24 iunie 2016

„Problema râsului şi humorul românesc” de George Topîrceanu

Ce e humorul? Când zicem despre un scriitor că are humor, înseamnă oare că avem a face cu un scriitor vesel?… Omul pe care-l aveți acum în fața domniilor-voastre și care a scris, totuși, destule pagini de literatură humoristică, dezminte această părere… În privința asta e foarte semnificativă o anecdotă, pe care-i plăcea lui Caragiale s-o povestească în momentele lui de pesimism acut, adică la un pahar de vin — anecdotă pe care unii din d-voastră o cunosc, poate, din Anatole France sau din alt autor. Se zice că la un mare psihiatru, la un doctor de nervi din Roma, s-a prezentat într-o zi un pacient necunoscut, un om cu figura tare tristă, care se plângea că, de multă vreme, e atins de o afecțiune sufletească deprimantă, de o melancolie cronică.

Rând pe rând, marele psihiatru i-a prescris diferite leacuri: odihnă…, aer curat…, băi reci…, șpriț la gheață… Degeaba! Pacientul se întorcea de fiecare dată tot mai trist, mai sinistru, mai… incurabil decât oricând. În cele din urmă, doctorul i-a zis:
— Am încercat cu d-ta toate leacurile, toate procedeele, toate mijloacele de înveselire. Nu mai rămâne să-ți recomand decât unul singur…
— Care?
— Am auzit că s-a stabilit în orașul nostru de câtăva vreme un tip fenomenal… Un actor care-și joacă pe scenă propriile-i improvizații comice, un mare creator de veselie, care face pe toată lumea să râdă cu lacrimi. Du-te să-l vezi… Și dacă nici ăsta nu e în stare să te vindece, să te facă să râzi, eu unul nu mai am nici o putere, nu mai știu ce să-ți recomand — înseamnă că melancolia d-tale este incurabilă.
— Și… ăsta e ultimul d-tale cuvânt? întrebă pacientul.
— Da.
— Atunci s-a isprăvit cu mine. Trebuie să mă sinucid.
— Pentru ce?
— Pentru că omul la care mă trimiți, tipul fenomenal care face pe toată lumea să râdă… sunt tocmai eu, sunt chiar eu, domnule doctor!

Această mică întâmplare, chiar dacă nu e adevărată, e cât se poate de verosimilă. Ea ilustrează și subliniază adevărul că un humorist nu e întotdeauna un om vesel prin natura lui, că humorul nu se poate confunda cu veselia.

Pe de altă parte, un om poate foarte bine să fie vesel de la natură și, totuși, să nu aibă darul de a-i face și pe semenii lui să râdă. Și cu cât el, cel dintâi, râde mai tare de propriile-i glume, cu atât cei din jurul lui se lasă mai greu contagiați, mai greu convinși să râdă și ei.

Când e vorba de un scriitor, se cuvine să facem aici din treacăt o observație, să relevăm un curios fenomen de psihologie pe care istoria literaturii ne dă ocazia să-l constatăm adeseori, când confruntăm opera unui scriitor cu biografia lui. De pildă, un scriitor care duce o viață foarte castă, o viață de om cuminte, poate fi foarte erotic, foarte senzual în plăsmuirile lui literare — ba uneori poate chiar să frizeze pornografia prin felul arzător, colorat și amănunțit în care descrie unele scene de dragoste și toate realitățile fizice ale erotismului, de care el pare obsedat.

Și invers: un autor îndeobște cunoscut ca temperament erotic prin excelență, cu o viață plină de aventuri amoroase, scrie numai lucruri surprinzător de pudice și de caste, e foarte rezervat în expresii, ba uneori exclude cu desăvârșire amorul din opera lui literară. Un sentimental naiv în viața de toate zilele face pe grozavul în scris — și invers, un cinic dezordonat, un Don Juan în practica vieții face, în versuri și în proză literară, pe sentimentalul, credincios unei singure femei. Un om foarte timid în viața practică de toate zilele poate fi un polemist violent și un pamfletar plin de o aprigă bărbăție în scrierile lui.

S-ar părea că ne aflăm în fața unei legi a compensațiilor: omul cheltuiește, trebuie să-și cheltuiască, în fantezii creatoare de artă, surplusul unei anume forme de energie vitală sau sufletească pe care o economisește în viața de toate zilele. Să nu uităm mărturisirea lui Goethe că a scris romanul lui Werther numai ca să scape de sentimentalism — și că, după ce l-a scris, s-a vindecat în adevăr pentru totdeauna…

De aceea, când observăm că, de obicei, humoristul nu e un om vesel, nu trebuie să ne înșelăm: tristețea lui poate să însemneze numai că, făcând pe alții să râdă, el își canalizează în acest mod și își cheltuiește pe această cale toată rezerva lui de bună dispoziție firească — și iar el personal nu mai rămâne cu nimica. Dar înainte de a o cheltui, el trebuie să aibă această rezervă de vitalitate, poate chiar în grad mai mare decât semenii lui. Căci, fără a se confunda cu veselia, cu buna dispoziție, humorul trebuie, totuși, să fie grefat pe un exces de vitalitate, pe un fond autentic de veselie nativă, oricât de mascată ar fi ea — deoarece humor amestecat cu duioșie sau cu melancolie poate să existe, dar humor trist nu există, e o contradicție între termeni.

Bergson, marele filozof și subtilul psiholog din zilele noastre, încearcă să definească humorul ca un simplu procedeu de fabricație a comicului pe cale artificială. După el, humorul și ironia sunt două procedee ușor diferite pentru obținerea efectului comic ce poate rezulta pe urma unei confruntări glumețe între ideal și realitate. „Ironia, zice el, constă în a enunța ceea ce ar trebui să fie, prefăcându-te a crede că tocmai așa este; iar humorul constă în a zugrăvi amănunțit ceea ce este, prefăcându-te a crede că chiar așa ar trebui să fie…” Precum vedeți, Bergson reduce humorul sau numai ironia la o simplă atitudine intelectuală. Dacă ar fi așa, atunci orice om ar putea să aibă humor, numai să vrea — căci o atitudine intelectuală, că și una fizică, materială, poate fi luată sau imitată de oricine, după voie. Dar se știe că, în realitate, știți bine că lucrurile nu stau tocmai așa. Nu oricine poate fi spiritual și, mai cu seamă, nu oricine poate avea humor.

Greșeala vine de acolo că marele filozof a dat cuvântului humor un înțeles prea restrâns, adică alt înțeles decât acela pe care suntem înclinați să i-l dăm noi. Și apoi, se pare că el s-a gândit numai la humorul englez și, mai ales, la o caracteristică a lui, la care a încercat să reducă tot humorul.

O explicație diametral opusă ar fi aceea a lui Gabriel de Lautrec, traducătorul lui Mark Twain în limba franceză. „Humorul, zice acest autor, e o chestie de temperament. Fiindcă totul e să prinzi raționamentele și icoanele sub un unghi particular, ca acei pictori care găsesc atitudinea cea mai potrivită ca să-și așeze modelul într-o lumină nouă.”

…Ați înțeles d-voastră acum, din aceste cuvinte ale lui Lautrec, ce e humorul? Vă mărturisesc că nici eu… Ceea ce francezul pare să afirme aici mai clar ar fi ideea că humorul este o chestiune de temperament. Firește. Dar aceasta nu e o explicație, aceasta are numai aerul unei explicații… Este ca și cum, cerând unui om să te lămurească: ce e un metru? — el ți-ar răspunde: un metru e un băț lung de un metru.

Nici Mark Twain, vestitul humorist american, nu e mai explicit în privința humorului. Iată ce ne spune el: „Efectul povestirii humoristice atârnă de chipul cum ea este povestită: al celei comice atârnă de subiect. Povestirea humoristică trebuie povestită grav; povestitorul se silește să ascundă punctul ce i se pare în stare să provoace râsul.”

Foarte bine. Dar tot nu știm ce e humorul. Mille, autorul unei antologii a humoriștilor francezi, ne spune în prefața lui: „În englezește, orice scriere care are scopul să provoace râsul se numește humoristică.” Se poate să fie așa, în englezește. În românește, însă, pentru ca o scriere să fie humoristică nu-i de ajuns să aibă numai scopul de a provoca râsul; ea trebuie să aibă și mijloacele, adică darul de a-l provoca… Și apoi, să nu uităm că există unele încercări literare care provoacă râsul, adică sunt humoristice, deși autorul țintise la un efect cu totul de altă natură. După cum vedeți, problema e mai complicată decât își închipuiau savanții și specialiștii.

* * *

Nu voi avea imprudența și pretenția să vă prezint și eu o definiție a humorului. Și poate că nici nu e nevoie, până pe acolo. Există în jurul nostru atâtea lucruri pe care nu le putem prinde într-o definiție verbală, dar pe care le cunoaștem totuși îndeajuns ca să putem vorbi despre ele cu folos, când avem nevoie, și cu legitimă încredere. Toată lumea știe ce e un cățel — dar câți dintre d-voastră ar putea să-mi dea acum o definiție exactă a cățelului…, o definiție după care, dacă am avea absolut toate mijloacele de laborator la îndemână, să putem fabrica un cățel în întregime, cu toate ale lui, fără să-i lipsească un fir de păr? Tot așa stau lucrurile și cu humorul.

Fără să-l putem defini, noi știm cu toții cam ce însemnează acest cuvânt. Când zici despre un om — fie el scriitor, fie simplu cetățean — că are humor, toată lumea înțelege că acel om are darul de a face, cu intenție, cu bună-știință, pe semenii lui să râdă. Humorul, în vorbirea noastră practică, este, prin urmare, un dar natural, o predispoziție specială, o aptitudine înnăscută. El nu e numai o stare de suflet, pentru că atunci orice om vesel ar avea humor; el nu e nici o simplă atitudine intelectuală, voită și obținută prin mijloace conștiente, pentru că atunci orice om inteligent, în orice stare sufletească s-ar găsi și fără alte însușiri înnăscute, ar putea să aibă humor, numai să vrea.

Cum am putea caracteriza acum, după cele expuse mai sus, humorul românesc?

S-a spus despre humorul anglo-saxon că e grav, despre cel german că e greoi și exuberant, despre cel francez că e ușor și spiritual…, caracterizări ce par a se referi mai mult la veselia acestor popoare decât la humorul lor. În același mod, prea schematic și destul de convențional, am putea să caracterizăm și noi în două cuvinte humorul românesc, spunând despre el, de pildă, că e senin și cumpănit.

Dar noi nu urmărim să închidem această caracterizare a humorului românesc într-o formulă lapidară și impresionantă, care să aibă aerul să spună aproape nimic.

Noi credem că humorul unui popor se poate caracteriza după două criterii:

  1. după mijloacele de care se folosește, în creațiile lui literare, pentru a provoca râsul, și
  2. după lucrurile de care lui îi place să râdă și să-și bată joc de predilecție.

Mijloacele de care se folosesc humoriștii, în chip natural și inconștient, pentru a provoca râsul, mijloacele pe care fantezia lor creatoare le găsește la îndemână în momentul inspirației, sunt de o diversitate extraordinară. Nici un psiholog până astăzi nu a reușit, decât foarte parțial, să le identifice și să le clasifice. O catalogare a acestor mijloace, când e vorba de un popor, ar fi laborioasă, chiar dacă nu ar presupune în prealabil o inventariere universală a fenomenelor comice.

Cel mai comod criteriu, așadar, pentru caracterizarea humorului unui popor este acela al împrejurărilor în care el râde criteriul obiectelor care-l fac să râdă mai tare și al lucrurilor de care lui îi place să-și bată joc de predilecție.

Aici subiectul nostru ne pune față-n față cu problema râsului. Căci dacă întrebăm: ce anume ne face pe noi, românii, să râdem mai adeseori și mai din toată inima? — ar trebui să răspundem mai întâi la întrebarea: de ce râde omul?

Iată o problemă de psihologie, foarte spinoasă și foarte complicată, a cărei soluție, în momentul când pare gata să fie prinsă, le alunecă printre degete celor mai ageri cugetători, după ce a jucat nenumărate farse spiritului de analiză.

Aș putea să vă expun aici, pe scurt, teoriile tuturor analiștilor care s-au ocupat cu această problemă, a râsului.

Mă mulțumesc să vă amintesc numai pe cea mai venerabilă dintre ele, teoria lui Aristotel, după care râsul ar fi provocat de sentimentul de triumf pe care ni-l dă concepția subită a unei superiorități a noastre, în comparație cu inferioritatea altuia. În adevăr, spectacolul inferiorității sau defectelor altuia ne face, în unele împrejurări, să râdem. Iar dintre defectele, dintre lipsurile care ne fac să râdem, pe primul plan stau cele mintale, fiind cele mai importante.

Lipsurile mintale cele mai frecvente se pot grupa în trei categorii mari:

  1. Lipsa de instrucție, de învățătură propriu-zisă — adică ignoranța;
  2. Lipsa de experiență, adică lipsa acelor învățăminte pe care i le dă omului experiența (deci naivitatea, sub toate formele ei) și
  3. Lipsa de atenție, adică distracția — cu toate cauzele ei, cât de depărtate și cu toate efectele ei practice, materiale, cu toate măruntele neplăceri, gafe, accidente etc. la care omul distrat este expus sau o nebăgare de seamă a momentului pot duce.

Aceste trei cusururi întrunite în același individ seamănă mult cu prostia — deși fiecare în parte nu însemnează numaidecât prostie. În adevăr, un gură-cască veșnic distrat, care pe deasupra este și ignorant și pe care nici experiența de toate zilele nu-l poate instrui, se numește în toate limbile un prost — și mare parte din manifestările lui, fatal neadaptate împrejurărilor, ne fac să râdem.

Calitățile corespunzătoare celor trei cusururi (la care aș adăuga și lipsa de memorie practică, elementară — căci un om care uită de la mână la gură, un ramolit, de ex., ne face, de asemenea, să râdem) — calitățile corespunzătoare, adică o minte pururi trează, înarmată cu multe cunoștințe, din cărți și din experiență — se numesc inteligență.

Numai cât, fiecare popor pune un accent deosebit pe cutare latură a inteligenței mai mult decât pe alta. Noțiunea de inteligență are nuanțe ușor diferite de la popor la popor, nuanțe care indică firea și gradul de civilizație a fiecăruia — indicând asupra cărui defect mintal apasă mai cu deosebire atenția acelui popor și care anume calitate mintală i se pare mai prețioasă.

În mijlocul unei societăți foarte civilizate, lipsa de instrucție, adică ignoranța, creează individului o stare de inferioritate cu mult mai gravă decât aiurea, cultura fiind o calitate mintală tot așa de necesară vieții practice, ca și atenția pururea trează asupra realităților cu care omul trebuie să lupte pentru viață. Acolo, pentru a putea trăi, fără a fi înlăturat, pur și simplu, de la festinul modest al vieții de mulțimea competitorilor, cunoștințele căpătate în școală sau prin o bogată experiență sunt absolut indispensabile.

Iar lipsa lor constituie o sursă foarte bogată de efecte comice: fiecare semn exterior de ignoranță e primit cu zâmbete sau cu hohote de râs.

Un popor tânăr ca al nostru, însă, nu prea râde de ignoranță, de incultură. Nu atâta pentru că el însuși, fiind puțin cultivat, e incapabil să remarce, de ex., o inexactitate științifică chiar elementară, cât, mai ales, pentru că o minte prea instruită nu era necesară până mai ieri omului ca să trăiască bine prin părțile acestea…

Spuneți unui țăran român că pământul are forma unui cilindru — el nici n-o să zâmbească măcar, chiar dacă a învățat la școală că pământul e rotund. Poporul nostru prețuiește, în primul rând, calitatea care a fost îndelungă vreme suficientă unui om ca să trăiască bine pe meleagurile noastre — de celelalte putând să se dispenseze cu ușurință, fără ca prin aceasta să-și pericliteze existența și bunul trai. Această calitate este inteligența practică a omului înzestrat cu o minte pururi trează, neadormită. E semnificativ în această privință faptul că cuvântul inteligent, care e un neologism, nu are în limba neaoș românească alt echivalent decât cuvântul deștept — adică treaz, neadormit… Cu această singură calitate a spiritului, românul confundă toată inteligența.

Pentru el, un om lipsit de această singură calitate e un prost. Indiferent din ce cauză ar fi distrat, un om cu gândurile aiurea îi face românului nostru o impresie detestabilă. Și în judecata asta simplistă, el nu-și dă seama că ar putea uneori să greșească. Un Kant, un Newton, cu distracția lor proverbială, l-ar fi făcut să râdă grozav de stângăcia lor practică, de gesturile lor cam anapoda, și să-i taxeze în mintea lui drept mari gugumani, tocmai pe acești reprezentanți de elită ai inteligenței umane speculative. Căci românul, după cum am spus, nu înțelege și nu admiră decât inteligența practică. Și numai lipsa acestui fel de inteligență îl face să râdă, cu tot cortegiul ei de urmări comice, adică de pățanii neașteptate și hazlii — și cu toate rădăcinile ei: pasiuni, viții, defecte de caracter, care fixează atenția subiectului într-o direcție și-i distrag mintea și simțurile de la realitatea înconjurătoare imediată.

* * *

Procedeul obișnuit prin care poporul nostru își exteriorizează humorul este, prin excelență, folosirea meșteșugită a aceluiași cuvânt primordial, pe claviatura căruia joacă în trei moduri deosebite, după împrejurări — și anume:

  1. Inventează situații și pățanii comice, datorite lipsei de atenție sau de inteligență practică, pe socoteala celor de care vrea să-și bată joc — și povestește, pur și simplu, acele pățanii și întâmplări de haz (în această categorie intră toate snoavele și anecdotele în care românul își bate joc de neamurile străine cu care se învecinează sau cu care trăiește laolaltă: ungur, neamț, bulgar, evreu sau țigan).
  2. Sau afectând el însuși, vorbitorul, o nebăgare de seamă sau o naivitate prefăcută (ironia) adică făcând pe prostul, cum se exprimă singur, spune cuiva indirect și fără să aibă aerul că o face dinadins adevăruri supărătoare — și în acest caz comicul stă, mai ales, în forma literară în care își îmbracă gândul. În această a doua categorie intră o mare parte din literatura populară cu formă definitiv cristalizată: proverbe, zicători, cimilituri și acele curioase strigări la horă, care sunt uneori minunate epigrame rustice, mici juvaeruri de ironie mușcătoare:

    Bade, nu mă săruta…
    — strigă un flăcău în horă, uitându-se pe sub sprâncene la o fată cu buzele prea roșii —
    Bade, nu mă săruta
    C-a fi rău de dumneata…
    Te-i trezi de dimineață
    Cu roșață pe mustață
    Și-i porni la arătură,
    Cu funingine pe gură!
    Și cum voinicul e cam mic de statură, fata pe care a
    ironizat-o îi răspunde la rândul ei, cu ochii în pământ și
    cu buzele subțiate:
    Câtu-i voinicu de nalt,
    Șede-n chicioare sub pat…
    În Săliște…

  3. În sfârșit, cele două procedee expuse mai sus se pot găsi combinate în una și aceeași povestire — în minunata povestire a lui Păcală, eroul nostru popular, plin de humor și de spirit inventiv, care își bate joc, prin vorbe și prin fapte, nevinovate în aparență, de toți dușmanii lui, și care e o figură unică în galeria personagiilor hazlii create de fantezia popoarelor.

În lumina celor expuse până acum, după ce am arătat care este esența tainică a humorului românesc, nu ne-ar rămâne decât să trecem în revistă câteva modele diferite de humor național. Dar această exemplificare, ca să fie completă, ar trebui să fie prea lungă, ne-ar cere prea mult spațiu.

Totuși, nu cred că ar fi prea de prisos să completez analiza de până acum prin câteva observațiuni secundare, dar nu lipsite de interes pentru cine vrea să-și facă o idee justă despre humorul nostru național.

Țăranul român — căci despre el a fost vorba și la el m-am gândit tot timpul, ca la adevăratul depozitar al sufletului românesc, — nu-și bate joc decât de acele defecte care pot fi remediate și care l-au făcut să sufere puțin, într-un fel sau altul. În străinii cu care vine în contact el ironizează numai defectul principal, care sare în ochi, dar aceasta nu însemnează că e xenofob: la muscal — darul beției, la ungur — fudulia, la bulgar — înțelegerea greoaie, la țigan — lăudăroșenia, calicia, mania furtișagului și-a minciunii gogonate, la evreu — șiretenia, spiritul de gheșeft și mai cu seamă lipsa de curaj fizic… Evlavios în adâncul sufletului, asta nu-l oprește ca în snoavele lui să-și bată joc chiar și de popă, atunci când preotul nu-și păstrează purtările lumești la înălțimea darului și a misiunii sale. De multe ori țăranul își exercită verva satirică asupra femeii, tovarășa lui de necazuri, împletind humorul cu minunate observații asupra naturii feminine și a defectelor ei milenare. Lenea, sulimanul, infidelitatea și șiretenia sunt defectele cele mai frecvente la femei, pe care el le subliniază de preferință și le ia în râs.

M-a impresionat întotdeauna, de asemenea, și atitudinea morală, justețea cu care țăranul român știe să aleagă și să lovească numai ce trebuie… În snoavele și povestirile lui humoristice, niciodată nu vom avea ocazie să vedem că se creează o situație privilegiată unui personagiu cu atitudine imorală sau suspectă. Să dau un exemplu curios și frapant. D-voastră știți ce figură ridicolă este pentru un francez un bărbat pe care-l înșeală nevasta. De câte ori întâlnești un astfel de tip nenorocit în literatura humoristică franceză, el este invariabil un tip comic, ridicol.

În snoavele lui, povestitorul popular român nu-și bate niciodată joc de bărbatul pe care-l înșeală nevasta, ci mai degrabă de ea și de complicele ei. Oricât de surprinzător ar părea, faptul este exact. Când într-o snoavă apare un ibovnic, o femeie și un bărbat înșelat — soțul este acela care întotdeauna biruie până la urmă, iar femeia și amantul rămân ridicoli și păcăliți. Și simțul este atât de puternic în firea povestitorului care creează snoava, încât covârșește celelalte cerințe artistice, de verosimilitate, de adevăr obiectiv: fie ibovnicul oricine o fi, boierul sau chiar preotul, snoava ni-l arată la urmă păcălit și ridicol, față cu bărbatul a cărui cinste a încercat s-o nesocotească… Se vede că așa se petrec lucrurile la țară.

Acest fapt, pe care nu-l întâlnim în literatura noastră cultă, această concepție de viață curată, pe care o găsim aplicată în povestirile lui satirice, indiferent de forma lor licențioasă și de vocabularul lor naiv pornografic, este proba cea mai elocventă de echilibru sufletesc și de inalterabilă sănătate morală a țăranului român.

Este și ultima caracteristică a humorului românesc popular, pe care am ținut s-o subliniez și s-o recomand atențiunii d-voastre.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Un comentariu la „Problema râsului şi humorul românesc” de George Topîrceanu

  1. Boris Mehr Boris Mehr a spus:

    l-am iubit pe Topârceanu, mai este în TOP

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook