15 octombrie 2007

Friedrich Nietzsche şi elogiul presocraticilor

Friedrich NietzscheFragmente din volumul „Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti”, Editura Dacia, Cluj, 1992, traducere şi note de Mircea Ivănescu:

„Există adversari ai filosofiei, şi e bine ca glasurile lor să fie ascultate, mai ales atunci când arată că metafizica nu e recomandabilă capetelor bolnave ale germanilor, şi le predică purificarea prin fizică, aşa cum a făcut Goethe, sau vindecarea prin muzică, aşa cum a făcut Richard Wagner. Medicii poporului resping filosofia; şi cine va mai vrea să o justifice va trebui să demonstreze pentru ce popoarele sănătoase au nevoie de filosofie şi la ce au folosit-o. Şi dacă reuşesc să o facă, poate chiar şi bolnavii vor ajunge la înţelegerea salutară a motivelor pentru care filosofia le este dăunătoare. Fireşte, există exemple elocvente de felul în care sănătatea se poate menţine fără niciun fel de practică a filosofiei sau prin folosinţa foarte moderată a filosofiei, aproape ca în joacă: astfel romanii au trăit în epoca lor bună fără filosofie. Dar am putea găsi exemplul unui popor ajuns bolnav căruia filosofia i-ar fi redat sănătatea pierdută? În cazurile în care filosofia s-a vădit utilă, salutară, preventivă, era vorba de popoare sănătoase, pe cele bolnave ea n-a făcut decât să le îmbolnăvească mai tare. Niciodată, atunci când o naţiune uzată îşi simţea slăbindu-i-se legăturile care-i uneau pe cetăţenii săi, filosofia n-a izbutit să strângă la loc într-un întreg pe cei răzleţi. De fiecare dată când vreun om s-a văzut ispitit să se retragă la o parte şi să tragă în jurul său o barieră de izolare egoistă, filosofia a fost întotdeauna gata să-i adâncească această înstrăinare şi să-l distrugă pe omul însingurat prin asemenea izolare. Filosofia este primejdioasă îndată ce nu se mai bucură de pletitudinea puterilor şi drepturilor sale, şi doar o desăvârşită sănătate naţională îi asigură aceste drepturi – şi încă, lucrul nu este valabil pentru toate popoarele.

Să ne întoarcem acum spre acea autoritate supremă care să ne poată ajuta să înţelegem ce anume înseamnă pentru un popor să fie sănătos. Grecii, ca cei care au fost în adevăratul înţeles al cuvântului sănătoşi, au justificat odată pentru totdeauna filosofia însăşi, prin faptul că au practicat filosofia, şi chiar într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte popoare. Ei nici măcar n-au reuşit să se oprească la timp, căci chiar şi în bătrâneţea cea mai aridă ei s-au comportat ca admiratori fervenţi ai filosofiei, chiar dacă nu mai înţelegeau până la altceva decât subtilităţi pioase şi disocieri sacrosancte ale dogmaticii creştine. Şi prin faptul că nu s-au putut opri la timp, ei şi-au diminuat în mare măsură meritul în ochii posterităţii barbare, care, în ignoranţa şi în impetuozitatea ei tinerească, s-a împiedicat fatalmente în plasele şi cursele artificial ţesute în evoluţia lucrurilor.

Dimpotrivă însă, grecii au ştiut să înceapă la momentul potrivit, şi această învăţătură, despre când anume trebuie să înceapă îndeletnicirea cu filosofia, ei o exprimă mai limpede decât oricare alt popor. Şi anume, nu în clipele de mâhnire, aşa cum înţeleg cei care fac să purceadă filosofia din nemulţumire. Ci în clipele de fericire, în acea epocă a bărbăţiei mature, în miezul bucuriei înflăcărate a vârstei adulte, a curajului victorios. Faptul că grecii s-au îndeletnicit cu filosofia la o asemenea vârstă ne învaţă deopotrivă ce este filosofia şi ce trebuie să fie ea, cât şi ce erau în realitate grecii înşişi. Dacă grecii ar fi fost pe atunci nişte spirite practice, pedante şi pioase, nişte petrecăreţi searbezi, aşa cum şi-i imaginează filistinii cultivaţi ai vremurilor noastre, sau dacă ar fi trăit într-o orgie neîntreruptă de entuziasm, de muzică şi de excese vegetative şi emotive, aşa cum presupun minţile ignorante şi himerice, atunci izvorul filosofiei n-ar fi răzbit la lumină printre ei. Ar fi fost cel mult un pârâu repede pierzându-se în nisipuri sau risipindu-se în ceţuri, dar niciodată acel fluviu larg, curgând în valuri majestuoase pe care-l cunoaştem ca fiind filosofia greacă.

E adevărat că ni s-a arătat cu tot zelul cât de mult au fost în stare să găsească şi să înveţe grecii de la străini, din Orient, şi cât de diferite au fost bunurile pe care le-au luat de acolo. Şi într-adevăr am avea un spectacol minunat dacă i-am pune laolaltă pe aceşti presupuşi învăţători din Orient şi pe aparenţii lor discipoli din Grecia, şi dacă i-am aşeza alături pe Zoroastru cu Heraclit, pe indieni lângă eleaţi, pe egipteni lângă Empedocles, sau chiar Anaxagoras printre indieni şi pe Pytagoras printre chinezi. În cazurile izolate n-am realizat astfel mare lucru; dar ideea în sine, luată ca întreg, am putea-o accepta, dacă nu ni s-ar impune astfel concluzia că filosofia a fost doar importată în Grecia, şi nu ar fi crescut din solul natural şi firesc, şi că deci, fiind un lucru străin, mai degrabă i-a ruinat pe greci decât i-a făcut să evolueze. Nimic n-ar fi mai absurd decât să le atribuim grecilor o cultură autohtonă; dimpotrivă, ei şi-au asimilat cultura vie a altor popoare, şi ei au ajuns atât de departe tocmai pentru că au ştiut să arunce şi mai înainte suliţa pe care un alt popor o lăsase să se oprească. Ei sunt demni de admiraţie în arta de a învăţa în mod rodnic; şi întocmai ca şi ei trebuie şi noi să învăţăm de la vecinii noştri, şi să folosim ce am învăţat pentru propria noastră viaţă şi nu pentru cine ştie ce cunoaştere erudită, ci ca sprijin de la care să ştim să ne înălţăm mai sus, decât vecinul. Întrebările şi problemele despre începuturile filosofiei sunt absolut indiferente, căci pretudindeni la început se află doar brutalul, diformul, vidul şi urâtul, şi în orice nu au importanţă decât treptele superioare. Cel care preferă să se ocupe în loc de filosofia greacă cu cea egipteană şi persană, pentru că acestea sunt poate mai „originale” şi în orice caz mai vechi, procedează la fel de neînţelept ca şi cei care nu-şi găsesc liniştea până nu au redus mitologia greacă, atât de magnifică şi de profundă, la înfăţişările mărunte ale lumii fizice, soare, fulgere, furtună, ceţuri – ca fiind primele începuturi, şi care, de exemplu, îşi închipuie că regăsesc în adoraţia obtuză a aceleiaşi bolte cereşti de către ceilalţi indogermani o formă mai pură a religiei decât credinţa politeistă a grecilor. Drumul spre începuturi duce pretutindeni spre barbarie; şi cel care se ocupă de greci trebuie să păstreze totdeauna în minte adevărul că instinctul necontrolat al cunoaşterii poate fi în toate timpurile la fel de barbar ca şi ura faţă de cunoaştere, şi că grecii, prin preţuirea acordată vieţii, printr-o nevoie ideală de viaţă, au ştiut să-şi strunească instinctul neostoit al cunoaşterii, pentru că ei voiau să trăiască îndată ceea ce învăţau. Grecii au filosofat ca oameni de cultură, şi şi-au propus ţelurile culturii, şi şi-au cruţat astfel efortul de a mai inventa o dată din cine ştie ce adâncuri întunecoase autohtone elementele filosofiei şi ştiinţei, şi au purces neîntârziat să împlinească, să dezvolte, să înalţe tot mai sus şi să purifice elementele preluate de la alţii, astfel încât au devenit acum, într-un sens mai înalt şi într-o sferă mai pură, inventatorii unor lucruri noi. Anume ei au inventat principale tipuri ale spiritului filosofic, şi întreaga lor posteritate nu a mai adăugat nimic esenţial la acestea.

Orice popor trebuie să se simtă ruşinat odată pus în faţa unui atât de miraculos ideal al unei societăţi de filosofi, cum e cea alcătuită de maeştrii greci vechi, Thales, Anaximandros, Heraclit, Permenides, Anaxagoras, Empedocles, Democrit şi Socrate. Toţi aceşti bărbaţi par ciopliţi pe de-a întregul dintr-un acelaşi bloc de piatră. Gândirea şi caracterul lor sunt legate laolaltă de o strictă necesitate. Niciun fel de convenţionalism nu-şi mai are locul în ce-i priveşte, căci pe vremea aceea nu exista o clasă, o ierarhie a filosofilor şi învăţaţilor. Ei toţi, în singurătatea lor magnifică, sunt singurii a căror viaţă a fost, atunci, închinată cunoaşterii. Ei stăpânesc, toţi, acea virtute energică a celor vechi, prin care îi depăşesc pe toţi cei de mai târziu, şi care le permite să-şi găsească propria formă şi să şi-o dezvolte şi metamorfozeze până la înfăţişarea ei cea mai pură în detalii şi cea mai măreaţă în proporţii. Căci nu le-a venit în ajutor pentru a le uşura sarcina niciun fel de modă. Şi astfel şi-au alcătuit, ei împreună, ceea ce Schopenhauer a denumit – spre deosebire de Republica Învăţaţilor – Republica Geniilor: uriaşii se cheamă între ei pe deasupra întinderilor intermediare pustii ale timpului şi, fără să se lase tulburaţi de piticii obraznici şi zgomotoşi care se târâie pe sub ei, îşi continuă sublimul dialog spiritual.

Despre acest sublim dialog al spiritelor mi-am propus să vorbesc aici, şi poate că surzenia noastră modernă va fi în stare să audă şi să înţeleagă ceva din el; sigur, doar o mică frântură. Mie mi se pare că înţelepţii vechi, de la Thales până la Socrate, au rostit în acest dialog, fie şi numai în termenii cei mai generali, tot ceea ce constituie pentru puterea noastră de observaţie adevăratul înţeles al lumii helenice. Ei au dat formă în spusele lor, aşa cum au exprimat şi prin personalităţile lor, marile trăsături ale geniului grec, a cărei oglindire umbrită, a cărei copie confuză, şi din cauza asta vorbindu-se doar nedesluşit, reprezintă întreaga istorie a grecilor. Dacă interpretăm cum se cuvine viaţa întreagă a poporului grec, vom găsi întotdeauna răsfrângerea chipului care străluceşte şi iluminează în culori vii în geniile sale cele mai înalte.

Însăşi prima afirmare în viaţă a filosofiei pe pământul grec, sentinţele celor şapte înţelepţi, constituie o trăsătură limpede, de neuitat, în imaginea lumii helenice. Alte popoare îşi au sfinţi, grecii au înţelepţi. S-a spus cu dreptate că un popor nu va fi caracterizat atât prin oamenii săi mari, cât prin felul în care îi recunoaşte şi îi cinsteşte pe aceşti oameni mari. În alte vremuri, filosoful este un rătăcitor singuratec, făcându-şi o apariţie întâmplătoare parcă într-un mediu ostil, strecurându-se pe furiş parcă, sau croindu-şi drum cu pumnii strânşi. Numai la greci filosoful nu este o asemenea apariţie întâmplătoare: când, în secolul al şaselea şi al cincilea, dintre imensele primejdii şi ispite ale unei vieţi secularizate, părăsindu-şi grota de la Trophonios, filosoful păşeşte în atmosfera fastuoasă, în entuziasmul marilor descoperiri, al bogăţiei şi senzualităţii care constituie mediul de viaţă al coloniilor greceşti, simţim imediat că el apare asemenea unui nobil prevestitor, pentru a lucra şi el în slujba aceloraşi idealuri pentru care în acele veacuri lucra şi tragedia, şi pe care misterele orfice le sugerau în ieroglifele stranii ale riturilor lor. Judecăţile pe care acei filosofi le formulau, în primul rând despre viaţă şi existenţă, spuneau cu mult mai mult decât sunt în stare să spună judecăţile moderne, pentru că ei aveau în faţa lor o viaţă de o luxuriantă desăvârşire şi pentru că, în cazul lor, spre deosebire de ceea ce ni se întâmplă nouă, sentimentele gânditorului nu se mai lăsau tulburate de luptele dintre dorinţa de libertate, de frumuseţe şi măreţie a vieţii şi instinctul adevărului preocupat doar de valoarea vieţii. Misiunea filosofului într-o cultură reală, care îşi are un stil unitar al ei, nu mai poate fi nici măcar ghicită de noi, cei de acum, determinaţi cum suntem de împrejurările şi trăirile noastre, pentru că noi nu trăim într-o asemenea cultură. Numai o cultură cum a fost cea greacă ne mai poate vorbi despre ce înseamnă misiunea filosofului, numai ea poate, cum spuneam, să îndreptăţească şi să justifice cu adevărat filosofia, pentru că numai ea, singură, poate să ştie şi să demonstreze cum e cu putinţă ca filosoful să nu fie un rătăcitor care să răsară la întâmplare, după capricii, când ici, când colo. Există o necesitate de oţel care îl leagă pe un filosof adevărat de o adevărată cultură; însă ce se întâmplă când nu există o asemenea cultură? Atunci filosoful este asemenea unei comete, al cărei drum nu poate fi calculat, şi din cauza aceasta el stârneşte spaimă, în vreme ce, în împrejurări favorabile, el luminează asemenea unei constelaţii strălucitoare în sistemul solar al culturii. Aceasta îi face pe greci să îi justifice pe filosofi: pentru că numai în lumea lor filosoful nu este o cometă.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook