28 mai 2018

„Obiecţii lui Flaubert” de Paul Zarifopol

Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la nașterea lui Flaubert. Frederic Masson, secretarul Academiei, om de bine și autor al multor volume asupra lui Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost anarhist și a ponegrit familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotriva lui Masson, dar nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani familia franceză a fost apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dreptul, Henri Laujol, sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France.

Pe atunci, France ținea mult la romanele lui Feuillet, se emoționa gingaș de lirica lui Coppee, și Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, deloc anarhist și se avea deci bine cu „familia franceză”. În urmă, ideile lui s-au întors, putem zice, pe dos. Familia, statul și multe alte lucruri sfinte – nu numai franceze, ci oricare – au fost tratate în cărțile lui cu un haz minunat și cu o lipsă de respect desăvârșit. „Evoluțiile” lui au, incontestabil, eleganța violenței. E adevărat nostim și drăcos când același om zice, despre același lucru, azi așa, mâine din contra. Inconsecvența are farmec ștrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France a pus uneori, parcă, un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea bine cu Feuillet, Gyp, Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei familii, cu prea accentuată înverșunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâta cinste ca Masson, încât să-l numească anarhist – un calificativ cu oarecare prestigiu atunci când se aplică intelectualilor – ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, paiață dizlocată, și la urmă, spre mângâiere, „ce pauvre grand ecrivain”. E destul de tare.

Dar France îl mai dojenește și pentru că, în scrisorile lui către cunoscuți și prieteni de tot felul, nu are sistemă în idei și laudă sau ocărăște cu excesiv temperament… Neașteptată obligație, impusă unei corespondențe particulare tocmai din partea unui amator așa sistematic de dansuri de idei cu figuri eminent neprevăzute. Criticul France revendică, pentru dânsul, privilegiul salturilor și cabriolelor de opinii hebdomadare, ori poate chiar zilnice, în infinită libertate; celuilalt însă nu-i îngăduie lipsa de unitate strictă nici măcar în scrisori private, din o viață întreagă. Exigențele scepticilor sunt uneori groaznice, în adevăr. Grațiosul relativist France își bate joc cu nesațiu de romanticul stupid Flaubert fiindcă, într-o conversație particulară, ar fi zis că viața era pe vremea lui Homer mai puțin banală decât astăzi; și-i amintește isteț că orice epocă e banală pentru cei cari o trăiesc. Treizeci de ani mai târziu, France însuși cânta, în capitole lungi, oarecum lirice, minunea unică a vieții grecești: numai cununi de flori, lapte, vin parfumat, cântece fragede și pline de spirit, un chef neîntrerupt, de un bun-gust ireproșabil. Fără îndoială, acesta e un abuz romantic care ofensează grav inteligența și simțul istoric… Inconsecvența, afișată ca sistem, este, cum se vede, un izvor de curaj cu totul miraculos.

Așadar, pe atunci, France își găsise un aliat de mare preț, contra prostiei romantice, în persoana lui monsieur Henry Laujol. Din acest domn el face o obiecție vie, un monument de inteligență elegantă și consecventă, ridicat în fața inepțiilor confuze ale lui Flaubert. Cu vorbe care trebuie să fie adevărat plăcute familiei franceze, Anatole France spunea: „Henry Laujol est un faux nom sous lequel se cache un tres aimable fonctionnaire de la Republique… Dans toutes les pages signees du nom de Henry Laujol, il se mele au culte de l’art un souci des realites de la vie, qui trahit l’homme d’experience… Dans un conte du meilleur style il obligeait Don Juan a confesser que le bonheur est seulement dans le mariage et dans le train regulier de la vie”. France găsește, cu multă blândețe, că și Laujol, cel cuminte și inteligent, exagerează puțin când scrie : „reussir sa destinee, c’est aussi un chef d’oeuvre. Lutter, esperer et vouloir, aimer, se marier, avoir des enfants, en quoi cela, au regard de l’Eternel, est-il plus bete que mettre du noir sur du blanc, froisser du papier et se battre des nuits entieres contre un adjectif?”… Aici France e aproape alarmat : „cela revient a proclamer le neant de la beaute, du genie, de la pensee, le neant de tout”… Dar nu se supără prea mult: „Mr. Henry Laujol n’etait plus de sang froid quand il ecrivait, et je n’en suis pas surpris”. Și luând parte evident, din toată inima, la exasperarea amabilului funcționar literat, France execută câțiva pași de balet critic cu o grație foarte agresivă în jurul lui Flaubert, cel lipsit de toate grațiile, mai ales de acele eminent franceze: ale bunului-simț cu finețe și ale moderației delicate în pasiune.

„L’homme est divers; Flaubert etait divers; mais, de plus, il etait disloque et les parties qui le composaient tendaient sans cesse a se desunir. Cet homme… n’etait pas intelligent. A l’entendre debiter d’une voix terrible des aphorismes ineptes et des theories obscures… on se disait avec stupeur: voila, voila le bouc emissaire des folies romantiques, la bete d’election en qui vont tous les peches du peuple des genies. Il etait encore le grand saint Cristophe qui, s’appuyant peniblement sur un chene deracine, passa la litterature de la rive romantique a la rive naturaliste, sans se douter de ce qu’il portait, d’ou il venait, ou il allait. Il avait des idees litteraires parfaitement insoutenables. Ses idees sont pour rendre fou tout homme de bon sens, elles sont absurdes et si contradictoires, que quiconque tenterait d’en concilier seulement trois, serait vu bientot pressant ses tempes des deux mains pour empecher sa tete d’eclater. Il travailla comme un boeuf… pendant beaucoup de temps a s’informer et a se documenter (ce qu’il faisait tres mal car il manquait de critique et de methode)”. Nemulțumit parcă de toate aceste „exasperate” constatări ale sale, France le întărește astfel cu ajutorul inteligent al lui Mr. Laujol: „Flaubert devait conserver comme un viatique ses theories de college sur l’excellence absolue de l’homme de lettres, sur l’antagonisme de l’ecrivain et du reste de l’hummanite… Une conception enfantine du devoir s’attarda dans cette intelligence ou, malgre d’eblouissants eclairs, il y eut toujours une sorte de nuit”.

Sacrificarea aceasta a lui Flaubert, scrupuloasă excesiv, spre gloria cât mai mare a bunului-simț și a familiei franceze, fericit reunite în persoana lui Mr. Henry Laujol, care, fiind „un tres aimable fonctionnaire”, practica cu egală și inteligentă consecvență „le culte de l’art et le souci des realites de la vie”, această neîndurată batjocorire are enormitatea unei farse de cafenea literară. Lucrul e totuși serios. Nu mai e aici persiflajul vesel; luarea în râs sună acru și rău – e revărsarea unei antipatii neîmpăcate. Pentru cine ascultă naiv pe France vorbind cu neistovită dulceață despre blândețe, toleranță și „înțelegere infinită”, izbucnirea pare stranie. Dar el însuși știa bine, cred, că afișarea toleranței este o strașnică deșertăciune și, în sine, va fi prețuit cum trebuie exhibarea aceea de „toleranță” dumnezeiască din care își făcuse el, cine știe de ce, un articol de toaletă. Și se va fi gândit poate cu particulară atenție la această vanitate, dăunăzi, când, în corul oficial al jubileului de optzeci de ani, un tânăr literat intra cu următoarea disonanță:

„Sa vie litteraire est surtout remplie de ses ignorances: il a ignore Rimbaud, raille Mallarme, exalte Coppee, Prudhomme et F. Plessis comme de „vrais poetes”… Mr. France explique toujours tres clairement qu’il ne comprend pas; rien de ce qu’il ne percoit pas et ne comprend pas n’existe pour lui, aussi son monde est-il tres simple, tres petit, sans ombre et sans nouveaute… Sourtout il aime a penser comme tout le monde. Il s’est moque de ceux dont la foule se moquait… Ce pedagogue libertin et disert n’a pousse tres loin ni dans l’ordre de l’intelligence ni dans celui du sentiment, n’a jamais doute de lui meme, jamais soupconne l’etroitesse de ses perceptions”. (Bernard Fay, în Les Nouvelles Litteraires din 3 mai 1924).

Tânăr fără măsură în gândire și la vorbă! Totuși, exagerările lui devin exactități ciudate când găsești pe France combinat cu Laujol, ca să batjocorească pe Flaubert, cel profund și definitiv impopular, și când vezi disprețul cu care France vrea să anuleze, sumar și nedelicat, inovațiile acestui „pauvre grand ecrivain”…

„J’appelle bourgeois tous ceux qui pensent bassement”; inferioritatea morală și intelectuală a majorității, aceasta e „burgezul” lui Flaubert, și e o farsă grosolană să i se facă dificultăți din pricina cuvântului. Iar războiul împotriva burgezului astfel definit nu-i o donchișonadă de romantic epileptic, cum vrea amabilul Laujol, împreună cu Anatole France, tovarășul lui ocazional de bun-simț și finețe burgeză, ci e, de mai bine de un veac, atitudinea generală a intelectualului european față de public. Conflictul acesta e o banalitate în istoria literară de la romantism încoace. Oricare literat mai răsărit poartă cu dânsul semnul acestei ostilități – și Anatole France nu poate fi trecut între excepții, cu toată placiditatea lui vicleană. El a avut o întâlnire răsunătoare cu „burgezul” complet, în persoana și opera enormului Ohner. Oricum însă, delirant ca Nietzsche ori în stil de păcăleală ca France, aproape toți iluștrii gândirii europene din vremea noastră au dus război contra mediocrității agresive. Semnul timpului este răspândirea extremă a insurecției; ea a degajat în cantități nemaipomenite prostia latentă a majorității, a făcut-o să se organizeze, să devie sistematică și autoritară, și incarnarea acestei incompetențe organizate este „burgezul”, cu care inevitabil se războiește orice cap energic diferențiat. Este o farsă caraghioasă să-i căutăm cearta lui Flaubert pentru că, în scrisori particulare sau vorbind cu prieteni, se năpustea asupra „burgezului” cu injurii hiperbolice. Nu, desigur, pentru că se însoară cu zestre, face copii (sau cel puțin le dă numele) și își vede grijuliu de carieră irita burgezul pe Flaubert, ci pentru mofturile stupide și pompoase cu care își decorează micile lui treburi, pentru inconștiența arogantă cu care face poliția ideilor și dictează cultură, în sfârșit, pentru că, purtându-se așa, e dizgrațios cu exces și ridicol fără haz – e ofensă a simțurilor și a spiritului, diabolică prin mulțimea cotropitoare a repetărilor sale.

Și apoi nu-i adevărat că ideile literare ale lui Flaubert, așa cum se găsesc în scrisori și în amintirile lui Maupassant, sunt inepte și confuze. Dimpotrivă: sunt precize și inteligente, și au o vădită unitate. Vreau să arăt aici sistemul literar al acestui desăvârșit artist, de al cărui excluzivism strălucit doar incompetența sau poza se simt supărate. Vreau să arăt aceasta fiindcă și consecvența are farmec, și caracterul îndărătnic are frumusețe. Poate cineva face mofturi cu grație; altuia însă îi șade bine când se ține cu totul curat de orice moft.

„Je n’admets pas que l’on fasse la critique d’un art dont on ignore la technique!” Cu vorbele acestea, Flaubert refuza odată, spre mirarea nesfârșită a redacției unui cotidian oarecare, să scrie despre expozițiile de pictură. Era în adevăr ciudat: de la Diderot, care a făcut începutul, puțini literați au stat la îndoială să scrie foiletoane de pictură, deși pictorii încă de mult și-au apărat categoric meseria de amestecul necompetenților. Durer zisese întocmai ca Flaubert: „die Kunst des Malens kann nicht wohl beurteilt werden, denn allein durch die, die da selbst gute Maler sind, aber furwahr den anderen ist es verborgen, wie dir eine fremde Sprache1”. Întâlnirea acestor doi meșteșugari atât de îndepărtați unul de altul este însemnată. La Durer e numai reacția simplă și logică a meseriașului care meditase mult asupra artei sale; Flaubert însă rezumă o protestare complexă contra unui abuz cronic și contra unei doctrine estetice care stăpânea moda, servind ca justificare acelui abuz. Este vorba de interpretarea excluziv istorică și psihologică a fenomenelor artistice. Operele de artă luate numai ca documente morale sau istorice – aceasta era dogma, declarată ori ascunsă, care domina pe atunci teoria și istoria artei. În Franța, Sainte-Beuve și Taine erau patronii și vulgarizatorii prea cunoscuți ai nouălor metode. Deosebit ca spirit, dar cu același efect de escamotare a problemelor propriu-zis artistice, înflorea în Germania istorismul stârnit de romanticii naționaliști, strămutat în estetică de Hegel, după ce îl dresese cu metafizica lui idealistă. Și Taine făcuse legătura între aceste direcții din cele două țări, invocând expres și cu entuziasm tocmai pe Hegel.

Tabloul acestei situații, de toți cunoscute, se completează folositor cu un detaliu ceva mai puțin banal: cu obiecțiile pe care artistul Flaubert le opune modei sociologiste și psihologiste în estetică. Îndată după apariția Istoriei literaturii engleze (1864), Flaubert scrie doamnei Roger des Genettes: „Punctul de plecare al lui Taine este condamnabil. Există altceva în artă decât mediul în care ea se exercită, altceva decât antecedentele fiziologice ale producătorului de artă. Cu sistemul acesta se poate explica seria și grupul, dar nicidecum individualitatea, condițiile speciale care ne fac să fim fenomenul particular care suntem. Prin metoda aceasta vom ajunge neapărat să nu ne mai interesăm nicidecum de talent. Opera artistică va mai avea de acum încolo semnificare numai ca document istoric. Este exact contrariul vechii critice a lui La Harpe. Pe atunci se considera literatura ca ceva cu totul individual, operele se socoteau căzute din cer, ca pietrele meteorice. Astăzi se neagă orice voință, orice fond absolut”. Douăzeci de ani mai târziu, când George Sand, cea ușoară la minte, îi anunță că, în curând, critica literară va pieri cu totul, el îi răspunde: „Tocmai dimpotrivă, cred că de-abia acum începe. Pentru moment, criticii fac exact contrariul de ce se făcea mai înainte, și nimic alta. Pe vremea lui La Harpe criticii erau gramatici, pe vremea lui Sainte-Beuve și Taine sunt istorici. Dar când oare au să fie artiști, nimic decât artiști? Știi d-ta un critic care din toate puterile să se ocupe de o operă în sine? Analizează ager mediul în care s-a produs, cauzele care au pregătit-o. Dar poetica inconștientă? De unde vine ea? Compoziția, stilul, punctul de vedere al artistului? Niciodată”. Greșeala istorismului în studiul artei este descoperită complet prin simțul viu al artistului conștient de natura specifică a producției sale. Încă de mult (în 1853, către Louise Colet) arătase Flaubert exact contrazicerea esențială în practica obișnuită a criticii: „critica literară este de făcut de acum înainte; oamenii cari o profesează nu sunt de meserie… Nu știu nimic de anatomia stilului”.

Aceste constatări ale lui Flaubert, care, oricum, nu sunt nici confuze, nici inepte, ne dau, mi se pare, înțelesul clar al plângerii lui necontenite că nimănui nu-i mai pasă de „arta în sine”, nimeni nu mai știe ce-i arta. „Chiar tovarășii mei de breaslă sunt așa de puțin oameni de meserie”. Era, în adevăr, o culminație de stil nespălat, pe care-l justificau literații populari cu „idei” oarecum „științifice” sau cu postulate sublim umanitare.

La umbra metodei istorice și psihologice, creștea un relativism ipocrit: criticii dezgropau, cu pompă panegirică, autori obscuri, afișau curiozități exotice și făceau cu atât mai grozav pe dificilii față de talentele cele tari și vădite. Sainte-Beuve aplica foarte meșteșugos această „largeur de vue”, care masca, în bună parte, ambițiile sale de poet și romancier cu succese fracționare. Flaubert scrie către George Sand: „L-am rugat pe Sainte-Beuve să aibe cel puțin atâta indulgență pentru Balzac ca pentru Jules Lecomte”. Era multă lume de față, și, oricât de relativist și cu vederi largi era maestrul, s-a iritat foarte rău de insubordonarea aceasta, l-a făcut pe Flaubert pedant mărginit și „ganache” – aproximativ: nătărău; ceea ce arată că vederea criticului, dacă era obișnuit largă, era desigur uneori piezișă. Asprimea brutală către Flaubert, în favoarea lui Lecomte, mediocru gazetar care făcea și pe romancierul de o treaptă foarte obscură, face iarăși să pară problematică toleranța celor care profesează cu ostentație spirit critic, istoric și tot felul de scepticisme înțelepte.

În general, principalele întâlniri ale lui Flaubert cu Sainte-Beuve sunt caracteristic nenorocite. Opoziția între cei doi este așa de perfectă, încât devine comică. Iată ce zicea criticul psiholog despre Charles Bovary (Causeries du Lundi, XIII. 361): „il faudrait peu de chose, a certains moments de ces situations, pour que l’ideal s’ajoutât a realite, pour que le personnage s’achevât et se reparât en quelque sorte. Ainsi pour Charles Bovary vers la fin: le sculpteur n’avait qu’a vouloir, il suffisait d’un leger coup de pouce a la pâte qu’il petrissait pour faire aussitot d’une tete vulgaire une noble et attendrissante figure. Le lecteur s’y serait prete et le reclamait presque”. Sainte-Beuve generalizează această gingașă obiecție, și scrie în concluzie (l.c. 362): „un reproche que je fais a son livre, c’est que le bien est trop absent… Pourquoi ne pas avoir mis la un seul personnage qui soit de nature a consoler, a reposer le lecteur par un bon spectacle, ne pas lui avoir menage un seul ami?… L’office de l’art est-il de ne vouloir pas consoler, de ne vouloir admettre aucun element de clemence et de douceur?… Dans ces vies de province… il y a aussi de bonnes et belles âmes”. Și ne asigură că a cunoscut o doamnă – îi dă numele: madame Marsandon – „qui residait a Mezieres, dans la Haute-Vienne” de inteligență superioară, cu inimă caldă și care se plictisea fiindcă n-avea copii. Ce a făcut această doamnă pentru a-și cheltui prisosul spiritului și al inimii? A adoptat copii străini și s-a consacrat binefacerii și civilizării satelor din împrejurimi. „Il y a de ces âmes en province”… Desigur. Însă cu metoda aceasta de a sugera corecturi unei opere date ajungi unde vrei – drumul e atât de larg, încât nu mai e drum. Negreșit, un lucru atât de complex cum e opera de artă oferă pretexte pentru nesfârșite și oricât de neverosimile cerinți și obiecții. Dar mi se pare că e cu totul de prisos – de prisos în grad comic – ca să constați cu regret că Baudelaire, de pildă, n-a scris cântece în maniera lui Beranger, că Wagner n-a scris o cavatină cu repriză pentru Tristan, și Degas n-a zugrăvit, patriotic și cu lustru academico-militar, scene din războiul de la 70. Înainte de a se tângui duios în rândurile citate, Sainte-Beuve anunțase că știe de ce e vorba (l.c., 362): „tout en me rendant compte du parti-pris qui est la methode meme et qui constitue l’art poetique de l’auteur”… Atunci e cu atât mai rău; și cu atât mai stranie e acolo intervenția esteticii de antologie pedagogică. Dar pornirea era desigur fatală.

Când apare Salammbo, Sainte-Beuve arată progrese considerabile în sensul acelei estetice. Foarte abil caută el, de la început, să se prezinte în deplină comuniune cu opinia bien pensante: „on aurait voulu – on s’attendait!”… „Autorul lui Madame Bovary, artistul ironic și mândru care se crede independent de public și de propriul său succes” – astea toate pentru a ajunge la următoarea delicată șiretenie: „on aurait voulu aussi qu’il purgeât son oeuvre prochaine de tout soupcon d’erotisme et de combinaison trop maligne en ce genre”. Această pudoare oficială se manifestase plină de grație încă de la Madame Bovary (l.c., 360): „dans la derniere moitie de l’ouvrage… je signalerai un inconvenient qui a trop eclate; c’est que sans que l’auteur y ait vise certainement… il y a des details bien vifs, bien scabreux, et qui touchent, peu s’en faut, a l’emotion des sens”… Despre Salammbo însă, pudicul bărbat stăruie așa încât fantezia lui începe a fi suspectă, fiindcă nu există operă mai evident curată de „erotism” decât a lui Flaubert. Și pentru că maestrul criticii psihologice exploatează atât de indiscret pudoarea, e voie să amintim că sexualitatea lui senilă izbutise să scârbească pe prietenii cei mai indulgenți, cum se vede în scrisorile lui George Sand către Flaubert, fără să mai socotim indiscrețiile luminoase ale biografiei savante care se înverșunează asupra lui Sainte-Beuve de o sumă de ani încoace. Mai trebuie amintit că această nedemnă suspectare moralistică a cărților lui Flaubert era lucru grav: autorul avusese a face cu jurații pentru – imoralitate. „Fiecare cuvânt al d-tale cântărește greu; tipărită, o vorbă iscălită de d-ta poate să-mi piardă cinstea”. Artistul nu exagera, fiindcă e un lucru de mare consecință când un asemenea ilustru consimte să slujească așa devotat și cu meșteșug ideile și cerințele, inepțiile și ipocriziile cele mai publice… „Salammbo batifole avec le serpent, toute la scene est une gaudriole” – desigur Sainte-Beuve practică aici avocatura moralei pe un nivel cu totul echivoc.

În afară de sensibilitatea pudică, se perfecționase criticul mult de la foiletonul despre Madame Bovary până la cel despre Salammbo. În cel dintâi se plângea numai că toată cartea, nu are măcar o singură figură aducătoare de mângâiere; pentru al doilea roman, face o propunere pozitivă de îndreptare. Trebuia Flaubert să imagineze un filozof grec, discipol al lui Xenofon și Aristotel, care să citească pe Menandru, să compătimească cu omenirea, să condamne din toată inima războiul și orice cruzime, în sfârșit, un personaj care să reprezinte punctul nostru de vedere în mijlocul barbarilor. „Autorul a pierdut ocazia de a realiza un contrast și o lumină frumoasă”. Și de altfel: „si vous voulex nous attacher, peignez-nous nos semblables!” Aceste sfaturi minunate se citesc în Nouveaux Lundis, vol. IV, pag. 76.

Fără altă explicație, trebuie să înțeleagă cititorul acum ce era exasperarea lui Flaubert contra burgezului.

Dar Sainte-Beuve manifestează despre noul roman interese pur literare și, de exemplu, laudă așa: „la description est belle, tres-belle – le paysage est tres bien decrit, ingenieux, mais… artificiel – c’est habilement execute”… Atât în ce privește, cum am zice, tehnica. Vine apoi un postulat aprioric destul de misterios: lumea – on! – nu se interesează de Cartagena decât pentru două personaje, diverse dar egal nemuritoare: Annibal și Dido… Nu se poate ști de ce ar fi nepermis să se intereseze cineva de vestita cetate și în afară de cele două figuri, singurele celebre în învățământul secundar, din toată istoria acelui stat. Dar on și Sainte-Beuve vreau numaidecât să fie așa… Flaubert studiase ani întregi istoria Cartaginei. Iar eseistul, cu spiritul viu și vederi largi, își poartă ochii numai, într-o după-amiază, pe câteva articole dintr-o enciclopedie, și numaidecât severitatea criticii se produce în raport invers cu scurtimea timpului în care s-a pus la cale foiletonul. Lui Sainte-Beuve orice detaliu îi pare suspect, neautentic, exagerat, neprobabil în ultimul grad; și condamnă absolut tot ce e străin și local, fiindcă i se pare bizar, neobișnuit – „chinezesc”. Foarte răbdător îl informează Flaubert: că Periplul lui Hannon nu-i monument punic (!) și că mai sunt alte izvoare pentru istoria Cartaginei decât acele care se găsesc în cartea clasică a lui Movers despre fenicieni; îi lămurește că Polybiu, istoricul cel mai excluziv politic care se poate închipui, nu cuprinde detalii concrete de viață antică, și-i citează literatura veche de artă militară și tehnică, pe care a cercetat-o cu băgare de seamă; îi spune că în Orient și astăzi se tratează lepra cu lapte de câne, că femeile din părțile acele se îneacă în parfumuri și pomezi când se gătesc deosebit (Sainte-Beuve, bazat de bună seamă pe experiența lui pariziană, hotărâse că toaleta eroinei cartagineze „est decidement trop pimentee”); îl asigură, în sfârșit, ca unul ce călătorise în Orient, că în apropierea tropicelor nopțile sunt atât de luminoase, încât se poate bine deosebi culoarea pietrelor scumpe.

Superb și ușor, Sainte-Beuve clasase opera: Mr. Flaubert n-a făcut altceva decât să repete încercarea „epică” a lui Chateaubriand. Artistul însuși e cu totul de altă părere: „Sistemul lui Chateaubriand e tocmai opus sistemului meu. El pleca de la tipic și de la ideal, iar eu am vrut să aplic antichității metoda romanului modern”. Și pentru oricine citește fără să pândească lacom la gaudriole, fără să caute operei corecturi pedagogice sau umanitariste, cartea stă martoră, cu toată structura ei, că autorul a lucrat-o așa cum spune și că inovația e considerabilă. Salammbo pune capăt, în arta literară, ideilor convenționale despre antichitate.

După toate aceste obiecții oficiale, înțelegem că Flaubert ajunge nerespectuos. „Ești curios să știi, scumpe maestre, ce greșală enormă (enorm se potrivește aici cu adevărat) găsesc în cartea mea?”… Și urmează explicația așa: arhitectura romanului e greșită – figura principală n-are lumină de ajuns, fiindcă înălțimea nu-i cum trebuie, soclul e prea mare pentru statuie, prea uniform și masiv – lipsesc și articulațiile potrivite – elementul secundar e în exces și strică mișcarea și progresia povestirii. Toate aceste restricții, atât de exact percepute, trebuie să le spuie autorul singur, atenția criticului întreagă fiind prinsă de morală și alte sublime interese publice. Față cu o lucrare de artă cel puțin excepțional de onestă, șeful suprem al criticii psihologice, „omul cu vederea largă”, se arată redus la trivialitățile moralistice, la frivolitatea literară a primului-venit. Cazul merită să fie memorabil în istoria recenziilor literare. Spre batjocura metodelor pretențios afișate, primul critic al timpului nesocotește grosolan cel întâi și cel mai simplu postulat: să întrebe care este sensul operei, care a fost intenția artistului. Și dacă aceasta se întâmpla unui ilustru, atunci se justifică destul chiar cele mai necumpănite injurii pe care artistul fanatic le vărsa asupra masei nesfârșite de scribi, pecetluiți de dânsul desăvârșit cu titlul de farceurs a idees.

Emile Faguet, inevitabilul, crede în deplină inocență că Flaubert nu putea suferi oamenii inteligenți: „il est limite de ce cote-la d’une maniere incroyable – le domaine des idees lui est absolument ferme” &ldots; Dovada o dau, pentru Faguet, câteva locuri din scrisorile unde tânărul Flaubert își bate joc de stilul unei nuvele sentimentale a socialistului Proudhon, de niște note de călătorie ale gazetarului Veuillot, de Politica scoasă din Sfânta Scriptură a lui Bossuet, de „ideile” filozofice, religioase și sociale ale lui Thiers, de elucubrațiile politice ale lui Auguste Comte… Zglobiul și nevinovatul Faguet este convins cât se poate că în aceste exemple literare se rezumă eminent lumea toată a gândirilor prin excelență, și scoate numaidecât și sigur concluzia: „un homme intelligent paraît a Flaubert un etre anormal et quelque chose comme un malfaiteur”. Sigur, Faguet are de data asta imaginația amuzantă, vorba, ca întotdeauna, promptă, logica însă misterioasă. În total, figura este adorabil humoristică, și ar fi dispus poate la împăcare chiar pe un hapsân ca Flaubert.

Tot Faguet descopere, cu regret, lipsa de idei generale în corespondența lui Flaubert. Prin urmare, el nu-i așa aspru ca Anatole France, care spusese că ideile lui Flaubert sunt confuze și inepte; dar pare a crede că gradul de generalitate (și acela greu de determinat, doar) este condiția unică a valorii ideilor. Lucrul însă nu-i așa simplu și sigur, deoarece toate platitudinile de bun-simț, toate locurile comune sunt făcute din idei grozav de generale. Rămânem mai bine la idei așa cum se găsesc, indiferent de gradul generalității lor, în această corespondență care a stârnit atât de exagerat zelul filozofic al criticilor.

Se găsesc, în afară de principiile și discuțiile analizate mai sus, observații de detaliu, amănunte de acele care oamenilor cu „idei” le par meschine, exagerate sau bizare. În Le tigre al lui Leconte de Lisle îl supără pe Flaubert versul: „Toute rumeur s’eteint autour de son repos”… Rumeur și repos sună fals într-o descripție atât de concretă; amândouă cuvintele sunt aproape „metafizice”, nu fac imagine și slăbesc efectul total. Și dacă versul e destinat să facă tranziție, să fie simplu și modest, atunci s’eteint este o metaforă prea tare. Musculeux nu se potrivește aplicat șarpelui. Roi raye, pentru tigru, e fals, căci roi este aici metaforă. Despre o poezie a tânărului Maupassant, observă Flaubert, cu pătrundere profetică: „cela indique une facilite deplorable”… – o diagnoză care face să fie regretabilă cu deosebire pierderea fișei pe care dascălul scrisese tânărului Medanist observațiile lui tehnice – „mes remarques de pion” – pentru Boule-de-Suif.

Relief și culoare – aceste sunt pentru Flaubert scopurile supreme în artă. Leconte de Lisle are culoare, dar îi lipsește relieful; ar trebui să fie mai „romantic”, să învețe mai mult de la Shakespeare. Poezia fără imagini a lui Sully-Prudhomme este un nonsens, o reîntoarcere la didactismul lui Delille… Lamartine și Musset sunt negațiile extreme ale esteticii lui. La cel dintâi, hemistihuri stereotipe, perifraze goale, propoziții fără sânge și mușchi, totul văzut ca printr-o sticlă cețoasă – „omul acesta are urechea falșă” (în Graziella, un paragraf întreg numai în infinitive)… „cet homme n’est pas un „ecrivain”. Celălalt își rezuma, foarte degajat, doctrina artistică în versul vulgarizat: „Et vive le melodrame ou Margot a pleure!”. Musset credea că muzica e făcută pentru serenade, pictura pentru portret, poezia pentru mângâierea inimii. Dacă pui soarele în pantaloni, arzi pantalonii – „et l’on pisse sur le soleil”. Ca să fii poet, nu e destul să ai nervi iritabili. Nu de ce simți e vorba, ci trebuie să-ți lămurești ție însuți ce simți, adică: să vezi – asta-i tot. Cu ideile lui Musset ajungi, în morală la orice, în artă la nimic. Rezultate analog negative dau „ideile și filozofia în artă, ca și bunele intenții, îmbrăcate în alegorii și simboluri, care sunt numai pretexte pentru a escamota „viziunea” artistică”. Și aici Flaubert se lovește de un exemplu enorm, Mizerabilii lui Hugo – „ce livre pour la crapule catholico-socialiste, pour la vermine philosophico-evangeliste”. „Posteritatea nu va ierta lui Hugo că a vrut ca, în contra naturii sale, să fie cugetător. Goana după proză filozofică la ce l-a adus? Și ce filozofie? Filozofia lui Prudhomme și a lui Beranger!”… Astăzi, când s-au închis actele asupra lui Hugo, judecata aceasta pare de la sine înțeleasă pentru cei cari se interesează de artă. Ceilalți urmează neapărat să caute în fiecare scriitor un profet și un apostol, fiindcă așa-numitele interese superioare sunt doar expedientul cel mai comod pentru a salva lipsa talentului energic diferențiat sau indiferența pentru lucrarea artistică. Critică istorică sau psihologică cu pretenții vagi sau naive de știință, moralism burgez de nuanță conservatoare sau revoluționară („l’ideal marmontelien et l’ideal jacobin se donnent la main” – zisese Flaubert cu pătrunzătoare imparțialitate), interesele violente de carieră și beție de succes grabnic pe piață, toate puterile aceste operau împotriva artei propriu-zise, și artistul exclusiv se revolta exasperat, dar cu simț limpede și sigur, contra copleșirii cu care ele amenințau.

Se-nțelege, Flaubert n-a scăpat de fastidioasa șicană că arta nu poate fi decât personală. Anatole France găsește de trebuință să repete paradoxul ușuratic și uzat că ori despre ce ar vorbi omul, tot despre dânsul vorbește. Celor care se desfată cu acest cochet simplism li se poate spune mai întâi acest lucru elementar, că expresia, de orice formă, este cu necesitate o depășire imediată și esențială a subiectivității. Expresie subiectivă este un nonsens. Subiectivitatea este inexpresibilă. În acest înțeles, arta subiectivă este deopotrivă imposibilă, cum ar fi știința subiectivă. Bocirea iubitei și o ceartă în stradă devin deopotrivă obiecte, îndată ce impresiile din care sunt făcute aceste complexe de imediată experiență încep să se apropie, în spiritul nostru, de forme expresive; fiindcă orice material expresiv este un sistem de simboluri cu totul neatârnat de impulsurile și intuițiile care formează subiectivitatea propriu-zisă. Cea mai slabă pornire de a lămuri expresiv o stare de conștiință, indiferent dacă este ea orientată spre o elegie sau spre rezolvarea unei ecuații, se supune imediat și necesar obiectivității; simbolurile expresive sunt imperative ale conștiinței generale, sunt, după cuvântul exact al lui Hegel, spirit obiectiv. Orice om în stare să se observe, simte simbolurile ca o constrângere, indiferent dacă spune o vorbă numai iubitei, scrie un bilet de două rânduri unui prieten, sau o lucrare literară complicată. Orice expresie poartă caracterul unei discipline dictatoriale, este, cum se zice, obiectivă: stă în fața și oarecum împotriva impresiilor elementare și le impune forme determinate, care obligă spiritul la o specială consecvență. Flaubert, artistul, avea foarte clar în vedere expresia, adică arta, simțea dar că arta „subiectivă” este o contrazicere. Prin urmare, de atât poate fi vorba, că artistul este capabil ori incapabil, în măsura în care știe a se supune expresiei către care s-a obligat prin punctul de plecare o dată ales și că nu strică forma de dragul unor intenții și trebuințe care interesează cine știe cum persoana lui extraartistică. Aceasta-i personalismul de care se supăra așa de rău Flaubert, pentru că îl înțelegea ca negarea artei în principiu. „La personalite sentimentale sera ce qui plus tard fera passer pour puerile et un peu niaise une bonne partie de la litterature contemporaine” (1854) – iată lucrul lămurit în idei clare și, pe cât mi se pare, destul de generale. Cerințele inteligenței pure, atât de aspru susținute de France și Faguet, sunt satisfăcute, cel puțin aici și cel puțin tocmai cât trebuie.

În activitatea lui Flaubert se concentrează cu deosebire luminos un moment desigur interesant al conștiinței europene: este desfacerea artei în total din legăturile ei străvechi cu alte sisteme ale spiritului. Lămurirea atitudinii estetice este un fenomen cu totul recent, și e o stranie și comună greșeală datarea lui din nu știu ce venerabile epoci de așa-numit gust pur și clasic. Doctrina artei pentru artă n-a fost o modă de suprafață artistică ori socială; ea a formulat, cu excluzivitate caracteristică, o descoperire în domeniul spiritului general. Viața estetică s-a dat pe față, afirmându-și dreptul de a fi absolut independentă; arta apare cu granițe și drepturi proprii. Și trebuie însemnat cu deosebire că, după cum era și natural, artiștii – pe rând și în diverse grade: romantici, realiști, impresioniști – au simțit și enunțat fenomenul cu nealterată hotărâre, și nu filozofii, care, tot așa de natural ca și alți profani, și numai cu mai mult lux de știință, au rămas închiși în compromisuri, cu ideile lor despre artă.

Nu știu dacă această lămurire a stărilor estetice mai apare undeva atât de clar și naiv ca la Flaubert, în teoria, ca și în practica lui artistică. Astăzi, studiul științific și istoric al artei, în Germania mai ales, își preface metodele potrivit cu ideea specificității depline a vieții estetice. Istoria literară se determină tot mai lămurit ca istoria artei literare, adică a evoluției intențiilor artistice. Înțelegerea lucrării de artă ca atare este postulatul care logic trebuie să primeze; și, pe temeiul acestei înțelegeri numai, se poate determina obiectul și metoda acestui gen de istorie. Ce vor face alte discipline cu opera de artă, este secundar, din principiu. Obiecții ca acele pe care Sainte-Beuve le face romanelor lui Flaubert apar, din acest punct de vedere, ca o grosolană confuzie sau obtuză rea-voință, iar apărarea autorului și critica pe care o face lui Taine reprezintă o anticipare conștientă și prețioasă a metodei bazate pe considerația artei ca produsul unei vieți clar diferențiate și cu legi proprii.

Flaubert a dus lupta pentru autonomia artei tumultuos și violent, dar ideile lui nu sunt inepte, ci confuze. Confuzia era în metoda sau lipsa de metodă, care atât de straniu apare în Sainte-Beuve, dar nu mai surprinde la atâți alții, inferiori lui. Fiindcă de multe ori pretenții psihologice ori sociologice, în studierea artei, au servit să ascundă frivolitate sau nepricepere în materie. Eruditului istoric, etnograf ori psiholog, care, fără să stea mult la gânduri, se aruncă în studiul artei, i se potrivesc bine vorbele lui Kant despre anume tip de filozof: „was er weiss das schickt sich nicht, und was sich schickt das weiss er nicht”.

Ca artist și ca om, Flaubert a rămas profund impopular. Este însemnat lucru pentru istoria publicului și a clasei scriitorilor că artistul acesta supără lumea chiar prin felul cum înțelegea să trăiască. Maxime du Camp, care-și vedea ferm de carieră, îl grăbea întruna să-și publice cât mai iute primul volum. Flaubert se apăra, spre mirarea tuturor oamenilor de bine: „Tu me parais avoir a mon endroit un tic ou vice redhibitoire… Je te dirai seulement que tous ces mots: se depecher, c’est le moment, place prise, se poser… sont pour moi un vocabulaire vide de sens”… Faguet, care desigur nu putea înțelege ca un „scriitor” să publice mai puțin de un volum pe trimestru, este cuprins de mirare comică față de această îndărătnicie monstruoasă: „son irritabilite etait extreme et meme etrange… on est un peu stupefait”… Că nu admitea graba, nici goana impudică după succes, că a fost unul din artiștii cei mai curați de orice lichelism către public ori către anume persoane de mare utilitate, i se socotește lui Flaubert ca un viciu contra naturii.

Situația lui este exemplară.

Cărțile sale sunt specific estetice. Pe Madame Bovary o mai citesc femeile, din curiozitate sentimentală sau interes de carieră socială. Salammbo are o aproximativă reputație de picanterie, iar L’education sentimentale, mulți din cei care citesc romane nici n-o știu că există. Altminteri, opinia comună îl socotește scriitor greoi, fără idei, mai ales fără emoție – în sfârșit pesimist și anarhist… Este însă cu deosebire demn de ținut minte că tocmai în cazul acestui scriitor, care n-a vrut să fie altceva decât artist, opinia comună este iscălită de Sainte-Beuve și de Anatole France.

Romantismul avusese efectul ca literatura să fie poetică și pitorească. Flaubert a luptat, cu energie conștientă, să disciplineze acea formidabilă îmbogățire a materialului literar, și simpatia lui pentru Boileau era perfect lucidă; iar cei care-l acuză de incoerență lovesc, și în această privință, alături.

Marcel Proust compara inovațiile lui Flaubert în arta literară cu revoluția lui Kant în teoria cunoștinței. Luată întocmai, paralela aceasta poate să pară de un diletantism pretențios; dar competența celui care a făcut-o este în tot cazul o garanție solidă că entuziasmul lui nu era în deșert.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook