1 decembrie 2009

La mulţi ani, Românie!

Trăiesc într-o ţară care a uitat cât e de frumoasă, care se caută pe sine şi mă caută pe mine, care nu-şi găseşte drumul, şi rostul, şi glasul. Care preferă să tacă atunci când oricine şi oricare se simt îndreptăţiţi să o înjure, care preferă să-şi plece fruntea când unul sau altul o împroaşcă de mizerii şi o ameninţă cu pumnul. Trăiesc într-o ţară nuntită cu Soarele, dăruită ca zestre cu munţi verzi şi ape strălucitoare, dar eu – copilul ei, am hotărât că nu mi-a dat destul, aşa că am început să-i sap în inimă ca să-mi iau „dreptul”. Mă vede lumina zilei tăindu-i copacii şi otrăvindu-i apele, ponegrindu-i obârşia şi numele, terfelindu-i memoria şi cinstea. Pentru că nu mi se pare mare lucru să mă fi făcut Ea om pe mine pe pământ, şi nici nu consider că am vreo datorie să-i dau înapoi vreo ceva…

Zilele trecute am auzit pe cineva spunând că „suntem un popor de proşti”! Şi a început să-mi fiarbă sângele în vine, ca de fiecare dată când aud lucruri de-astea. Şi aproape fără să-mi pot controla reacţia, pentru prima dată de foarte mult timp încoace, am mormăit cu ochii plecaţi: „Poate poporul tău e unul de proşti!” S-a întors spre mine surprins-întrebător, pentru că nu înţelesese bine ce spusesem. Atunci am ridicat capul, m-am uitat în ochii lui şi am spus tare şi clar: „Poate poporul tău e unul de proşti. Al meu – nu.” L-am simţit ezitând, parcă vrând a mai spune ceva, dar discuţia s-a încheiat aici. Atunci am înţeles: nu trebuie să mă cert cu cei care îmi jignesc ţara şi pe mine. Trebuie doar să nu le admit punctul de vedere. N-am cum să le schimb opinia, căci asta, despre ţara natală, este una dintre opiniile acelea pe care fiecare şi le face pentru sine. Dar care, tocmai de aceea, ne reprezintă.

Iar pe mine, dragostea de patrie mă reprezintă. Nu e o haină pe care s-o port în fiecare zi, nici o vorbă pe care s-o spun în toată ziua. Dar din tot ce cunosc despre mine, ştiu că îmi iubesc ţara şi că sunt mândră de ea. Şi nu doar atunci când e bine… E simplu să-ţi iubeşti ţara atunci când e bine. Ceea ce faci şi ce spui atunci când e greu, însă, te defineşte ca om. Iar azi e Ziua Ţării mele, şi atâta cât sunt eu parte din Ea, e şi ziua mea. Vreau să-i aduc în dar inima mea caldă, care are bătăi pentru mama, pentru tata, pentru sor’mea, pentru bărbatul pe care îl iubesc, pentru copiii pe care îi învăţ carte şi pentru puii pe care-i voi naşte cândva. Alături de ei toţi, inima mea bate pentru Ţară, şi pentru tot ce reprezintă Ea bun în fiinţa mea.

Şi ştiu că nu sunt singura, căci există printre noi oameni care, tăcuţi, duc în lume spiritul ancestral al Românilor. Şi dacă vă îndoiţi de asta, o să vă spun o poveste aflată de curând, despre cei care au muncit pentru ca doina românească să intre oficial în patrimoniul UNESCO, acceptată drept valoare inestimabilă şi simbol de nezdruncinat al neamului românesc şi al spiritualităţii sale. Le mulţumesc oamenilor acestora, puţini şi ascunşi, care au înţeles mai bine decât noi că nu trebuie să uităm. Niciodată. Că suntem. Că dragostea de ţară nu poate fi confiscată de niciun regim, de nicio clasă politică, de niciun om, de niciun glas răuvoitor. Niciodată.

Iată deci, de ce îi spun astăzi „La mulţi ani!” Ţării mele, rugând-o să mă ierte că am ales să tac atunci când am auzit-o înjurată. Şi le spun „La mulţi ani!” tuturor celor (puţini, poate) cărora vorbele astea, ale mele, de azi, le răsună în inimă.

Eseu de Iulia Muşat

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Se încarcă...

7 comentarii la La mulţi ani, Românie!

  1. Silvia Velea a spus:

    Frumos şi penetrant eseul tău, Iulia, însă nu o dată am încercat să simt şi să înţeleg ce vrea să însemne ţara mea. Şi mi-am imaginat ce ar rămâne pe acest „colţ de rai” dacă noi, poporul român, ne-am topi dintr-odată, ca roua în arşiţa soarelui. Ar rămâne munţii, nu mai spectaculoşi ca în alte ţări. Ar rămâne apele, nu mai frumos curgătoare ca în alte părţi de lume. Ar rămâne pădurile, nu mai deosebit înveşmântate în culori şi păsări decât pe alte meleaguri.

    Şi atunci am simţit ce e ţara, când mi-a fost imposibil să-i privesc toate aceste frumuseţi naturale cu ochi străini, când mi-a fost imposibil să numesc aceste minuni în altă limbă decât limba românească, când mi-a fost imposibil să-mi închipui alte legende şi poveşti decât cele ştiute de la bunici, când mi-a fost imposibil să aud un alt ecou răsfrângându-se din depărtare decât cel al fluierelor si al doinelor… Ţara este poporul, fiindcă sufletul unui popor sfinţeşte locul în care trăieşte, nu locurile sfinţesc sufletele popoarelor.

    Când am intrat în Muzeul instrumentelor muzicale din Bruxelles şi am văzut, spre marea mea surpriză, fluiere din toate regiunile României, cobze, cimpoaie, buciume, îmi venea să sar în sus de bucurie şi să-i trag pe toţi de mânecă, să le spun: „Sunt din ţara mea! Vedeţi ce frumoase sunt?” Dar mi-am dat seama că nimeni n-ar fi reuşit să le audă cântecul aşa cum îl auzeam eu, iar în mozaicul acela imens de culturi tradiţionale, zestrea ţării mele era doar o curiozitate exotică, aşa cum erau pentru mine instrumentele africane şi asiatice.

    Putem să ne expunem specificul naţional în toate muzeele lumii, putem să ne trimitem arta şi artiştii în toate zările, putem să ne batem oricât ca lumea să ne cunoască ÎN AFARA graniţelor ţării: nimeni, în afară de noi, nu va simţi poporul român. Ca să-l simtă, trebuie să intre în casa noastră. AICI putem să-i încântăm cu doinele, dacă le vor auzi răsunând din inimile noastre; AICI îi putem seduce cu frumuseţea peisajelor, dacă vor vedea preţuirea cu care le îngrijim; AICI îi putem prinde în armonia horelor, dacă vor simţi unitatea de direcţie din paşii noştri şi bucuria de a trăi şi a ne mişca umăr lângă umăr; AICI îi putem uimi cu măiestria vechilor meşteşuguri, dacă vor vedea hărnicia şi îndemânarea din propriile noastre mâini. Nu putem trăi la nesfârşit doar cu girul strămoşilor noştri…

    Mă cunoşti destul ca să ştii cu ce regret spun că astăzi eu nu sunt mândră de poporul MEU. În locul unei mândrii nejustificate şi păguboase prefer o sănătoasă ruşinare de sine care să mă facă să văd şi să schimb ce nu e bine la mine, la noi. Şi dacă am o urare pentru noi toţi, aceasta este fără îndoială: „Deşteaptă-te, române!”

  2. Iulia Muşat a spus:

    Draga mea, dintre toţi românii cu care voiam „să combat” (vorba lui Caragiale) azi, tu eşti preferata mea, de departe. Felul în care vedem diferit lucrurile derivă din viziunea asupra identităţii Ţară / popor, dacă-mi dau eu bine seama.

    La mine, Ţara (cel puţin cea căreia i-am spus azi urări) nu e nici relieful, nici poporul, ci o valoare ideală (ca Adevărul, Dreptatea şi Frumuseţea) la care, întâmplător sau nu, fiecare dintre noi e părtaş în momentul acesta al vieţii lui. Vrei să-mi spui că-i laşi pe alţii să decidă ce înseamnă pentru tine Frumuseţea, Adevărul şi Dreptatea? Atunci de ce le lăsăm Ţara pe mână? Nu ştiu dacă idealizare se cheamă ceea ce fac eu, dar nu cred că Ţara mea e dl Băsescu, sau dl Geoană, sau oricare domni ori doamne îţi mai pot trece prin cap…

    Şi chiar de-ar fi cum spui tu, trebuie să nu-mi reduci poporul la cei mizerabili. N-ai voie să faci asta, pentru că deznădejdea e un sentiment care nu are ce să caute în sufletele unor oameni care vor să-şi crească aici copiii. Nu caut scuze nimănui, şi mă cunoşti destul cât să ştii că nu-mi lipseşte spiritul critic. Însă mentalităţile se schimbă greu şi va mai dura până când ne vom civiliza cu adevărat.

    Tot ce spun eu este că, PÂNĂ ATUNCI, Ţara n-are ce să caute între terfelirile noastre şi între mizeriile omeneşti de care nu vom fi niciodată liberi pe deplin… Adu-ţi aminte cum se plângea Eminescu de contemporanii lui – şi ce spunem noi azi despre ei? Adu-ţi aminte de poveştile grozave despre „democraţia” interbelică – şi ce credem noi acum despre ea. Adu-ţi aminte că regalitatea şi legionarismul la noi au fost realităţi contemporane… Sunt multe de spus despre halul în care suntem noi azi :), dar patriotismul înseamnă să fii conştient şi să îndrepţi. Scuipatul nu foloseşte nimănui. Şi nici obida! (Mă rog, la asta e voie, uneori, când e mai greu şi mai greu…)

  3. Silvia Velea a spus:

    Iulie dragă, ai dreptate, e o interpretare diferită pe care amândouă o dăm aceluiaşi lucru: pentru mine ţara e poporul, pentru tine ţara e un principiu. Şi atâta timp cât gândim că ea este un fel de „Eminescu” al fiinţei noastre naţionale, îi vom ridica statui, o vom sărbători de ziua ei, o vom venera, ne vom mândri că ne aparţine, dar n-o vom mai „citi” niciodată, adică n-o vom mai trece prin sufletele şi conştiinţele noastre de AZI.

    Ceea ce n-ai înţeles tu este că dacă aş crede că un singur român din ţara asta este „mizerabil”, eu n-aş mai fi azi aici. Nu sunt mândră de slăbiciunea noastră, nu sunt mândră de lenea şi nepăsarea de care dăm dovadă faţă de ce e al nostru, de egoismul, răutatea şi pizma care ne macină sufletele, dar ştiu să fac diferenţa între păcat şi păcătos; pot să-l detest pe primul şi să-l iubesc pe celălalt. Geoană, Băsescu şi toţi cei care ne scuipă şi ne terfelesc sunt ALEGERILE noastre, sunt, dacă vrem să fim pe deplin cinstiţi, reflexiile nefericite ale acelei părţi din noi care doarme în întuneric. Puterea lor e puterea pe care le-am dat-o noi şi pe care ei şi-o trag necontenit din frustrările, neînţelegerile de sine, neîmpăcările cu sine şi cu ceilalţi.

    Acesta era mesajul urării mele. Mi-aş dori ca românii să se deştepte din „somnul” ăsta care naşte monştrii, fiindcă nimeni nu ne va judeca după ţara în care trăim, ci ţara o vor judeca după felul în care trăim. Şi nu, nu deznădăjduiesc. Nu pot, atâta timp cât încă mi se întâmplă să întâlnesc oameni care mă fac să mă simt în siguranţă că sunt compatrioţii mei. :)

  4. Iulia Muşat a spus:

    :))
    Nu, nu, nu, nu, de povestea cu „statuizarea” lui Eminescu sunt ultima persoană pe care poţi s-o acuzi. Pe de altă parte, nu ştiu cum să-ţi spun, pentru mine nici măcar Eminescu nu e Ţara… A fost om din carne şi oase ca şi noi, cu greşeli şi cu mai multe merite decât mulţi. Aici m-ai înţeles greşit tu pe mine: eu nu-mi idealizez trecutul, eu cred în viitor. Din sursă sigură :)

    Iar ţara nu e o statuie. Asta au făcut comuniştii din ea şi nu e în nici un fel noţiunea la care mă refer. Nu ştiu de unde a venit asta, dar ştiu că nu ai avut cum să înţelegi asta de la mine, aşa că nu insist.

    Dar ştii ce mi-am dat seama citind ce-ai zis tu acum? Că de fapt, şi eu cred în acelaşi lucru: Ţara trebuie trecută prin sufletul şi prin conştiinţa mea de AZI. Iar eu am trecut-o şi mi-a dat Ţara mea, tu ai trecut-o şi ţi-a dat ţara ta. Şi – în mod ideal – fiecare ar trebui să facă la fel; şi poate, de fapt, fiecare face asta. Doar că rezultatul iese altfel :)

    Şi aici mă despart iar de viziunea ta… Îmi pare rău, dar eu nu cred că oamenii nu pot fi mizerabili… Pot. Pentru că e chestie de alegere; Binele şi Răul sunt la fel peste tot, dar proporţiile conform cărora trăim ne privesc pe fiecare. Şi unii aleg strâmb. [Şi nu mă refer deloc la alegerile prezidenţiale de acum, îmi pare chiar rău că am deschis vorba, venise, aşa, de nicăieri şi ar fi trebuit să renunţ la ea :) ]

    Dar vezi ce se petrece… Paradoxal, mi se pare că tu eşti mai idealistă decât mine… Pentru că, din punctul meu de vedere, ţara şi lumea în care trăiesc sunt făcute după chipul şi asemănarea mea (fără nicio aluzie). Viaţa mea e prea scurtă ca să mă amărâsc pentru că România nu arată sau nu are locuitorii pe care toţi ni i-am dori… Lucrurile astea or să se schimbe încet, poate vor mai trebui încă două-trei generaţii, dar eu nu am timp să aştept să obţin ţara perfectă. Singurul lucru pe care îl pot realmente controla este felul în care gândesc, felul în care trăiesc (are lipsurile lui, recunosc), felul în care îmi fac meseria (unii mă ascultă, alţii nu), felul în care scriu (unii mă citesc, alţii nu). Nu poţi determina momentul când un alt om devine frumos.

    Şi apoi… Eşti sigură că drumul pe care l-am găsit noi e cel bun? Că mie mi se cam pare că toţi credem asta… şi cam dă cu virgulă… :))

    Întrebarea la care revin: ce rămâne din Ţara mea între timp? Mie mi se pare că e mai bine să fie idealul spre care tind, pentru că poate oamenilor exact asta le lipseşte, ca să capete încredere. Crezi că viaţa e doar despre lucruri concrete?

  5. Silvia Velea a spus:

    Iulie dragă, nu spui nimic din ceea ce eu n-am spus, însă cu alte vorbe. :)
    Da, ţara esti tu, şi cu cât tu eşti mai frumoasă (mă refer la devotamentul tău pentru lucrul bine făcut, la omenia ta, la dragostea ta pentru natură, pentru cultură, la respectul pentru oamenii alături de care îţi duci traiul etc), cu atât ţara ta va fi mai frumoasă. Nu eşti perfectă şi nici nu ţin să fii. Dar atâta timp cât imperfecţiunile tale nu te fac de ruşine, pentru mine eşti cel mai bun reprezentant al ei.

    Şi iar da, asta am spus, nu ne putem controla decât pe noi înşine, nu ne putem schimba decât pe noi, fiindcă problemele sunt realmente la noi şi nu altundeva sau la altcineva. Dar câţi vrem să devenim conştienţi de lucrul acesta? Nu e mai uşor să-l înjuri pe X şi pe Y decât să-ţi asumi propriul tău mod de a gândi despre ei şi să accepţi că ei sunt de fapt o reflecţie a acestui lucru?

    Eu nu spun să fim ideali, perfecţi, la fel, ci doar să descoperim ce ne leagă unii de alţii, ce avem împreună, bunăoară acest pământ, această limbă, această istorie, această zestre umană şi culturală, şi să încercăm să le preţuim aşa cum cuvine, după puterea, priceperea şi menirea fiecăruia.

    Tu spui că sunt idealistă; eu spun că pur şi simplu recunosc nişte legi naturale ale sufletului şi ale vieţii, care nu au treabă cu „lucrurile concrete” decât în ultimă instanţă. :)

  6. Iulia Muşat a spus:

    :) Ca de obicei, încheierea elegantă îţi aparţine. Mă-nclin. E adevărat că mă pregătisem sufleteşte pentru o păruială în toată legea, dar deh! nu poţi să le ai pe toate. :))

    Acum sunt sigură, fată dragă, că avem o ţară frumoasă! Şi se mai face :)

  7. elly_ella a spus:

    Romania, tara frumusetii fara margini, tara sufletelor mari si spirituale , care vegheza de sus din ceruri pentru ea.frumusetea ei, o simti nascuindu-te acolo, crscins si pasind pe acel pamint bogat al sufletelor stramosilor nostrii, care au lasat o zestre nemarginit de mare romaniei: iubirea de tara., care, nu te paraseste ori unde ai fi pe acest pamint.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook