29 iulie 2015

O carte care stimulează gândirea: „Cugetări şi reflecţii” de Paula Adriana Cozian

Autoarea acestui volum este o „recidivistă” într-ale scrisului, având deja publicate trei volume în afara celui pe care-l prezentăm aici, primul apărând în anul 1986, la Editura „Albatros” („Aminteşte-ţi de o primăvară timpurie”). Au urmat „Cugetări” (Craiova, Ed. „Sitech”, 1995) şi romanul istoric „Moştenitorul” (Craiova, Ed. „Sitech”, 2004).

Cele 582 de cugetări şi reflecţii din volumul cu acelaşi titlu sunt grupate în 54 de titluri tematice, ordonate alfabetic: „Adevăr şi minciună”, „Bine şi rău”, „Calităţi şi defecte” etc. Sunt multe cugetările şi reflecţiile doamnei Cozian care mi-au atras atenţia, inclusiv prin faptul că unele dintre ele sunt asemănătoare, cel puţin ca subiect, cu ale mele. Voi da doar câteva exemple, întrucât o exegeză comparativă ar necesita un spaţiu mult prea mare.

Spune Domnia Sa în „Bine şi rău„: „Suntem dezamăgiţi când pentru un rău ni se plăteşte cu bine. Ne trezim lipsiţi de privilegiul de a-l repeta.” În eseul în foileton „Gânduri insomniace” („Apollon”, an IX, nr. 7(63), iulie 2015, pag. 34 şi „Cultura vâlceană”, an VIII, nr. 110, mai 2015, pag. 6) eu spun: „Răzbună-te, dar fă-o inteligent, nu prosteşte: la rău, nu răspunde cu şi mai rău, ci cu mai bine, căci nimic nu descumpăneşte mai mult pe duşmanul tău decât binele pe care i-l faci ca răspuns la răul pe care ţi l-a făcut. Asta înţeleg eu prin îndemnul christic: Întoarce şi celălalt obraz!”. A se observa, totuşi, că perspectivele noastre în tratrea subiectului, sunt diferite. Căci de ce ar fi un „privilegiu” faptul de a (mai) face (încă un) rău, aşa cum reiese din cugetarea/reflecţia doamnei Cozian?

”Calităţi şi defecte” începe cu următoarea cugetare: „Suntem îngăduitori cu ceilalţi, nu pentru că n-am avea ce să le reproşăm, ci fiindcă avem de trecut cu vederea prea multe nouă înşine.” Îi reamintesc însă autoarei, care aici dă dovadă de o mare îngăduinţă, că de multe ori noi înşine nu iertăm la alţii greşelile pe care noi le-am făcut şi, de cele mai multe ori, continuăm să le tot facem. Prin adevărul sincer mărturisit, mi-a atras atenţia şi următoarea reflecţie: „Cât e de greu să-ţi înăbuşi dorinţa de a-i face pe ceilalţi să te ia în seamă!” Da… mândria – primul păcat al omului, nu ea l-a pierdut pe Lucifer?

Din „Creaţie şi genialitate” am remarcat următoarele două texte care pot fi socotite complementare ca mesaj: „În viaţă fiind, oamenii geniali sunt greu de suportat” şi „Viaţa contestă geniile, moartea le consacră.” Într-adevăr, cât trăiesc, geniile se manifestă altfel decât oamenii obişnuiţi, ies din „tipar”, sunt neînţelese, contestate, iar această situaţie are o explicaţie simplă: în general, geniile sunt întruchipate de oameni care se nasc prea devreme şi numai după ce ele dispar, ceilalţi oameni, societatea în general realizează genialitatea lor, fiind nevoie de timp pentru a o înţelege. Este însă posibil ca, în viaţă fiind, unii oameni să fie socotiţi geniali, iar după moarte să fie daţi complet uitării. Desigur, aceştia nu au fost genii autentice, fiindcă genialitatea unui om este consacrată de ceea ce rămâne în urma sa, de calitatea a ceea ce el a creat şi rezistă la proba timpului.

Dacă este adevărat că „în mod ideal, spovedania ne absolvă de păcatele trecute, dându-ne posibilitatea să săvârşim altele, cu inima mai uşoară,” aşa cum susţine Paula Adriana Cozian, atunci ea, spovedania, nu este doar nefolositoare, ci şi periculoasă. Pentru a restabili adevărul – nu spovedania face cele menţionate mai sus, ci omul, prin interpretarea strâmbă, egoistă a acestei taine prin care omul are posibilitatea de a-şi conştientiza greşelile şi a căuta să nu le mai repete, nu să le facă iarăşi şi iarăşi, cu inima mai uşoară fiindcă… s-a spovedit!

Părerea autoarei cum că iubirea şi ura ar fi „două contrarii care au drept scop eliberarea de sine” m-a surprins, fiindcă eu cred că lucrurile stau exact invers: atât iubirea, cât şi ura înlănţuiesc sufletul omului, îl fac din „om” – „neom”. Iubirea poate duce la „eliberarea de sine” doar dacă este pe deplin împărtăşită, ca intensitate, fidelitate şi durată, în schimb ura nu poate face aşa ceva, fiindcă ar însemna să atribuim urii o calitate, ceea ce este un nonsens, ea însăşi nefiind altceva decât un defect. De altfel, am constatat că autoarea, recidivează în părerea sa despre ură din moment ce în aceeaşi secţiune („Dragoste, iubire şi ură”) afirmă că „ura nu-ţi dă niciodată sentimentul anihilării.” Să fie vorba de… „o ură neîmpăcată”? Atunci este îngrozitor să te simţi viu doar… urând! Şi ca să nu fiu considerat un „Gică Contra”, iată, ceva mai încolo am întâlnit o cugetate cu care mă declar total de acord: „Când dragostea şi orgoliul îşi dau întâlnire, se nasc marile şi devoratoarele pasiuni.”

Ohoo, dar iată, în următoarea secţiune („Elogii şi glorie”), o constatare pe care eu însumi bat monedă de ani de zile: „Există popoare care trăiesc din gloria înaintaşilor.” Poporul român face asta cu vârf şi îndesat, nerealizând că, de fapt, îşi dă singur „cu stângu’-n dreptu’ ” din moment ce validează în permanenţă adevărul exprimat prin zicala genială, care, culmea îi aparţine: „Ce-am fost şi ce-am ajuns?!” Aici, recomand cititorilor cartea lui Dan Alexe – „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” (Ed. „Humanitas”, 2015).

Din nou mă văd nevoit să nu fiu de acord cu Paula Cozian, şi asta – atunci când afirmă (în „Exigenţă”): „Cel mereu nemulţumit de sine şi de ceilalţi îşi petrece viaţa în deşert, căutând o cărare cu iarbă grasă.” Dimpotrivă, convingerea mea este că pentru a avea mereu aprinsă flacăra aspiraţiei către perfecţiune, omul trebuie să fie în permanenţă nemulţumit de ceea ce face. Ei, dar autosuficienţa şi principiul „Las’ că merge şi aşa!” nu sunt ele oare nişte defecte pur româneşti? De ce oare nu mă miră că Paula Cozian socoteşte nemulţumirea de sine un defect?

Cugetările şi reflecţiile incluse în secţiunile „Generozitate şi egoism”, „Inconştienţă”, „Inteligenţă, înţelepciune şi raţiune”, „Istorie”, „Învăţământ şi educaţie”, „Justiţie” şi „Moralitate” sunt, aproape toate, fără reproş din punctul meu de vedere, unul subiectiv, evident.

Revenind, nu cred că „trebuie să fim fericiţi că, datorită amintirilor, avem oricând la îndemână punţi peste timp” (în „Memorie şi uitare”), pentru bunul motiv că nu toate amintirile sunt plăcute. Personal, am amintiri care-mi fac mai mult rău decât bine şi sunt convins că dacă s-ar repeta astfel de situaţii, nu cred că le-aş mai putea face faţă aşa cum le-am făcut atunci, în trecut. Este însă adevărat că, de multe ori, omul nu realizează pericolul în care se află la un moment dat decât după ce acesta a trecut, după ce el, omul, a reuşit să-i facă faţă atunci când a existat.

Dacă definiţia oamenilor de spirit – armonii de primăvară pe un fundal de toamnă bacoviană – ar fi avut 17 silabe, ar fi fost un excelent haiku; dar, şi aşa „tot sună bine”, cum spune un vers din romanţa „Tata”, compusă şi interpretată de prietenul meu Gheorghe Cărbunescu pe versurile unui poet botoşănean contemporan. Foarte bune mi s-au părut aproape toate cugetările şi reflecţiile din secţiunile „Oameni, mentalităţi şi obiceiuri”, „Personalitate”, „Prietenie şi duşmănie” şi „Prostie”. Pe de altă parte, în „Război şi pace”, ca de altfel şi în alte secţiuni, am întâlnit formulări care cu indulgenţă ar putea fi numite cugetări şi reflecţii, ele fiind mai degrabă constatări sau aprecieri de bun simţ şi, ca urmare grevate de o anumită doză de banalitate redundantă.

În fine, constat că sunt pe cale de a cădea într-o capcană: aceea de a analiza fiecare cugetare şi reflecţie ale autoarei şi de a-mi spune părerea despre ea, ca şi când o „calificare” specială mi-ar da dreptul de a face asta! Nici pe departe nu-mi arog un astfel de drept, aprecierile mele fiind, repet, subiective, iar eu mi le asum în totalitate. Trebuie să recunosc însă că impulsul de a o contrazice pe autoare ori de a reformula unele dintre cugetările şi reflecţiile domniei sale, l-am avut tot timpul lecturării acestei lucrări. Ei, poate că tocmai aici stă valoarea acestei cărţi: faptul că îl stârneşte pe cititor să-şi exerseze actul gândirii; cu „corolarul” său – inteligenţa!

Articol de Marian Pătraşcu

SlabAcceptabilOKBunExcelent 3 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook