Analizând lumea din insolite unghiuri intime, Liliya Gazizova demonstrează că print-un punct sensibil poţi trasa o infinitate de drepte paralele la poezia adevărată. Riguroasă şi exactă, poeta îşi închide raţionamentele lirice în minipoeme, pe cât de sincere, pe atât de concise. Iubirea este legată de probabilitatea destinului, iar bărbatul iubit (plin de necunoscute şi variabile) este un etern sistem de ecuaţii algebrice, compatibil şi nedeterminat, care presupune o mulţime de abordări şi o multitudine de soluţii. De altfel, în poemul „Iubirea şi matematica”, poeta scrie: “Iar noaptea din nou / Sunt foarte aproape de rezolvare. / Însă spre dimineaţă tu te prefaci / Într-o nouă problemă de matematică. / Şi iar încep să te rezolv…”. Un discurs poetic poetic potrivit, pentru o creatoare din Kazan, oraşul în care a trăit şi gândit celebrul matematician Nikolai Lobacevski, părintele geometriei neeuclidiene.
Poezia ei, caldă şi autentică, departe de a fi abstractă, cantonează preponderant în lumea obişnuitului cotidian. Copiii, părinţii, soţul, sora, familia constituie universul imediat, inundat de un lirism bine temperat. Poeta visează în mijlocul obligaţiilor casnice şi lucrurile cele mai simple din jurul ei devin poezie. Relevantă în acest sens este confesiunea din poemul “Fără ezitare”, astfel: “Să scrii despre iubire fără ezitarea / Femeii de patruzeci de ani, / E ridicol. / Grija de apropiaţi şi de pâinea de zi cu zi / Sufocă dorinţa.”
Jonathan Harris vrea să facă înțeleasă lumea emoțională a Internetului. Având o profundă compasiune pentru condiția umană, proiectele lui cutreieră Internetul ca să afle ce simțim și ce căutăm cu toții.
Aici țipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuțit și jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului și prelingând licărișul zării, arcuit din lagunele Veneției până în livezile Iliriei. Șalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când își încondură aripile și vâslesc adânc cu picioarele lor cenușii. Și nu e dor, nu e farmec și cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic și din albia țărmurilor cu grădini de chiparoși și portocali.
Și dacă năvodul atârnă greu, pescarii întind vesel de funii. Mușchii lor de aramă se umflă; mânecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nviorează; iar când apar din valuri maldărele de pești, care sar și scutură din coadă, încep cu toții să cânte, în mijlocul șuietului de peste ape, cântece moștenite de la strămoșii lor.
„Eviva! colț fericit al lumii, cu adieri și calde, și răcoroase. Cât vei fi bogat în pește și aurit de soare, vom pluti în copăile noastre până în matca Adriei.”
Ce ar fi dacă, atunci când murim, în loc să fie îmbălsămat și îngropat sau să fie incinerat, corpul nostru ar putea să contribuie la creșterea unei noi vieți? Alăturați-vă Katrinei Spade în timp ce vorbește despre „reciclare” – un sistem care se folosește de procesul de descompunere naturală pentru a transforma răposații noștri într-un pământ dătător de viață, care onorează în același timp planeta și pe cei care au părăsit-o.
Se încarcă...
