17 iunie 2011

În apărarea epigramei

Articolul ce urmează cuprinde unele observaţii cu privire la textele trimise de epigramiştii aspiranţi la premiile oferite de Ediţia VI-a a Concursului Naţional de Epigramă „Mircea Trifu, Bucureşti, februarie 2011. Textul, apreciat de noi ca deosebit de util tuturor epigramiştilor, ca şi epigramele adăugate deja pe site, le-am preluat din volumul „O, Tempora! O, Mores!” alcătuit de dr. în filologie, prof univ. Elis Râpeanu.

Am socotit ca să adăugăm textului original – în loc de tablă de materii – unele sublinieri care să îngădue, celui ce reciteşte lucrarea, să descopere mai uşor locul unde poate găsi anumite pasaje tratând problemele ce-l interesează.

(Gheorghe Culicovschi)

În apărarea epigramei

Vă rugăm să consideraţi pledoaria pentru epigramă, de mai jos, drept o discuţie colegială, prietenească, o „luare de cuvânt” la o şedinţă de cenaclu sau la un simpozion, patronate de spiritul mentorului multora dintre marii epigramişti de astăzi, neuitatul Mircea Trifu.

Vom puncta ab iniţio necesitatea de a respecta cerinţele unui concurs. În cazul de faţă, ele au fost enunţate în volumul ediţiei a V-a, unde s-a specificat şi tema:

Ce timpuri / vremuri! / Ce moravuri / năravuri!

Presupunem că, din lipsă de spaţiu, revista EPIGRAMA pe trimestrul IV / 2010, n-a anunţat acest concurs, pentru ca informaţia să ajungă şi la cei care n-au participat la ediţia trecută şi, deci, n-au primit volumul specificat mai sus.

În anunţul făcut (la pagina 6), autorii erau rugaţi
– să trimită 6 epigrame inedite, pe coală A4, scrise astfel încât să poată fi prinse în dosar,
– catrenele să aibă prozodie corectă (cuvântul corect nu are grade de comparaţie) şi două rime dispuse la alegere, precum şi versuri egale (cu acelaşi număr de picioare prozodice),
– moto format din cel mult două cuvinte (să încapă în tabel), pliculeţ cu motoul lucrării, în care să se specifice numele autorului, adresa cu codul poştal, numerele de telefon,
– în 2 exemplare.

Acestea vor fi şi cerinţele concursului următor. Toate acestea pot încăpea într-un plic normal de scrisoare.

*

În cele de mai jos ne vom referi la o parte din creaţiile primite la concurs, care au servit demersului nostru de a pune punctul pe i în ceea ce priveşte statutul literar al epigramei, care, de la un timp, a cam „luat-o în jos”.

Am primit creaţii demne de un concurs naţional, poate mai multe decât altădată, dovadă că tema contează foarte mult. Vorba epigramistului:

Când ai o temă bună drept suport,
Să scrii o epigramă nu-i efort;
Când tema e scremută din regie,
Ce iese din scremuturi se cam ştie.

Dar sunt şi multe alte creaţii care dau dovadă de aceleaşi neajunsuri pe care le-am subliniat la ediţiile anterioare. Reluarea aceloraşi probleme, nenumăratele observaţii la obiect, ar putea semăna cu o „dăscăleală”, aşa cum ni s-a mai spus. E adevărat că oamenii din zilele noastre, mai ales cei care au atins o anumită vârstă, nu agreează să li se dea lecţii, dar omul învaţă până la moarte – spune un proverb românesc. Păcatul cel mai mare este că puţini citesc ceea ce se scrie despre epigramă, aşa cum, pe drept, observă şi Efim Tarlapan în revista Epigrama nr. 53/septembrie 2010: „…aceste studii ţinteau instruirea şi perfecţionarea confraţilor epugramişti. Ceea ce, în mare, s-a întâmplat. Cohorta noastră epigramistică nu citeşte” (subl. E. R.). Şi atunci, ne punem întrebarea: strădania noastră de „analiză pe text” a catrenelor primite la concurs (sau cel puţin prezentate sub formă de catrene) şi concluziile trase de pe poziţia unui cunoscător al fenomenului şi a unui iubitor al epigramei la ce ar mai folosi, din moment ce nu sunt citite sau nu se ţine cont de ele? Totuşi, dacă acestea sunt luate în seamă chiar şi de doi-trei (viitori) epigramişti şi le vor folosi în perfecţionarea scriiturii, considerăm că ele nu sunt zadarnice. Dacă unu singur dintre confraţii care continuă în acelaşi stil comod de a-şi înjgheba epigramele se va corecta, aceste observaţii vor servi epigrama românească.

În cele de mai jos, vom specifica, şi de data aceasta, numărul mottoului folosit (din tabel) pus în paranteză în dreptul exemplului dat, şi nu numele autorului, din consideraţie pentru acesta. De asemenea, vom nota cu I iambul şi cu T troheul, iar cifra pusă lângă aceste litere majuscule va indica numărul de picioare prozodice din versul respectiv. De fapt, abaterile repetate de la cerinţele impuse de epigramă vădesc fie comoditate, fie lipsă de meşteşug în alcătuirea versurilor, fie lipsă de talent sau, poate, toate la un loc. Facem încă odată apel la confraţi, îi rugăm stăruitor să depună mai mult efort, să lucreze pe text (se vor convinge că „învârtind” cuvintele pentru potrivirea ritmului sau a rimei vor câştiga noi idei benefice demersului lor), să-şi îmbunătăţească scrisul, să citească multe epigrame bune pentru a simţi pulsul acestui gen de scriere, să înveţe să scandeze şi să respecte măsura versurilor.

Numai în felul acesta vor fi demni de numele de epigramist şi vor respecta epigrama – statutul şi frumuseţea ei spirituală, damonstrând celor care o dezavuează că e un produs literar ca oricare altul, ba chiar mai strălucitor decât altele.

* *

S-a afirmat de multe ori că dăm dovadă de severitate, de exigenţă în ceea ce priveşte realizarea formală a epigramei şi respectarea normei lingvistice în vigoare; cei care au vrut să îndulcească expresia au spus că suntem „perfecţionişti”. Or, ca şi în cazul altor valori din alte domenii, nici aici nu există grade de comparaţie: ori e corectă, ori nu. Sigur, şi în epigrama clasică, chiar la marii epigramişti români, întâlnim unele inadvertenţe, unele abateri de la prozodie, dar e normal să susţinem perfecţionarea şi în acest domeniu. În epoca sateliţilor şi a internetului nivelul de cunoştinţe e mult superior în comparaţie cu cel dintre cele două războaie mondiale. Şi atunci de ce să nu năzuim spre mai bine şi în dimeniul epigramei? De exemplu, pe vremea aceea când nu exista o „teorie a epigramei”, când alcătuirea catrenelor se baza mai mult pe talent (instinct) şi ele erau scrise, mai ales, „dintr-o răsuflare”, poate autorii nici nu-şi puneau problema că există, de exemplu, grupuri bimembre formate din cuvinte monosilabice sau grupuri nominale, notate, de obicei GN sau grupuri verbale (GV), în care sensul, greutatea o dă numele (substantivul) sau verbul respectiv. Or, un slujitor de azi al epigramei, care, în mod necesar, se interesează de prozodie, e normal să ştie şi acesta lucruri. Astfel, va afla că, în cazul unui grup bimembru constituit din două cuvinte monosilabice, accentul cade pe cuvântul „principal”, pe „nucleul” acelui grup (pe lângă care stau elementele secundare: prepoziţii, conjuncţii, auxiliare, forme neaccentuate ale pronumelui, verbul copulaţiv a fi). Iată câteva exemple la îndemâna oricui, în care subliniem elementul care poartă, logic şi prozodic, accentul: I-a spus, ne-am dus, aş vrea, i-a fost, cu spor, în sat, să fac, că plec etc. Când accentul adoptat de autor cade pe elementul secundar, dar mai ales când acest accent nerecomandat marchează începutul versului, se simte nefirescul; iată exemple în care subliniem accente nefericite:

– De moravuri nu le pasă,
Cei mari cu vorbe ne-mbie (2)
– Cu dări multe de tot felul (2)
– Se vor repede bogaţi (3)
– M-a prins vreme mintenaş (10)
– Am prins timpuri foarte grele (12)
– Şi-am vrea să trăim mai bine (29)
– În timp ce-au venit cu steaua (30)
– La noi să ne ceară bani (30)

Acest accent nepotrivit pe elementul secundar se simte şi în interiorul versului:

– Bate ca să mă pun naş (10)

Abateri frecvente se întâlnesc şi în cazul „ligamentelor” în lanţul sintactic. Iată unele inadvertenţe: şi-avem (1), nicio surpriză (31), după, pentru, lângă, fiindcă etc. Abaterea e şi mai evidentă în cazuri ca acesta:

– Are-un nărav ca un hoinar (10)

E adevărat că scandarea nu se mai învaţă în şcoala românească (de fapt, nici alte lucruri mult mai importante nu se mai învaţă!), mulţi dintre cei ce abordează „versul”, când aud de versul clasic, întorc capul sau te privesc ca pe un depăşit de timp. Dar noi, epigramiştii, mai ales cei mai tineri, să reînvăţăm scandarea, pronunţarea mai apăsată, cu voce mai tare, a silabelor accentuate în succesiunea lor impusă de accentul adoptat de autor (şi, într-un catren reuşit, există un singur accent): trohaic sau iambic – cel mai frecvent întâlnite în epigramă. În cazul troheului (t’ -), imaginaţi-vă pasul sportiv în care greutatea cade pe stâng: stâng-drept, stâng-drept… De altfel, acesta este accentul specific poeziei populare sau al poeziilor pentru copii: Doi-nă, doi-nă, cân-tec dul-ce sau Pă-să-ri-că al-bă-n cioc / Sub-ţi-ri-că la mij-loc… Pentru iambic, gândiţi-vă la Peneş Curcanul de Alecsandri (Ple-ca-t-am no-uă din Vas-lui…) sau la un imn (Deş-teap-tă-te, ro-mâ-ne…), Scandând versurile pe care le compunem, vom realiza accentele nefireşti (când cel prozodic nu coincide cu accentul firesc al cuvântului respectiv), şchiopătările prozodice sau accentele „nefericite” pe elementele secundare în defavoarea cuvântului care dă greutatea (sensul, în ultimă instanţă) grupului bimembru format din unităţi monosilabice.

* * *

Afirmam mai sus că una dintre cerinţele concursului este să se cuprindă în catren unul din cuvintele temei, într-o armonie firească a „demonstraţiei epigramatice”, care, de fapt, constitue mecanismul naşterii poantei. Or, au fost trimise catrene în care fie nu figurează nici unul dintre cuvintele vreme, vremi, vremuri, timp, timpuri, timpi, năravuri, moravuri, fie au fost „înghesuite” prea multe. S-au întâlnit şi situaţii în care „tema” este cuprinsă în titlu, dar titlul nu concordă cu ideea din catren. Dacă e să ascultăm de un sfat al neuitatului Mircea Trifu, acceptăm ideea că o epigramă bună e aceea pe care „o dai de-a dura” fără titlu şi ea se rostogoleşte singură spre punctul de sosire, oferindu-ţi deliciu intelectual. Strădania de a cuprinde într-un catren cât mai multe cuvinte din temă, în semn de performanţă, nu duce decât foarte, foarte rar le reuşite epigramatice. Adevăratul record nu constă într-o înşiruire, care se simte că-i căutată (sau, cum spunem noi, epigramiştii, „făcătură”), ci într-o epigramă în care ideile să şocheze, într-o curgere firească, rătăcindu-l pe cititor, în prima parte şi readucându-l, cu uimire, pe drumul corect, spre „explicitul” întregii „demonstraţii”, cu câştig spiritual şi estetic. Iată un exemplu care nu încântă pe nimeni:

Scurt pe… patru

Triste timpuri,
Triste vremuri,
Ce moravuri?
Ce năravuri!! (43)

Următorul catren, cu mai multă îndemânare de epigramist, ar fi devenit, poate, o epigramă bună, bazată pe opoziţia din ultimele versuri, dacă ideile ar fi avut o legătură logică, dacă ar fi avut o prozodie corectă, dacă… (respectăm redarea grafică a autorului, cu linia de pauză pusă, precum linia de dialog, la începutul versului, în loc s-o pună la sfâtşitul versului anterior):

Diversiuni

Cu năravul rău poţi face,
– Chiar de-avem moravuri noi –
S-aduci ţara în timp de pace
Ca în vremuri de război! (30)

S-au primit, de asemenea, la concurs, „creaţii” care nici pe departe nu se pot numi epigrame: fără prozodie, fade, unele fără unitate logică, semănând cu nişte prime „compuneri” ale unui autor care încearcă să să scrie ceva care să semene cu epigrama. E drept că omul învaţă pe parcurs, dar nici chiar aşa. Ţine de demnitatea concurentului şi de cinstirea pe care o acorzi speciei literare pe care o serveşti, de respectul datorat confraţilor, să prezinţi catrene de ţinută, corespunzătoare unui concurs naţional. Am mai subliniat, şi cu ocazia ediţiilor trecute, că rostul unui concurs nu este să te înveţe să scrii primele încercări când nu ştii nici nici alfabetul epigramei, ci să menţină această specie la nivelul atins în acel moment, să ţină „în priză” condeie ascuţite, să îmbogăţească zestrea în domeniu, să promoveze creaţiile bune, să le evidenţieze şi să le premieze pe cele mai bune, să-i încurajeze pe cei premiaţi, astfel încât fiecare slujitor al acestei „zâne a ironiilor” să fie onorat că a participat la acea întrecere la care au câştigat, cu adevărat, cei mai buni. Aceasta va constitui un stimulent de a scrie mai bine pentrua se situa printre cei meritorii la concursurile următoare. Iată „epigrame” ne-epigrame:

Meteahnă ce trebuie tratată

Năravul ce ţi-l ştiu
Îl afişezi cam prea des:
De se duce pe pustiu
Cu ceva te-ai ales.

Regrete târzii

Ce moravuri erau odată
Când conta blazonul de fată!
Poate şi azi s-ar menţine,
Dar din păcate nu mai ţine! (33)

Deşi recolta de epigrame bune şi chiar foarte bune a fost îmbucurătoare, parcă şi catrenele neepigramatice, şchioape, cu versuri de lungimi diferite şi cu amestec de ritmuri au fost mai numeroase.

Parveniţii

Ce vremuri bune ei au prins – 4
Să pună mâna pe putere – 4
Unde cu toţii s-au distins – 4, un acc. greşit
Prin jafuri să prospere (4) – 3

Ajutor la bătrâneţe

Ce timpuri bune am mai prins – 4
Acum la bătrâneţe – 3
Că ne ajută dinadins – 4
Cu taxe şi hârleţe! (4) – 3

Sunt şi versuri prea lungi, ca-n poeziile din secolul al XIX-lea, de 14 silabe (6 picioare prozodice, cu cezură la mijloc):

L-a prins soţia noaptea // c-o fată pe centură…
Dar azi, ca-n vremuri triste // nu face puşcărie (49)

Ritmuri diferite în acelaşi catren şi / sau versuri inegale:

Românii înainte şi după 1989

La năravuri stăteam bine, – T4
Drepţi, cinstiţi, harnici, în fine, – T4 (în fine – pus „de serviciu”)
În democraţie ne-am schimbat: – T5
Ce-a fost frumos am şi uitat. (15) – I4

Speranţa moare ultima

Când noul an a poposit – I
Ne-a adus şi o surpriză – T
Că, iată, vremea a sosit – I
Să ieşim şi noi din criză. (19) – T

Cu pensia tăiată şi impozată

Ce vremuri vom trăi de-acum – I4
Motive nu-s să mă mai tem – I4
Scos pe cale naturală din sistem – T6
Pot pleca… pe-un ultim drum! (43) – T4

Iată încă un catren cu ritmuri diferite, respirând, parcă, aerul epigramei lui Păstorel – „Scriitorii harnici / De cu seară-n zori:/ Unii sunt puternici, / Alţii turnători”:

Năravuri vechi pe scriitori, – I
Pe jurnalişti cu pană tare: – I
Doi ne toarnă… în pahare, – T,
Trei pe post… de filatori! (43) – T

O, Tempora! O, Mores!

Când ai ajuns la nişte ani – I
Poţi să spui că, în esenţă, – T
Între prieteni şi duşmani – I
Nu e mare diferenţă. (8) – T

După cum am văzut, întâlnim şi cuvinte / expresii „de serviciu” (puse pentru rimă şi pentru lungimea versului):

Vremuri bune are ţara
Guvernanţii ei – sublim –
De pe cap ne iau povara…
Căci ne duc spre ţintirim! (4)

Chiar dacă, din tonul folosit, răzbate revolta autorului din cauza vremurilor pe care le trăim, unele creaţii rămân la nivelul catrenelor absolut constatative:

Până când?

Timpuri bune noi trăim
Şi năravuri ca şi ele
Că slujim acest regim
Plin… de hoţi şi de lichele. (4)

Or, epigrama este un catren cu poanta „moşită”, întreaga construcţie are un preambul (un implicit) care conduce la surpriza finală. Fără poantă construită pe un „mecanism epigramatic”, catrenul nu este epigramă. Că poanta nu e lipită, ci pregătită în versurile dinainte, s-a subliniat de nenumărate ori, spre îndrumarea celor mai puţin experimentaţi, dar iată cât de clar reiese acest lucru dintr-o epigramă a lui Marcel Breslaşu (1903-1966):

În epigramă-mi vărs prea plinul
Când de obsesii vreau să scap!
E drept – în coadă e veninul,
Dar de mustit musteşte-n cap.

Un accent greşit poate compromite o epigramă:

Turcii

Când ei veneau pe-acele vremi
Răpeau femei pentru haremuri…

Unui fost demnitar

Când, pe vremi, lucra la „ruşi”,
Avea funcţii de onoare… (1)

Iată un catren care ar fi putut fi promovat ca epigramă dacă ar fi realizat prozodic:

O fată norocoasă

După-un deceniu-aproape pe centură,
E plină de plăceri şi de năravuri,
Dar fi’ndcă are multă-nvăţătură,
Ajuns-a poliţistă la MORAVURI. (53)

În materialul primit, există câteva exemple de epigrame ocazionale care demonstrează spusele Profesorului meu Ştefan Cazimir: epigramele cu cel mai mare impact sunt cele care mor în momentul în care au fost rostite sau destul de repede după aceea. Ele percutează în acel moment, în strânsă legătură cu evenimentul sau situaţia evocate, explodează pentru că au răspuns unei realităţi concrete şi amuză prin spontaneitate. Ulterior, pentru a fi înţelese, sunt necesare explicaţii care ar depăşi dimensiunea epigramei. Acestea sunt, după expresia Domniei Sale, „epigrame în formol”. Şi a oferit mai multe exemple, dintre care am reţinut catrenul realizat de Victor Eftimiu (1889-1972), care se referă la dezvelirea statuii lui Carol I, la 10 nai 1939, de către Carol al II-lea. Carol I era călare pe cal, în uniformă, dar fără chipiu:

Când unu-i mort şi altul viu,
Eu din dilemă astfel scap:
Prefer pe cel fără chipiu
Acelui fără cap.

Epigrama se raportează la o anumită situaţie, dar scoasă în afara acestei realităţi îşi pierde farmecul. Cu atât mai puţin va fi gustată o epigramă care se referă la nume mai puţin cunoscute de masa de cititori, chiar dacă e vorba de STEGARU ŞI GHIMPU:

Unui om politic

Dânsul, înghiţind amaru’
Conştient că-i trece timpu’,
Când se luptă cu STEGARU,
Îl înţeapă-n tur cu GHIMPU. (31)

În altă ordine de idei, epigrama respinge cuvintele dure, jignitoare, total neelegante, precum bou, dobitoc, tâmpit, smintit etc. Că, vorba lui Topîrceanu:

Omu-nţeapă cu condeiul,
Nu cu coarnele, ca vita;
Epigrama, măi băete,
Nu se scrie cu copita.

Asemenea cuvinte ţin de pamflete dure, pe care şi le permit marii pamfletari şi, uneori, nici ei. Iar celelalte cuvinte, precum tur şi altele, ţin de o anumită aplecare a epigramei spre picanterie şi se publică în volume separate, dacă nu depăşesc anumite limite şi ocolesc vulgarul.

S-au întâlnit şi sinereze (pronunţarea împreună a vocabulelor unui hiat, ca şi cum ar fi acolo un diftong) – „Când vistieria ţării-i goală” (28), precum şi diereze (pronunţarea vocalelor constituind un diftong, ca pe un hiat, deci separat – Vi-aţa (29), Caragi-ale (46). E necesar să specificăm faptul că licenţa poetică ţine de poezie, de poem, ea nu există în epigramă.

Rime asonate: vremuri / ceruri (21), timpuri / prototipuri (33), vremea / mea (17) – rimă populară.

Rime imperfecte: petunii / unii (prima – unii are un i plenison şi jumătate, iar pronumele nehotărât unii are un i plenison).

În ceea ce priveşte cuvintele cu accent variabil, fenomen acceptat de normă sau de uz generalizat, se remarcă prezenţa lor benefică în epigramă, pentru reglarea ritmului. Dăm o listă incompletă cu asemenea cuvinte (v. Şi Epigrama în literatura română, p. 522): [Am marcat locul accentului prin o majusculă precum A, I, E, U, O ( Gh. C.)]

Aripă – arIpă
tErmin – termIn
sUntem – suntEm
dumInică – duminIcă
mAuri – maUri
felIcit – felicIt
Intim – intIm
Invers – invErs
Antic – antIc
ProfEsor – prOfesor
cAndid – candId
trAfic – trafIc
acAtist – acatIst
câţiva – cÂţiva
prIcină – pricInă
HamlEt – Hamlet
Apoi – apOi
gIngaş – gingAş etc.

În ceea ce priveşte ortografia şi semnele ortografice notăm următoarele:

– când se pronunţă împreună cu şi un, se scrie c-un, elementul care rămâne „întreg” este un, nu prepoziţia cu („Până s-a trezit c-un chior” şi nu „cu-n chior”!)

semnul exclamării de la sfârşitul catrenului nu se mai practică (16) decât în rare cazuri, când poanta „rupe”, cu adevărat, gura.

parantezele rotunde n-au ce să caute în epigramă, acestea închid între ele o explicaţie în plus de care, la nevoie, se poate face abstracţie; or, în epigramă, totul „se ţine”, formează o unitate, nu se poate elimina nimic şi, în locul parantezelor rotunde se folosesc liniuţele de pauză (pe care unii lingvişti le numesc paranteze orizontale); când un vers întreg e vizat, o liniuţă se pune la sfârşitul versului anterior, cealaltă la sfârşitul versului vizat.

Cu năravul vechi poţi face –
Chiar de-avem moravuri noi -… (30)

Altfel se confundă cu liniuţa de dialog (şi ambele liniuţe – şi cea de pauză şi cea de dialog, sunt puţin mai lunguţe decât liniuţa de unire dintre cuvinte).

– S-au întâlnit şi cazuri când s-a pus virgula înaintea parantezei rotunde sau a liniuţei de pauză (!?)

Topârceanu se scrie cu î, aşa cum se iscălea el.

Înţelegem că abaterile de la normele gramaticale sau de la forma cuvântului admisă de normă nu se admit în niciun text în care se exprimă epigrama.

* * * *

În încheiere, reluăm câteva idei importante pentru binele epigramei, chiar dacă unii vor considera că insistăm prea mult pe aceleaşi opinii (dar, vă garantăm, niciodată nu e prea mult!)

S-au primit epigrame valoroase, care vor fi evidenţiate şi vor fi publicate în acest volum, care se constituie în „oglinda”, în „cartea deschisă” a acestei întreceri, la îndemâna oricui. Ne place să credem că ne aliniem acelor centre epigramistice care enunţă epigramele (nu una singură!) ce stau la baza premiului respectiv. Dacă ar trebui să facem o proporţie, am spune că ceva mai mult de o treime dintre lucrări au sprijinit existenţa concursului „Mircea Trifu”, cam aceeaşi proporţie o deţin lucrările din care am reuşit să selectăm una-două catrene spre publicare în acest volum şi restul – maculatură. De aici rezultă că în concurs figurează şi multe catrene serbede şi incolore, altele lipsite de subtilitate sau de motivare a poantei, fără prozodie şi fără unitate logică în catren, ceea ce face să fie tot mai deasă ceaţa provocată de pleava care întunecă epigrama noastră. Se remarcă lipsa de unitate a catrenului, incongruenţa ideilor, aşa-zisele „poante lipite” care nu au nimic comun cu restul catrenului, care ar trebui să pregătească surpriza „explicitului”. Or, după cum am mai spus, epigramele trimise la un concurs naţional nu-s înjghebări pe loc, aşa cum se întâmplă la unele şedinţe de cenaclu, ci creaţii cu care ieşi în arenă, alături de confraţii din toate (sau aproape toate) cenaclurile din ţară. Cel care vrea să ajungă la capătul de sus al epigramei – şi niciodată nu e suficient de sus – munceşte în tăcere pentru a se perfecţiona, merge pe cărarea îngustă, la început, pe care şi-o lărgeşte singur, nu merge pe trotuarul notorietăţii, unde-i mai mare orgoliul decât realizările, de multe ori. Acolo se înstăpâneşte ideea că în şi prin epigramă te poţi afirma mai uşor şi, în acest caz, nici rezultatele nu vor fi notabile, chiar dacă „protagoniştii” vor fi ameţiţi de premiile unor concursuri, premii date, poate, prea timpuriu, spre încurajare. Dar şi când încurajezi pe cineva e necesar să dai dovadă de previziune, de măsură şi înţelepciune.

Pentru îndrumarea epigramiştilor începători sau mai puţin experimentaţi, dar care dovedesc aplecare spre epigramă, precum şi pentru îndreptarea celor care spun „lasă dom’le, că merge şi aşa, pe mine mă citesc prietenii şi aşa, eu n-am ureche muzicală, ce vrei, principalul e să ai poantă”, un rol de seamă ar trebui să-l joace cenaclurile şi toţi cei care deţin funcţii de conducere în epigrama românească, prin discuţii la obiect în cazul şedinţelor, prin simpozioanele la concursurile naţionale, prin analiza volumelor apărute. Şi acest lucru să se facă de pe poziţia autorităţilor şi nu sporadic, de către un membru sau altul al U.E.R., aflat la marginea mesei de lucru, care şi aşa nu e privit cu bunăvoinţă decât de marii epigramişti. Sigur, pe bună dreptate s-a afirmat că nu poţi să împiedici pe nimeni să-şi publice „înjghebările”, că suntem liberi, că nu mai există cenzură. Dar nici autocenzură? Şi, după lansarea unui asemenea volum cuprinzând mediocrităţi s-a ridicat vreo voce care să-l critice? Nu. Ba – mai mult: când un critic literar de talia lui Alex. Ştefănescu, care de multe ori a avut intervenţii laudative la adresa epigramei, alături de Mircea Ionescu Quintus, la TV, l-a criticat pe un confrate care s-a grăbit să iasă pe piaţa literară cu un volum (sau poate mai multe?) de aşa zise epigrame, unde calcă-n străchini nu numai cu prozodia, s-au ridicat voci în Clubul „Cincinat Pavelescu” care să-i ia apărarea „Marţialului” actual, tunând şi fulgerând împotriva criticului literar care… „ce se bagă el pe epigramă, ce ştie el ce înseamnă o epigramă?… Ei bine, ştie şi, ca orice critic literar, ca specialist, poate analiza orice creaţie literară, deci şi epigrama. Asistăm la o avalanşă de volume purtând titlul „epigrame” şi unii adaugă, la mare derută, „şi catrene (epigramatice)”, fără să le disocieze – foarte multe fără nici o valoare literară, deşi se găsesc unii care să le laude. În asemenea situaţii, iată că forma predilectă, de veacuri, a epigramei, se transformă într-un dezavantaj al ei: cum catrenul a ajuns să fie perceput ca epigramă, şi aceste creaţii mediocre sunt receptate ca epigrame şi influenţează negativ condiţia ei. Că nu orice catren e epigramă este un lucru evident pentru orice om de bun simţ. Or, mai sunt şi dintre aceia care cred că punând în rimă patru versuri, uneori şi acelea şchioape, au scris epigrame şi se grăbesc să le adune în volum. De prea multe ori s-a spus că nu poţi să-l împiedici pe om să-şi publice ce vrea. Dar iată o completare la un proverb românesc: „Încercarea moarte n-are, dar te face, uneori, de râs”. Cum, în general, ceea ce se oferă în paginile de „catrene şi epigrame” rar pot fi numite epigrame, coboară această specie literară, ar fi recomandabil ca ele să constituie obiectul unor volume de catrene şi atât sau de stanţe, strofe (chiar dacă stanţă e un termen desuet). Dar şi stanţa (din it. stanza = strofă) practicată de Angelo Poliziano, la poetul francez de origine greacă Moreas a ajuns să aibă o mare rigoare metrică şi un înţeles de sine stătător, de o mare valoare spirituală. Epigramiştii care persistă în greşeli ar fi bine să cântărească fiecare îndrumare şi să ţină seama de sfaturi, altfel ei riscă să rămână cu aceleaşi neîmpliniri în toată cariera lor; În epigramă nu poţi să fii autodidact chiar dacă ai chemare şi dorinţa de afirmare cu orice preţ aneantizează simţul măsurii şi al autocontrolului.

Pe de altă parte, e lăudabil că apar atâtea reviste de cenaclu, dar acestea publică, pe pagini întregi, aceleaşi epigrame, de demult, de alaltăieri sau de ieri – reluate şi răs-reluate. Dar ce se face pentru starea epigramei actuale, pentru cea din viitor…? E lăsată în aceeaşi zeamă călduţă, cu aceleaşi ţâşniri valorice din partea epigramiştilor experimentaţi care se învârt în jurul vârstei de 70 de ani? E lăudabil că se popularizează în ţară şi în lume (pe calea tiparului sau pe internet) zestrea deja acumulată, dar ea se va epuiza, marii epigramişti care încă o susţin se vor muta la Marţial (cel adevărat, nu cel „pârât”). Extraordinara răspândire a epigramelor de toate nivelurile va avea nu numai un aspect benefic: va atrage, e drept, nenumăraţi adepţi, dar mulţi vor crede că epigrama e o creaţie uşurică, la îndemâna oricui ştie o poantă sau care înseilează un catren şchiop şi fad, sau versifică un banc, o anecdotă, păstrând chiar şi dialogul. Ce se face pentru apărarea statutului său, pentru dirijarea ei pe făgaşul bun? Sau ce rost au atâtea concursuri – nu ne referim la cele organizate o dată pe an de centrele epigramistice din ţară (dar numai revista Epigrama are 20 de concursuri pe an!) – dacă puţine dintre acestea îşi îndeplinesc rolul de emulaţiune, de menţinere la un nivel înalt a epigramei, de încurajare a valorilor, de apariţie a unor epigrame noi, demne de tradiţia lăsată de înaintaşi; în plus, la multe dintre ele, premiile se dau după principiul „îţi dau să-mi dai”, astfel încât unii să spună „bogdaproste”. Toate acestea sunt gânduri şi întrebări (de fapt, retorice) pe care ni le punem, din dorinţa de bine şi de mai bine pentru specia literară pe care o slujim. Să nu mai dăm apă la moară celor care izgonesc epigrama din cetatea literară şi pe epigramişti din Uniunea Scriitorilor.

* * * * *

Boala cronică de încurajare a mediocrităţii s-a mai atenuat, dar nu se vindecă nici la noi. Ne permitem să dăm tiparului şi unele creaţii aflate la limita publicabilităţii, din solidaritate faţă de confraţii participanţii la concurs, cărora le mulţumim că ne-au onorat. Sperăm că, dintre ei, unii autori vor fi la înălţimea creditului acordat, a speranţei pe care ne-o punem în ei şi vor prezenta creaţii meritorii la concursurile viitoare.

Dar să nu ne descurajăm, că situaţia nu e chiar atât de rea. Printre altele, remarcăm „găselniţele” la acelaşi motiv greu / uşor, care confirmă încă odată, dacă mai era nevoie, ingeniozitatea recunoscută a epigramiştilor. Iată „soluţii” bazate pe aceeaşi logică, având drept constantă moravuri uşoare, care capătă expresii diferite, chiar dacă, sensibil, se înrudesc sub semnul similitudinii:

Confirmă cum că-n vremuri grele
Moravurile ajung uşoare (Ionuţ Daniel Ţucă)

Moravurile sunt uşoare,
Iar timpurile foarte grele (Al. Saşa Ştefan)

Moravurile sunt uşoare
Când voi păcătuiţi… la greu! (Ion M. Ruse)

Bărbaţi suspuşi şi grei doresc
Petreceri cu femei uşoare. (Constantin Părăian)

Ea începuse să plutească…
Avea moravuri cam uşoare. (Petru Miloş)

Ce învârt parale grele
Din moravuri… cam uşoare. (Eugen Ilişiu)

Cu cât este vremea mai grea,
Cu-atât mai uşoară-i femeia. (N. Bunduri)

Şi azi ţărâna i-e uşoară
Precum moravurile ei. (Ion Diviza)

Merită subliniat, de asemenea, un aspect important pentru epigrama românească: pe lângă cei premiaţi, şi alţi epigramişti cu experienţă, prezenţi şi câştigători la multe concursuri din ţară, au fost aproape de linia de sosire, puţin a lipsit s-atingă cu pieptul panglica galbenă ce i-ar fi adus pe podium (Nicolae Bunduri, Eugen Deutsch, Constantin Iuraşcu-Tataia, Ion Moraru, Mihai Sălcuţan). Dacă acest lucru era de aşteptat (nu toţi epigramiştii care susţin bolta acestei specii literare pot fi premiaţi), o mare surpriză o oferă autorii care, mai ieri, îi consideram „începători”, dar care „au crescut”, au prins într-o oarecare măsură, aripi, de ei depinzând, de munca şi de ambiţia lor, zborul plenar în epigramă: Laurenţiu Orăşanu, Gheorghe Bălăceanu, Al. Saşa Ştefan, Mihai Haivas, Eugen Ilişiu, Şt. Boboc-Pungeşteanu, Ion M. Ruse, Ionuţ-Daniel Ţucă, Alexandru Gecse ş.a. Îi felicităm şi ne permitem să-i îndemnăm să continue să se perfecţioneze, să nu se oprească pe coasta care suie spre vârful pe care luminează epigrama valoroasă. Ei constitue speranţa zilei de mâine a „zânei ironiilor”, având în vedere că, la ora actuală, „maeştrii” au intrat de multişor în vârsta a treia.

* * * * * *

În loc de concluzie, adresez un apel la cei care iubesc cu adevărat epigrama să-i respecte statutul, să scrie, să muncească pe text, să nu se grăbească s-o aştearnă pe hârtie dintr-o răsuflare. Acesta a fost şi rostul prezentului „argument”, al analizei la obiect, al sfaturilor pe care ne-am permis să le dăm. Sperăm ca, în breasla noastră să nu-şi facă loc haosul care a cuprins societatea, aşa-zisa democraţie. Nu mai suntem pe vremea lui Trifu, e adevărat. Sau, cum spunea Carol Mălinescu la Radio Actualităţi, ehei, „a fost o vreme, acum e o altă vreme!” Aşa e, dar epigrama are acelaşi statut, maeştrii înaintaşi sunt modelele valabile şi azi! Epigrama am moştenit-o şi suntem datori să o păstrăm şi s-o perfecţionăm, nu s-o denaturăm cu „inovaţii” şi cu abateri de la frumuseţea ei, izvorâte din comoditate. Nu se cade s-o lăsăm să vieţuiască precum un organism care se dezvoltă singur, la întâmplare, fără îndrumare, fără ajutor. Să nu negăm adevăratele valori ale culturii române, printre care se înscrie şi epigrama. Această bijuterie literară, alături de tradiţii, costum popular, cântec popular, romanţă, doină (pe care UNESCO o consideră ca făcând parte din patrimoniul cultural universal) ş.a., face parte din tezaurul naţional cu care contribuim la bogăţia spirituală a Europei şi nu numai. S-o păstrăm şi s-o slujim ca marii noştri înaintaşi, mai ales în contextul în care asistăm la o negare şi o distrugere a spiritualităţii româneşti – din ignoranţă, cu intenţie, cel mai adesea din interes. Se practică o diversiune culturală fără precedent, pentru a contesta specificul cultural naţional al paradigmelor tradiţiilor noastre, constituite şi validate în timp. Li se opun, cu aroganţă de superioritate şi cu falsă bunăvoinţă, de care noi nu avem nevoie, modele străine care, de cele mai multe ori, contravin caracteristicilor şi valorilor noastre. Să rămânem noi înşine şi să nu uităm că în artă nu există democraţie, ci valoare. Şi, mai ales, să ne gândim la faptul că recomandarea cea mai bună a epigramei este epigrama însăşi. Creaţiile valoroase, cele care strălucesc prin poanta epigramatică (adică motivată prin mecanismul ciocnirii sau schimbării de „macaz” a ideii), prin realizarea formală de bijuterie literară, constituie adevărata zestre, ele sunt luate drept model şi de începători şi de cei care simt chemarea spre mânuirea condeiului ascuţit, ele sunt argumentul suprem al apartenenţei lor la cetatea literară. Avem datoria să scriem epigrame bune ca să susţinem această specie literară şi breasla din care facem parte.

Chiar dacă unora o să li se pară că e prea lungă pledoaria sau că ne repetăm, revin asupra rugăminţii adresată marilor epigramişti, forurilor centrelor epigramistice şi juriilor de la concursuri să facă tot ce este posibil pentru redresarea epigramei, pentru îndrumarea noilor epigramişti şi să pună frână, prin critică constructivă, inflaţiei de volume cuprinzând, în cea mai mare parte, maculatură. Să se acorde, de asemenea, o grijă mai marea producţiei, aşa zise epigramatice, publicate de revistele de breaslă şi chiar în revista Epigrama sau în culegeri (denumite pompos antologii), sub numele de epigramă, rabatul la calitate motivându-se prin necesitatea încurajării şi acoperirii întregii arii de centre epigramistice ş.a. Apelăm la buna credinţă a fiecărui membru / nemembru U.E.R., care serveşte această specie literară, să-şi îmbunătăţească stilul, să citească multă epigramă pentru a înţelege mecanismul producerii poantei, la nevoie să-i consulte pe confraţii avizaţi, să facă o selecţie mai rigurosă la întocmirea volumelor, fără să se grăbească să le scoată pe piaţă (ca fata mare la măritat”), pentru a nu da apă la moară celor care privesc epigrama cu ambii ochi de sticlă. Poziţia ei în literatura şi cultura română depinde de noi, nu de cei din afara breslei.

Vă dorim succes la concursurile care vor urma.

Profesor universitar Elis Râpeanu (Dr. în filologie, cu teza de doctorat „Epigrama în literatura română”)

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Se încarcă...

3 comentarii la În apărarea epigramei

  1. Lucian Velea a spus:

    Eu cred că dacă un epigramist cu experienţă ar scrie un curs despre cum se scriu corect epigrame, ar intra în istoria epigramei româneşti.

    Dacă cineva se încumetă să îi ajute astfel pe cei mai puţin pricepuţi în domeniu, Citatepedia îi poate asigura o maximă vizibilitate, astfel încât cursul să fie parcurs de cât mai mulţi potenţiali epigramişti.

    Mă gândesc că ar fi 10-20 de lecţii, iar fiecare să poată fi citită în cel mult de 30 de minute, cu teorie clar explicată, exemple pozitive, exemple negative, temă de rezolvat. Desigur, pot fi şi alte idei.

  2. STOPS a spus:

    Supraviețuitor la genocid,
    Dacă fac și eu un partid,
    Bat la fund orice formulă
    … numele meu este BULĂ.
    CAM INEGALE VDERSURILE … DAR POANTA ASIGURĂ LICENȚA!
    Este un exemplu de compunere „greșită” care a scăpat … EXPERȚILOR DE MAI SUS!

  3. Ionel Riti a spus:

    …de apreciat faptul că (mai) există persoane care au timp, pohtă şi har să se aplece asupra cântăririi şi cârmuirii epigramei româneşti!

    Corolar

    Ca urmare a engramei
    De mai sus, se poate zice
    Că, în flota epigramei,
    Doamna Elis e… elice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook