20 iulie 2017

„Mănăstirea Dintr-un Lemn” de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu

Mulțumiți de buna petrecere de la Cozia, ne pornirăm de acolo în dispozițiile cele mai bune, și întorcându-ne prin Râmnic luarăm drumul Mănăstirii Dintr-un lemn, care este în depărtare ca la două poștii de la cea dintâi mănăstire. Depărtându-ne de oraș și lăsând Oltul în stânga noastră, perspectiva luă altă față : acum n-aveam a mai vedea nici munți înalți, nici ape mărețe. Râuri multe, dar mici, care curg în deosebite direcții, care aci se împreun, aci se despart și se întâlnesc iară, ca să intre deodată în râul cel mare, dealuri în proporția apelor, dar împodobite de crânguri frumoase, în sfârșit, toate mici, dar toate cochete și elegante. Iată ce întâlnești de la Cozia până la Mănăstirea Dintr-un lemn, așezată asemenea în marginea unui deal.

Ca să luăm lucrurile pe rând, trebuie mai întâi să vorbim de tradiția ce se păstrează asupra zidirii acestei mănăstiri.

Cu vreo treizeci ani înainte de a se zidi biserica, un cioban își avea stâna în locul acela pe coasta dealului. Într-o noapte i se înfățișă în vis Maica Mântuitorului, poruncindu-i să taie stejarul cel mare ce era lângă stână. Ciobanul însă nu socoti de cuviință a se osteni să execute porunca: dar visul se repetă în mai multe rânduri, amenințându-l cu pedepse care îl făcură să se arate ascultător; abia lovi de câteva ori cu securea, și copacul, ce era sec, căzu. În mijlocul lui se găsi o icoană pe care ciobanul o aduse la biserica satului; dar noaptea, aceeași viziune i se arătă, poruncindu-i să facă biserică în locul unde a fost copacul; ducându-se la acel loc, găsi iarăși icoana ce dispăruse din biserică. Atunci, ajutat de tovarășii săi, ciobanul făcu o bisericuță de lemn, ce se vede încă pe deal din susul mănăstirii; pe rădăcina stejarului este zidit oltarul, și multe minuni s-au făcut atunci de către icoana aceea.

Mai în jos de biserica de lemn este un alt stejar vechi, nepot al celui tăiat, fiindcă se trage din rădăcinile lui: acesta asemenea face minuni întocmai ca răposatul unchiul său; între altele, este una de care starița și celelalte maici ne-au încredințat: ele spun dar că, în timpul ocupației turcești, pe la 1822, unul dintre ei, având trebuință de lemne, a voit să-și facă provizie din copacul cel sfânt. În zadar i s-a zis că aceasta este o nelegiuire grozavă, turcul care nu-și aducea aminte să i se fi citit în Coran asemenea lucrări, s-apucă de tăiat; dar la cea dintâi lovitură toporul îi sări din mâini și el căzu mort. Căpetenia musulmanilor, ca să răzbune nenorocirea mortului, îndatoră pe maici de-l plătiră cu trei sute lei, căci, deși era bine încredințat că nu l-au tăiat ele, dar zicea că astfel o cere dreptatea, fiindcă copacul este al mănăstirii. Cel puțin de această minune nu ne puturăm îndoi, căci toate maicile țineau minte că au plătit bani.

La sosirea noastră acolo, găsirăm patru dame craiovence, care făcuseră sfântul pelerinagiu pentru deosebite pricini. Am avut plăcerea a le însoți la vizita ce au dat minunatului stejar, din care, cu multă devoție, au rupt câteva frunze, s-au închinat, le-au sărutat și le-a băgat în sân.

Matei Basarab, prinț religios, ca cei mai mulți din timpii vechi, auzind de aflarea icoanei de care vorbirăm, fondă pe la 1640, în poalele dealului, în josul bisericii de lemn, o frumoasă biserică, în care se vede că icoana a primit să fie mutată. Devoția credincioșilor, și mai ales a femeilor credincioase, a împodobit cu cercei de smaranduri, coleturi și diademe scumpe această veche icoană, îmbrăcată peste tot în argint de logofătul C. Câmpineanul.

Înăuntrul bisericii, în dreapta, se vede un mormânt a căruia inscripție abia se citește; pe piatră, la cap, este săpată o cunună, în ea vulturul, și de amândouă părțile câte un heruvim: acest mormânt este al familiei tale, viteazule Șerban, prinț demn a te odihni în sfântul lăcaș zidit de Matei Basarab; timpul și oamenii ți-au lipsit pentru libertatea noastră! dar românii îți vor fi totdeauna recunoscători pentru bunele tale cugetări; tu știai că luminile și învățătura, vrăjmași ai tiraniei, sînt prieteni și reazem al prinților celor buni. Ocolit de învățați străini, onorând și încurajând pe ai țării sale, introducând artele și întemeind școale pentru educația publică, tu ai vrut să formezi cetățeni, și ai fost din micul număr de prinți începători ai civilizației și fala noroadelor. Odihnește în pace, măreață umbră, ocolită ca de atâtea diademe de suvenirele faptelor tale; și, când bolta bisericii răsună de gloria dumnezeirii, când credincioșii își fac rugăciunea în limba părinților noștri, când înțelegem aceea ce vrem și aceea ce zicem, gândește atuncea cu mulțumire că numele tău ne va fi totdeauna scump, pe câtă vreme vom fi români și vom avea o limbă.

Mănăstirea are un aer de veselie și se ține în starea cea mai bună, în curățenia cea mai plăcută. Aceasta face onoare stareței de acum și dovedește că femeile au pentru îngrijirea casnică un dar deosebit, la care bărbații sau nu vor, sau nu pot a ajunge. Acolo locuiesc vreo nouăzeci de maici, și eu nu îndemn pe nimeni să le viziteze, de voiește a-și mântui sufletul. Multe din ele sînt june, multe încă copile, care nu știu nici cum, nici pentru ce se află acolo.

Ar fi de trebuință să ridice cineva glasul împotriva nedreptului obicei de a închina la slujba lui Dumnezeu niște ființe a cărora judecată încă slabă nici știe prețui mărimea îndatoririlor, nici poate avea libertatea alegerii; cu cît mai ales de vom zice că multe sînt silite de părinții lor sa îmbrățișeze această viață! Oare pentru greșelile ce pot face și păcatele în care pot cădea, cine trebuie să răspunză, ele sau părinții? Când în ochii acoperiți de vălul fecioriei arde focul dorințelor, când sub rasa călugărească bate o inimă fierbinte, oare sînt ele de osândit dacă, în loc de rugăciuni sfinte, de cugetări cerești, duc la altar suspinuri înecate și patimi osândite? A fi primite acolo femeile care dezgustate de lume și de nenorociri își aleg azilul acesta ca liman de scăpare, sau acelea ce au o aplecare hotărâtă pentru viața din mănăstiri, nimic mai bun; pentru aceea s-au înzestrat de fondatorii lor cu dări și venituri; dar ca un tată, spre a-și împuțina cheltuielile, spre a scăpa de grijile înzestrării să sacrifice pe una din fiicele sale ca să norocească pe alta, aceasta mi se pare a păcătui deopotrivă înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu. Multe nenorociri, ca să nu zic crime, s-au întâmplat din pricina acestui necreștinesc obicei.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole pe subiecte similare



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook