Hristos, icoană a toleranţei şi iubirii, nu-i poate refuza compania, ţinând cont şi de importanţa sărbătorii. E chiar preocupat de existenţa anterioară a Satanei, vrea să înţeleagă mai bine mecanismul căderii în păcatul absolut. Află că Diavolul a fost cavaler, s-a luptat în cruciade pentru eliberarea Mormântului Sfânt, apoi a devenit preot, proslăvind o vreme faptele Lui Hristos, de la orizontul amvonului. Îndepărtarea de învăţăturile Domnului s-a produs tot din cauza indiferenţei credincioşilor. Lăcomia şi violenţa acestora l-au convins că idealul cristic, susţinut puternic de propaganda bisericii, era de fapt un mesaj ratat.

Culmea sincretismului, Hristos este de acord cu supoziţiile drăceşti, care vin să întărească o mai veche teamă a Sa. Oamenii mimează o smerenie interesată; visul lor este doar să ajungă în sinecura calmă a Paradisului.

Pentru a constata cum stau lucrurile, acest tandem şocant – Hristos şi Diavolul – intră prin casele oamenilor, deghizaţi, cu oarecare tâlc. Hristos, uitându-şi semnul particular (aureola) nu este recunoscut şi, în chiar seara Paştelor este lovit, de către o mână credincioasă, cu un castravete murat, direct în barbă. În schimb, Diavolul, cu blana de lup ascunsă sub odăjdii preoţeşti (procurate chiar de Hristos) are un succes enorm. Este primit cu onoruri, tratat cu bunătăţi culinare şi băuturi alcoolice. Din această experienţă tristă, amândoi înţeleg eroarea în care stăruie, de două milenii, candidaţii la mântuire. Cel care propune abandonarea proiectului şi emigrarea spre alt sistem solar (Iisus fiind declarat Salvator Universal) este chiar Hristos.

„Paştele”, departe de a fi o temă biblică luată în răspăr (în maniera umorist-ateistă a unui Leo Taxil), pune în ecuaţie un element fundamental: umanizarea răului. Diavolul creştin este reformat surprinzător şi acceptat ca partener de dialog social. Dacă omologul său musulman, Şeitan, este „cel veşnic alungat cu pietre”, dacă Satana clasic-creştin este ireversibil Necuratul, diavolul globalizat al lui Nawrocki capătă trăsături pregnant umane. E mai degrabă conceput după model hinduist, unde Binele şi Răul se menţin într-un echilibru stabil, bine strunit de Divinitate, unde oamenii ridică temple şi aduc ofrande zeităţilor malefice. Pentru că Răul face parte din necesităţile vieţii. Paradoxal, numai confruntarea cotidiană cu Răul ne poate face mai tari şi mai buni.

Confruntarea dintre laic şi sacral ia forme elaborate şi complexe în miniromanul „Umbra îngerului său”, lucrare bine proporţionată, originală, cu vagi şi îndepărtate ecouri din Victor Hugo („Notre-Dame de Paris”) sau Umberto Ecco („Numele trandafirului”). Personajul principal, un bărbat inadaptabil, născut cu o vizibilă malformaţie congenitală (socotită stigmat al diavolului) are un traiect biografic dramatic. Provine dintr-o familie de aristocraţi balcanici, dar stigmatul (un deget în plus la fiecare palmă) îl exclude din viaţa de societate. Îşi găseşte refugiul în solitudinea pădurii, în lumea imaginară a spiritelor, printre sălbăticiuni (a căror limbă, surprinzător, o înţelege). La vârsta adolescenţei, părinţii săi găsesc o soluţie comodă şi onorabilă de a-l îndepărta: îl trimit să se călugărească, la o mănăstire din zonă, vestită pentru icoana ei făcătoare de minuni.

Aici se deschide prăpastia dintre călugăr şi om. Cauza imediată a conflictului este tânăra şi frumoasa Zoriana, fiica unui bogat negustor, beneficiara serviciilor icoanei miraculoase. Icoana tocmai îi vindecase mama, fapt pentru care Zoriana vine frecvent la mănăstire. Între ea şi tânărul călugăr se înfiripă o nefructificată poveste de dragoste. Cei doi se hotărăsc să fugă împreună, undeva departe, în lume.

Dar cerul intervine, ca de obicei, în favoare proprie, stricând socotelile pământenilor. Subit, călugărul îndrăgostit cade bolnav, ajunge într-o stare de totală inconştienţă, din care cu greu este salvat de fraţii călugări, cu implicarea directă a icoanei. Fata l-a aşteptat zadarnic la locul stabilit. Relaţia se frânge. Zoriana a plecat departe, nimeni nu ştie unde.

Resemnat, tânărul monah renunţă la orice amăgire omenească, dăruindu-se total studiului şi credinţei. Câştigă încrederea fraţilor, avansează spectaculos în ierarhia duhovnicească, ajungând egumen. Dar, în numeroasele sale clipe de reverie şi meditaţie, imaginea fetei iubite reapare frecvent şi stăruitor, ca un triumf al omenescului, ca o sfidare a celor sfinte.

Crede că este o ispitire a diavolului, faţă de care icoana vestită se dovedeşte a fi neputincioasă. Încearcă să se salveze, călătorind departe, spre fabulosul Constantinopol, loc fascinant, frecvent întâlnit în proza nawrockiană. Sub pretextul unei călătorii de studii este eliberat temporar de obligaţiile de egumen. Se depărtează cât poate de coordonatele mănăstirii care l-a consacrat, dar imaginea fetei iubite îl urmăreşte chinuitor. E tot mai convins că situaţia sa nu se rezolvă printr-o simplă călătorie. Hotărăşte să se întoarcă. În drum spre locurile natale este atacat, grav rănit şi jefuit de tâlhari, dar salvat de nişte păstori săraci, la care îşi petrece iarna. Pleacă mai departe, spre mănăstirea sa, convins că oriunde în lume există bine şi rău.

Revenirea la mănăstire surprinde plăcut şi sincer întreaga comunitate monahală. Fraţii fuseseră convinşi că pierise, aventurându-se atât de departe într-o lume păgână. Cu atât mai mare a fost bucuria revederii. Mai ales că în prima duminică urma să se celebreze cununia unui important magnat local. Iar egumenul era cel mai potrivit pentru a oficia acest ritual.

Cununia începe conform canoanelor clasice ale ortodoxiei. În prezenţa unei numeroase asistenţe, tânăra pereche este condusă la altar. Egumenul are totul pregătit. Dar, aproape că scapă coroana aurită, când vrea să o pună pe creştetul miresei. Era Zoriana.

Egumenul se stăpâneşte cu greu, duce ritualul până la capăt, după care se retrage, puternic marcat în chilia sa. Nu are somn. Ştie că de acum înainte nu va mai cunoaşte liniştea. Caută refugiul în faţa icoanei făcătoare de minuni. Ştie că ea însăşi este capodopera unui pictor îndrăgostit. Trebuie să îl înţeleagă pentru că s-a născut dintr-o mare iubire.

Dar icoana nu poate face nimic. Mai mult, constată pentru prima oară că ochii sfintei pictate sunt de fapt ochii Zorianei. În lupta cu sacralul, lumescul învinge. Egumenul, aproape posedat, coboară icoana de pe altar şi o aruncă în foc. Aceasta arde în întregime, cu excepţia ochilor pătrunzători, care continuă să-l privească, batjocoritor, din cenuşa din vatră. Egumenului îi rămâne o ultimă soluţie: vârful vindecător al stiletului său de nobil îi străpunge inima, liniştitor, „ca mâna mamei în copilărie”. După care se produce înălţarea, tenebroasă, cvasidemonică. Spiritul său se ridică şi zboară. Dar nu spre căldura luminoasă a Sudului. Spre întunecatul şi recele Miazănoapte.

Neoromantism? Greu de spus. Proza lui Aleksander Nawrocki, misterioasă şi adâncă, nu poate fi clasificată uşor, nu încape în sertarele teoriilor literare. Desigur, mixarea îndemânatică a registrelor, biserici enigmatice, sfinţi morţi care coboară de pe altare şi oameni vii care le iau locul, setea de fabulos oriental, omniprezentul binom „înger şi demon”, lupta dureroasă dintre pasiune şi datorie, toate acestea constituie impulsuri romantice. Dar scriitura este modernă, fragmentată şi destratificată voit, ca şi cum ar urmări destrămarea unei vrăji, întoarcerea la realitate.

Fiecare proză se încheie în nota unui mesaj dominant, totdeauna moral şi profund uman. Peste care se suprapune o extraordinară ţesătură poetică. Pentru că dinamismul povestirilor lui Aleksander Nawrocki este unul de natură lirică. Proza sa este poezie în mişcare.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook