13 august 2010

Duelul sutei de sonete dintre Mircea Trifu şi George Corbu

Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:

Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.

Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.

Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.

Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).


Celor mai sus arătate, ţinem să adăugăm următoarele:

George Corbu s-a născut la 17 august 1940 şi împlineşte – în aceste zile chiar – 7 decenii, dintre care cel puţin 5 a avut ca principlă preocupare extraprofesională epigrama.

George Corbu a fost – ca şi Mircea Trifu şi alţi epigramişti, printre care şi actualul Preşedinte de onoare Mircea Ionescu-Quintus – membru fondator al Cenaclului „Cincinat Pavelescu” din Bucureşti – precum şi al Uniunii Epigramiştilor din România – ales de confraţii epigramişti în funcţia de preşedinte al acesteia din urmă în 1994, după ce devenise vacantă prin trecerea în lumea celor drepţi a lui Mircea Trifu, cel care, cu deosebită pricepere şi nemaiîntâlnit devotament, o condusese ca preşedinte de la crearea ei în anul 1990.

Deşi duelul celor 100 de sonete s-a consumat în primul trimestru al anului 1970, deci exact în urmă cu 40 de ani, ele abia acum apar împreună, aşa cum au sperat autorii, nu într-o carte, ci pe Citatepedia.ro, ajungând astfel să fie la dispoziţia vorbitorilor de limbă română din toate colţurile lumii.

Se cuvine să arătăm că ele au fost publicate în anii 2001-2002, câte 6 sau 10 sonete, în 10 numere ale fostei publicaţii câmpinene „Haz de Necaz” condusă de regretatul redactor coordonator, profesorul Ioan Miclescu.

Iată că acum, la jumătatea lunii august 2010 – când domnul George Corbu, cel de-al doilea competitor, îşi serbează 7 decenii de existenţă, publicând integral sonetele de mai jos, Citatepedia.ro aduce la îndeplinire visul de acum 40 de ani al cuplului de autori al celor 101 sonete epigramatice: Mircea Trifu şi George Corbu.

Duelul sutei de sonete având ca adversari pe Mircea Trifu şi George Corbu a pornit odată cu alegerea drept motto a catrenului scris de către scriitorul Camil Petrescu:

Eu sunt dintre acei
Cu ochi înlăcrămaţi şi mistuiţi lăuntric
Cu sufletul mărit,
Căci am văzut idei!

1.- En garde!

De-ai cochetat cândva cu epigrama
Şi ai pătruns subtila ei plămadă.
Te-ai fost convins că vorba nu-i o spadă,
Când scopul ei e farsa şi reclama.

Aşa că azi, când poanta-ţi de şaradă
Am auzit că şi-n sonet dă iama,
Îţi spun deschis: să te cuprindă teama
De-a transforma bravura în bravadă.

De-acum e terminată comedia:
Acel ce e certat cu poezia
Pe dinafară să-i închidă uşa,

Iar dacă socoteşti că e momentul
Să-ţi etalezi, în faţa mea, talentul,
Hai, îndrăzneşte… pipăind mănuşa!

Mircea Trifu

Bineînţeles că nici George Corbu nu s-a lăsat dator, răspunzând prietenos:

2.- A nous deux!

Te socotesc un umorist de seamă
Şi-s fericit că mânuieşti o spadă
Pe care Cincinat, în cavalcadă,
O-nnobila, numind-o epigramă.

Când orice muritor poate să vadă
Puterea ei ce nu cunoaşte teamă
Prezenţa ta neîncetat o cheamă
Sonetului să-i pună acoladă.

Eşti un artist în stare să provoace
Uimirea celor ce nu ştiu ce-i aia
Putere elegantă – patru ace!

Şi, de aceea, când îţi simt văpaia,
Elogiul meu păleşte şi se-ncheie
Când pipăi doar mănuşi, fără ideie!

George Corbu

Apoi, cei doi au replicat, pe rând, Mircea Trifu cu o

3.- Ripostă

E-n slova ta un iz de stângăcie
Ce copleşeşte versul până-n rimă,
Destramă bucuria şi suprimă
Avântul tineresc din temelie,

Încât mă-ntreb de nu cumva prin scrimă
Faci primii paşi – modeşti – în poezie!
Dar, orişicât, sonetul tău mă-mbie
Să-ţi spun c-o detaşare legitimă:

Deşi nu vezi, în textul meu, „Idee”,
Nu e sortit duelul să se-ncheie
Din clipa când mi-ai pipăit mănuşa…

Dar nici nu fac risipă-n ironie:
Mi-atârn din nou floreta-n panoplie
Şi-n viitor, am să te strâng cu uşa!

Mircea Trifu

Şi tot aşa până ce şi-au unit forţele scriind cel din urmă sonet.

4.- Urmare

Abandonând cetăţi nenumărate
Ai poposit la una – poezia –
Ce ţi-a deschis, prin poarta-i, fantezia
Ţinută pân-atuncea sub lăcate.

Un glas te-a-ncredinţat că veşnicia
N-o cucereşti mergând pe căi umblate
Şi ai pornit la drum, dar, din păcate,
Pierduşi, odat’ cu drumul, modestia.

Că vei renaşte tainic, din cenuşă,
E semnul sigur ce-l zăreşti în stele,
Deci am temeiuri să-ţi deschid o uşă

Şi să te chem: e uşa casei mele
Pe care-o vorbă aspră e gravată:
„Acei săraci cu duhul să nu bată!”

George Corbu

5.- Adevărul

La uşa ta, ferită de zăvoare
Ca cea mai preţioasă nestemată
Săracilor cu duhul, nu o dată
Le-ai adresat porunci umilitoare

Nu te-ai gândit că fraza încărcată
Cu-atât venin, trufie şi sfidare
Va-ndepărta de tine, oameni care
Cu vorbe şi cu apă nu se-mbată ?

Deşi-n adânc te va zvârli uitarea,
Eu nu îmi pot reţine întrebarea:
– Avid de a cunoaşte obiceie –

Răspunde-mi dară, dar dintr-o bucată,
La uşa ta, de nu baţi, niciodată
Nu-i pentru că… te foloseşti de cheie?

Mircea Trifu

6.- Cheia

Intrat în casa mea proverbială
În care orice lucru are-o soartă
Şi-n care orice gest înseamn-o poartă
Spre lumea de mistere şi sfială,

Simţi-vei poate, un fior de artă
Şi-ntr-un elan, plecat fără escală,
Prieteniei, ţară ideală,
Îi vei găsi un loc pe orice hartă.

Ci am bătut şi eu la porţi pe vremuri,
La porţi cu câini ce te făceau să tremuri,
La porţi cu chei ce le-aş fi vrut puţine,

Pân-am ajuns să te.ntâlnesc pe tine,
Ce-mi apăruseşi ca un soi de rază
Cedându-mi cheia pentru după – amiază!

George Corbu

7.- Darul

Sărman trouveur de urbe decedată…
Fanatizat de-o coapsă de femeie
Întrezăreşti în viaţă doar crâmpeie
Din tot ce e trăire-adevărată.

Nu ţi-ai visat în viaţă curcubeie ?
Nesiguranţa nu te-a prins vreodată
Şi inima-ţi nu fost-a tulburată
De un fior ce l-aş numi „idee” ?

De nu-i aşa, cu cheia mea, încearcă
Să-ţi modelezi din gânduri altă arcă
Şi să pluteşti cu ea spre poezie…

Nu-ţi fie teamă de furtuni şi ape
Că îţi voi fi întotdeauna – aproape
La fel de-ndepărtat, ca şi tu mie!

Mircea Trifu

8.- Vanitas vanitatum

De prima dată lumea te cunună
Cu cerul ei de taine trecătoare:
Cu dragostea ce la tot pasul moare,
Cu vorbele atinse de minciună,

Cu gândurile pururi schimbătoare,
Cu liniştile-ntoarse de furtună,
Cu vise ce durează de o lună.
C u morţile din viaţa următoare.

Tu eşti un fiu de-al luminii şi de-aceea,
Căzând în clipa smulsă din scânteie,
Confunzi şi-acum fiorul cu ideea!

Iar eu uitat de soartă-n reverie,
Fiind din tălpi în creştet poezie
Te-ntreb: „de nemurire ai ideea?”

George Corbu

9.- Ideea

Ideea e-un fior, e o reală
Emoţie ce-nvălue şi arde,
E şocul nevăzutelor petarde
Pe care-un demon, pus pe hârjoneală

Le sparge în cutatele mansarde
Ale gândirii. Inima, leală,
Îi face o primire triumfală
Cu steaguri roşii prinse-n halebarde.

Dar cui vorbesc eu de fiorul liric?
Unui poet ce-şi chinue ursitul
Punându-şi singur laurii pe frunte?

Revin mâhnit la patosul satiric:
Nu-ţi arunca în slăvi cotcodăcitul
Când zămisleşti un ou cât un grăunte.

Mircea Trifu

10.- Un loc anume

Cu glas de stentor ai făcut lumină!
M-ai învăţat ce nu ştiam-nainte-
Că-n pieptul meu se zbuciumă, fierbinte,
Ideea maiestuoasă şi senină.

În fine, simt că oricât de cuminte
Mi-ar fi durerea, oricât de deplină,
Pe undeva m-adulmecă o vină
Aceea de-a nu trage-nvăţăminte.

Din spusa ta aproape desuetă,
Acreditată printr-o piruetă
Din cele mai suave cu putinţă…

Am săvârşit păcatul (vechi pe lume)
De a-ţi vorbi de propria-mi suferinţă,
Când împietriseşi într-un loc anume !

George Corbu

11.- Prima concluzie

Te-ascult de-o vreme, scursă în neştire
Cum îmi vorbeşti de semnele din stele,
De lacăte, văpăi şi taine grele
Sau de furtuni în prag de nemurire.

Mă plimbi nevinovat printre belele
Cu morţi din alte lumi, cu izbăvire
Pe fond de clipe smulse din simţire
Şi prin păcate puse-n ghilimele.

Ai tu ceva, un nu ştiu ce, o taină,
Că poţi să-mbraci sonetul într-o haină
Cu nasturi din safir sau din rubine;

Dar de-l dezbrac cu grijă de veşminte
Şi risipesc beţia din cuvinte,
Nu spun nimic… dar sună foarte bine !

Mircea Trifu

12.- O primă punere la punct

Poveştile mai triste sunt. Anume
Altarele au alergat afară,
Unindu-se cu dracii ce chemară
Licoarea unor cântece de lume.

Iluziile-n taină se schimbară?
Nestingherit doar ceru-i să-şi asume
Arsura universului ce-n spume
Îşi leagănă legenda milenară?

Uimirea fu din nou sacrificată:
În ghiara morţii crâncene, enormă,
Stă prima ta concluzie de seamă,

Absurdă-n fond, dar strălucind de formă
Căci nu ştiu dacă ţi-am mai spus vreodată
Eşti prea fictiv să poţi intra în ramă!

George Corbu

13.- În stilul tău…

M-am întrebat, ficţiunea oare ce e?
Şi-am răsfoit avid dicţionare,
Dar n-am găsit idei lămuritoare,
Ba chiar, nu am găsit nici o idee.

Au fost şi filozofi celebri, care
S-au pus de-acord că este o scânteie
Ce nu a fost, iar urma-i rozacee
Deşi n-o vezi, există prin urmare.

Dar eu rezum problema sine-die:
De câte ori concretul mă îmbie,
Îmi spun în barbă c-asta nu-i a bună,

Deci mă întorc timid spre Berenice
Şi te întreb, justificat, amice:
De ce-ai mâncat ridichile de lună?

Mircea Trifu

14.- În altfel de stil

Acum, când ficţiunea e chemată
Să steie martor răzvrătirii noastre,
Când chiar şi ameninţarea unor astre
N-ar mai putea din drum să ne abată.

Acum, când la tot pasul cresc dezastre
Sub poleiri ce nu trădeaz-o pată,
Îmi amintesc de-o pană decedată
Sub greutatea cugetării voastre.

Că visul vostru pur cu Berenice
Vă poate prăvăli-ntr-o groapă, amice,
O-ntrezărim, de când nemicnicia

Vă dă târcoale ascunzându-şi blana
(Pesemne, presimţit-a, năzdrăvana,
Că poate concura cu măreţia!)

George Corbu

15.- De ce tu singur?

Că-n timpul scurt mi-ai dat mereu târcoale,
E-un adevăr ce n-o să se conteste.
Dovadă stau sonetele aceste
În care-ai pus atâtea vorbe goale.

Dar să te chemi „nimicnicie”, este
Un fapt unic, ce-ţi poate sta în cale
Şi-ţi poate aduce daune morale.
De ce te faci, tu singur, de poveste?

Au ai uitat că să te-ajut sunt gata
De cum văzui că ceasul tău sunat-a
Prevestitor semnal de suferinţă?

Rosteşte-ţi, dragă, ultima dorinţă,
Că eu alerg să-mi iau din beci lopata
Şi toate cele ce-s de trebuinţă!

Mircea Trifu

16.- Groparul

Sunt lucruri niciodată explicate…
Să mă mai mir, când totu-i cu putinţă
Şi când depui atâta străduinţă
Să-ţi fericeşti amicii peste poate?

Tu nu te-ai plâns nicicând de-anevoinţă
Când fu să-ngropi amicii, şi cu toate
Că versurile tale-s minunate
Emană-această unică tendinţă.

Ce faci tu-n lume, nu decis-a zarul.
Sunt oameni ce de raţiuni n-ascultă.
Marele Will mai poate să te-nveţe

C-a fi gropar e, totuşi, o nobleţe.
Că unde-i viaţă, moartea nu-i insultă,
Că unde-i Hamlet, este şi groparul!

George Corbu

17. A fi sau a nu fi?

Ciudate sentimente mă încearcă
Şi cel mai mult, acel de neputinţă
Ce îmi pătrunde-adânc în conştiinţă
Şi cugetul c-o umbră mi-l încarcă.

Oare-un sonet, citit cu uşurinţă
Putea gândirea-n loc să ţi-o întoarcă?
Dacă-i aşa, sărmană Danemarcă,
Sărmane prinţ lipsit de elocinţă !

Cum să-ţi explic, pe legea ta, substratul
Unei probleme mult prea delicate?
Voi încerca ne-ncrezător, dar poate

Că vei reţine totuşi postulatul:
Orişice mort groparul său îşi are.
Deşi nu e un… Hamlet fiecare!

Mircea Trifu

18.- Povara

În lume sunt poveri fără de care
Viaţa n-ar fi viaţă şi niciunde
Parcă de ele nu te poţi ascunde
Mai bine, ca-ntr-un semn de întrebare.

Dar sunt mistere ce se pot pătrunde,
Când fenomene-aproape singulare
Ne dau lumini – şi nu crepusculare! –
Din zarea dintre cum şi când şi unde,

Că tu ajuns-ai undeva, pe creste,
E-adevărat, nu este o poveste
Şi totuşi soarta ta e-o amăgire

Cum nu cunosc o alta mai amară,
Şi nu cred să existe izbăvire
Când şi talentul ţi-este o povară!

George Corbu

19.- Golgotha

Mi-ai povestit cu stranie sfidare
Despre talentul meu c-o să decadă,
Că mi-e povară grea şi o grămadă
De alte întrebări tulburătoare.

Citind atent patetica-ţi tiradă
Nu-mi este greu să dau răspunsul care
Va zdruncina ( cu gândul să doboare )
Trufia ta, în searbăda-i plămadă.

Talentul mi-e povară? Da, se poate,
E crucea ce o port cu demnitate
Când urc Golgotha noastră literară

Fără să ţin spinarea aplecată.
Pe tine însă, cred că niciodată
N-o să te-apese-asemenea povară !

Mircea Trifu

20.- Talentul

Să fie oare-adevărat? Să fie
Precum afirmi cu-atâta siguranţă
Că dac-ar fi să punem în balanţă
Povara ce purtăm spre veşnicie,

Eu aş rămâne, sigur, în restanţă ?
De unde-această fantasmagorie
Ce-abia acum, la epocă târzie,
Ţi-apare ca o ultimă speranţă ?

Dezamăgirea ta e şi mai crudă
Chiar dacă s-o ascunzi îţi dai silinţa,
Decând aflat-ai că şi cel ce-asudă

Cunoaşte nemurirea, biruinţa,
Precum acel ce-n fulgere se joacă
Şi geniul sub trăsnete şi-l pleacă.

George Corbu

21.- Geniul

Ce fulgere, ce trăsnete, poete ?
Poate vorbeşti de jocuri de-artificii
Cu care comedianţii, măscăricii
Încearc-adesea ochii să-i îmbete ?

De unde geniu? Oare licuricii
Ce zboară-n scânteiere de comete
Au pusă-n frunte nobila pecete
Ce se cuvie-albinii sau furnicii?

Nu, nu-mi vorbi din nou de biruinţă,
De nemurire, veşnicii sau alte
Năzdrăvenii din sferele înalte,

Că sunt sătul de-a vorbelor cascadă.
Privesc în jur şi-mi spun cu umilinţă:
De-atâtea genii… nu ai loc pe stradă!

Mircea Trifu

22.- O altă punere la punct

Când geniile-apar câteodată
La numărul de ani egal cu-o sută,
Când nemurirea e-o necunoscută
Ce foarte rar în viaţă-i acostată;

Când miile de gânduri se strămută
De la un om la altul, c-o durată
Ce doar în zboruri este măsurată
Şi în durerea pururea cernută;

Când toată întristarea ne aşează
În rândul unor umbre ce veghează
Şi ni se cere,-n schimb, o cumpănire,

Pe care noi, îngemănaţi ca fire,
O învestim cu însuşiri de lege –
Din arta ta, mă-ntreb, ce s-o alege?

George Corbu

23.- A doua mea concluzie

Sunat-a oare ceas de ispăşire
În dangăte de clopot de aramă,
Sau glas cucernic prinde de mă cheamă
În murmurata sa bolborosire?

Sunt gata, Doamne, pleacă-te şi ia-mă,
Renunţ smerit la gând de nemurire
Şi dau în scris, că teama de pieire
Îmi va pieri în suflet orice teamă.

Dă corbului, ce i-ai făcut făgadă,
Neînsemnatu-mi trup, în semn de pradă
Şi du-mi cu tine harul meu fierbinte.

Dar te grăbeşte, că m-a scos din minte
Un adversar ce poantele-şi înnoadă
Şi-şi petecă sonetul ca Arvinte!

Mircea Trifu

24.- Pieirea

Nedumeriri stârnit-ai la tot pasul,
Chiar când te remarcai printr-o absenţă,
Erau destui ce nu puneau decenţă
Când îşi cerneau pe numele tău glasul.

Tăgăduindu-ţi orice dependenţă,
Nepăsător, tu îţi struneai Pegasul
Şi galopai cu clipa către ceasul
Ce-ţi preschimba sonetu-n reverenţă.

Azi muza ta e clopotul ce cheamă
Dinspre uitare lângă bolţi de seamă
Clădite pe nisipuri, ca nimicul.

Când dangătul începe să străbată,
Îmi simt toată fiinţa tulburată:
Pieri sonetul sau pieri amicul?

George Corbu

25.- Nedumerire

Când bine ştii că poezia pură
Nicicând din viaţa noastră n-o dispare,
De ce-mi arunci săgeţi răscolitoare
Muiate în otrăvuri şi în ură?

De ce încerci, călcându-mă-n picioare,
Punându-ţi deznădejdea-n scriitură,
Sonetului să-i dai o lovitură
Ce alţii ar numi-o defăimare ?

Cum e posibil ? N-ai simţit, sărmane,
Din vremea când n-aveai alte icoane
Că eu şi cu sonetul suntem una?

De moare el, mor eu şi viceversa
Deci încetează –acuma controversa,
Că n-ai să-mi poţi clinti, în ea, cununa!

Mircea Trifu

26.- Rugăciune

Ca Şakespeare, Michelangel sau Petrarca,
Trecuşi sonetul pe sub curcubeie
Făr-a slăvi într-însul o femeie
Şnici mmăcar atâta lucru – barca

Prin care-ai evadat din Odisee
– Un nou Ulisse dominându-şi arca –
Încât îndreptăţită e remarca
Cu care testamentul ţi se-ncheie:

Că-ntre sonet şi numele-ţi e-o rară
Identitate, care te presară
În regiuni cu lăudată climă.

Găsindu-ţi spovedania sublimă,
Îngăduie-mi, te rog smerit, confrate,
Să te-ntâlnesc cândva-n eternitate.

George Corbu

27.- Supliment de rugăciune

O, Doamne, tot eu sunt, mă ştii de-acuma,
Acela ce te implora fierbinte
Să îi croieşti celestele veşminte…
Şi iar mă rog, că se îngroaşă gluma.

Când sufletul ţi-l pus-am dinainte
Tu mi-ai sortit, că lepădându-mi huma
M-oi bucura în schimb, măcar de bruma
De fericiri din tainică sorginte.

Dar iată că-un poet fără zăbavă,
S-a hotărât să-mi caute gâlceavă
Şi, după moarte,-n sferele divine.

De-aceea-ţi dau cuvânt de îndurare:
Fă-i slova, într-un fel, nemuritoare,
Să nu o poată-aduce după sine !

Mircea Trifu

28.- Penitenţe

Ca o regină-n veci repudiată,
Te rogi la Dumnezeul cel cucernic
Cu vorbe din romanţele lui Fernic
Şi lacrimi comandate nu o dată,

Dar glasul tău îmi pare prea puternic…
(Aleşii plâng cu uşa încuiată
Lâng-o icoană,-n taină, adorată
Şi nu în faţa vulgului uşernic.)

Simţind cum, astăzi, steaua îţi apune,
Crezui din drum să te mai pot abate,
Deci te-asistai şi eu la rugăciune

Dar mă-nşelai din nou (a câta oară?)
Cu penitenţe de-astea simulate,
Asupra-ţi duhul sfânt nu se coboară.

George Corbu

29.- La microscop

Supusu-te-am la aspră analiză
Şi am făcut amara constatare
Sporeşti pe zi ce trece în valoare
Şi tot ce pot spera, e o remiză.

Apoi, crezut-am c-aş găsi salvare
Pândindu-te într-un moment de criză
În care, cu un upercut surpriză
Să te pot face grogy în picioare.

Dar când afirmi, în ciuda raţiunii,
Că vulgul a fost martor rugăciunii
Uitând c-ai fost prezent în vălmăgeală…

M-am liniştit, disimulând deruta,
Cu gândul că, de nu câştig disputa
O pierzi tu singur, fără îndoială!

Mircea Trifu

30.- Boxul

De când cu zborul navelor Apollo
Şi debarcarea omului pe lună,
Credeam că omenirea se îmbună
Sărbătorind pe cei întorşi, de-acolo.

Chiar dacă lumea ne-ar părea nebună
Şi în tulburătorul ei tremolo
Şi-ar recunoaşte fiecare solo
O parte din gigantica lacună.

Există totuşi, o cale de scăpare…
Una din ele ne-o procură sportul:
El e colacul nostru de salvare

În epoca în care paradoxul
Simţit îşi face tot mai des aportul,
Mizând pe-un soi de nebunie: boxul!

George Corbu

31.- Soluţii noi

Eşti fermecat şi uns cu toate cele
Precum pe vremuri leul din Nemeea
Căruia Tiphon, îndemnat de Gheea
I-a făurit, de nepătruns, o piele.

Ca şi Heracle, îmi încord ideea
Şi o slobod din arcurile mele.
Dar ea se prăbuşeşte bucăţele
Fără-a-ţi străbate scoarţa, de aceea

Nu ca Heracle, ce răpuse fiara
Punând în luptă braţele-i şi ghiara,
Am să te urc pe-o navă selenară

Şi urmărind priceperea-ţi, maestre,
De-a-te-„nvârti”, pe-orbita circulară,
Mă voi lansa în sporturi mai… terestre.

Mircea Trifu

32.- Ahile

Lăsând de-o parte orice modestie,
La rândul meu, mărturisesc, poete,
Că pot umplea oceane de sonete
Cu subiecte din mitologie.

Dar nu o fac, şi nici nu-ncerc regrete:
Eu nu-s poetul anului 1000,
Plecat în gându-ntors din veşnicie
Să-i smulgă tresăririle discrete.

Căci adversarii mei, de ani de zile
Aşteaptă să mă prindă la strâmtoare
Iar tu, ce eşti duşmanul cel mai mare,

Simţind că ai de-a face cu Ahile
Ai vrea să fii, din tagma lor, întâiul
Ce poate spune: „i-am străpuns călcâiul!”

George Corbu

33.- Disecţie

Să fii poetul anului „o mie”
Nu cred că e o treabă cu putinţă
Lipsindu-ţi un surplus de iscusinţă
Şi poate-un… fundament de temelie,

Dar recunosc că poţi cu prisosinţă
Să fii Ahile: lupta te îmbie,
Eşti veşnic predispus la gâlcevie
Şi încasezi mereu, în consecinţă.

Cu-o singură problemă nu se poate
Să fiu de-acord, şi nu din răutate,
Ci pentru că nu mai înghit şopârle:

N-apreciezi la justa sa măsură
Tot ce produci. Cu-a ta maculatură
Oceane nu, dar poţi să umpli gârle!

Mircea Trifu

34.- Duelul

Să duelez, e rostul meu pe lume.
Şi cine oare m-ar putea abate
Când victimele-ajuns-au, toate,
Din gloria-mi o parte să consume?

De fapt, nu cred că undeva se poate
Trăi fără să lupţi, chiar când ai nume,
De vrei să nu te-neci, se ştie anume
Că trebuie mereu să dai din coate.

Că uneori, în luptă inegală,
Mai pierd şi eu câte o pană, drept e,
Însă instinctul rareori mă-nşeală

Şi unii pot cu anii să aştepte:
Eu nu-i accept decât pe cei în stare
Să termine disputa… pe picioare!

George Corbu

35.- Întrebarea

Să dai din coate? Ce deviză tristă,
Ce gând scornit în nopţi de insomnie.
Ce frază închistată şi pustie
Cu tentă birocrată şi-arivistă!

Şi totuşi nu mă mir. Filozofie
Mai potrivită ţie, nu există:
E şi absurdă şi egocentristă
Şi-n plus îmi umple fierea de mânie.

Nu ştiu de ce, dar de un timp, de-o vreme,
Mă urmăresc demonice coşmaruri
În care viaţa mi se joacă-n zaruri

Ori mă înec în râuri de blesteme.
Să fie vârsta, patul nu-mi convine,
Sau poate-adorm, cu gândul înspre tine?

Mircea Trifu

36.- Somnul

De multă vreme nu mi-a fost ruşine
De firea mea ca în această clipă.
(O, cât aş vrea să mă lovească-o gripă,
Să scape toţi de-un adversar ca mine!)

A poeziei veşnică aripă
Să n-o mai simt, socot c-ar fi mai bine,
Căci eşti invidiat de orişicine,
De laşi un gând nerostuit în pripă.

Cât despre tine, scumpe-amice, Domnul
Te-a dăruit c-o fire minunată
Căci nu ştiu, zău, dac-ai gândit vreodată.

Dar cred c-atunci când te cuprinde somnul
Stai nemişcat sub lanţurile-i, ca să
Visezi că prometeic chin te-apasă.

George Corbu

37.- Sunt Prometeu!

Mă puse Domnul să mă joc cu focul
Şi iată-mă înţănţuit în fiare,
Batjocori de zei, încins de soare,
Fără putinţă de-a găsi mijlocul

Să mor şi eu, cum moare orişicare.
Din când în când, un corb avid, cu ciocul
Îmi zgândără ficaţii, la sorocul
Ce l-a statornicit, cu-nverşunare.

E drept, visez, dar n-ar fi cu putinţă
Să-ntorc în viaţă clipele din visuri?
Aş rupe lanţuri, aş sări abisuri.

Aş nimici complet reaua credinţă,
Aş arde tot ce poate să dezbine
Şi aş începe frate-al meu – cu tine!

Mircea Trifu

38.- Îndoială

Ţi-e vorba, ca şi fapta, agresivă,
Dar gândurile tale nu mai miră
Chiar dacă-apari în public cu o liră
Cântând duios, cu-o voce expresivă,

Cum nu prea multe-n viaţă se-auziră,
Tot versuri ce-s cu vocea pe potrivă
Şi care-aşteaptă doar o perspectivă
Ca să le spună dacă şi trăiră.

Deci, pentru ce atâta-nverşunare
În contra mea ? De ce mă-njuri tot anul?
Ce dacă-s Făt-Frumos şi buzduganul

Îl zvârl, în ciuda-ţi, până la Selene,
Să pot plăcea acelei Cosânzene
Ce pentru tine-i totul, vis şi soare?

George Corbu

39.- Minunea

M-am întâlnit cu Sfântul Petru – aseară
Şi, una-alta, prinde a îmi spune
Că-n viaţa lui nu a văzut minune
Deşi e sfânt… şi are rude-afară.

– Cum, Sfinte Petre!, vrui a mă opune,
Dar ochii lui tăioşi mă săgetară
Şi îmi fu teamă, nu cumva-ntr-o doară
Să mă transforme-n piatră sau cărbune.

Deci, cu minunile s-a cam gătat povestea,
Nu creed în ele astăzi nici prea sfinţii.
Şi-atunci te-ntreb, te trag în jos arginţii?

De mulţi ce ai, s-a dus în lume vestea?
Că-n lipsa lor, mă tem că niciodată
Nu te-o alege,-n locul meu, vreo fată!

Mircea Trifu

40.- Marea întâlnire

Minuni şi-n vremea noastră-s cu putinţă!
(Bătrânu-Alexandrescu se-nşelase,
Durând un vers cu-abisuri numeroase
Ce generau o tristă consecinţă).

Tu ai sperat ce nimeni nu sperase,
Că într-o zi, sătul de suferinţă,
Vei întâlni pe Domnul în fiinţă,
Sau pe vreun sfânt, în carne şi în oase.

Dar ţi-a fost dat să-ţi împlineşti această
Dorinţă, undeva cât mai aproape
De-un ceas când draga trece în nevastă

Iar mai apoi, nemaivoind să scape
De cel ce-o păcăli, imploră sfinţii
Şi altuia îi mistue arginţii.

George Corbu

41.- A treia concluzie

E rândul meu să trag acum concluzii
Şi mă grăbesc s-o fac, c-o precizare:
Nu simt în mine searbăda chemare
De a-ţi sădi în inimă iluzii.

Sonetele luând în cercetare,
M-au potopit mormane de confuzii,
Sentinţe reci, când se cereau aluzii
Şi alte semne, ce stârnesc mirare.

Necontigente cu ortografia !
În plus, se mai desprinde sărăcia
Ideilor, ce par a-ţi fi povară.

Am terminat. Să tragi învăţăminte
E rândul tău, dar nu îţi pune-n minte
Nici să tragi sfori, nici să mă tragi pe sfoară!

Mircea Trifu

42.- Spovedanie

În ciuda unor rânduri demascate,
Iubirea mea de oameni e prea mare
Şi-aş merge-n grabă la spânzurătoare
Decât să-nfăptuiesc o nedreptate.

Te simt alături, dragul meu, de soare
Şi te stimez şi te admir în toate –
Tu ai acea aleasă calitate
De-a te lăsa lovit fără-ncetare…

Când ai şi alte calităţi ascunse,
Mă întristează soarta ce te-ajunse
Şi chiar sunt gata să conjur toţi zeii

Să-ţi dea destinul ce i se cuvine
Unui amant de seamă al ideii
Că toate vin şi pleacă de la sine.

George Corbu

43.- Geometrie

Mi-a dat prilej de mare bucurie
Ideea ta, ce-n rezumat, susţine
Că toate vin şi pleacă de la sine.
Închipue-ţi ce ar fi fost să fie

De-ar fi pornit şi-un lucru de la tine:
Adio tu, izvor de poezie,
Adio viaţă, farmec, fantezie –
Doar neputinţă, spaime şi ruine.

Dar nu mă tem de-asemeni consecinţe
Că-ţi ştiu puterea minţii închistate
În aşa zisa-ţi personalitate

Din care nu răzbat înspre afară
Decât păreri absurde şi dorinţe
Ce-mi lasă firea… perpendiculară!

Mircea Trifu

44.- Legea

Văzându-ţi firea perpendiculară,
Ajung să cred că toate merg de-a-ndosul:
Frumosul e urât, urât-frumosul,
Tot ce e demn e demn şi de ocară.

Lipseşte azi un personaj, colosul,
Ce poate face ordine afară,
Dar şi-n adâncul loc unde iernară
Tăcerile, la sfat cu tămâiosul.

Să fii tu oare, cel chemat să-mpartă
Dreptatea, celor asupriţi de soartă?
Ca Solomon vestitul, unic rege?

Să fii tu Solon sau Lycurg, bărbaţii
Ce aduceau şi legilor libaţii ?
O, nu, tu eşti un om fără de lege!

George Corbu

45.- Mea Culpa

O, cum mă doare aspra-ţi lovitură!
O, cum regret sonetele-mi amare!
Mă-nvălue ruşinea şi-mi apare
Atât de strâmbă propria-mi figură

Încât te rog, acuma, la strâmtoare,
Să ierţi aceasră păcătoasă gură
Ce n-a rostit citate din scriptură
Nici rugăciuni, nici vorbe-nălţătoare…

Pe tine, care aşteptai dreptate,
Tu, suflet pur şi asuprit de soartă
De-acum din cale nu te voi abate.

Te voi lăsa cu babele în poartă
Să trăncăneşti ce-au mai făcut vecinii
Şi să faci schimb, cu ele, de opinii.

Mircea Trifu

46.- Schimb

Deprins să schimb ideile pe clipe,
Eu n-am uitat ce-orânduieşte zarea:
Oceanul se-nfrăţeşte doar cu marea
Şi-aripele se schimbă cu aripe.

Pe mine nu m-ajunge remuşcarea.
De a mă şti dedat unei risipe,
De vorbe goale, gata să-nfiripe
Nelinişti iluzorii, destrămarea

A tot ce poate fi măsură.
Departe sunt de o literatură
În care nu ar fi nici o simţire.

Iar în viaţa mea, ce numai chin e,
Aştept un om (ce văd că nu mai vine!)
Cu care să fac schimb de nemurire.

George Corbu

47.- Troc modern

Când vrei să-ţi schimbi ideile sterile
Pe altele da mare anvergură,
Nu e de-ajuns să clămpăneşti din gură
Şi să-ţi exprimi părerile ostile.

Faţă de ce numim literatură,
Se cer eforturi dârze şi stabile
Înveşmântate-n forme mai stabile
Sau, cum să-ţi spun, o-ntreagă tevatură.

Şi-apoi, de ţii să-ţi reuşească trocul,
Să fii atent, ca nu cumva norocul
Sau timpul potrivit să nu îţi scape.

Se ştie doar că gustul nemuririi
Îţi furnică papilele simţirii
Când moartea literară… ţi-e aproape!

Mircea Trifu

48.- Eu nu văd unde este controversa

Mă ameninţă moartea literară?
E prea frumos, ca astfel să şi fie
Deci nu voi spune că e calomnie
Aserţiunea ta vizionară.

De vrei să ştii, eu mor de-o veşnicie,
Dar că trăiesc acum întâia oară
E drept, precum, la fel, e drept să-mi pară
C-o moarte-n plus nu ţi-ar strica nici ţie.

Şi dacă totuşi vieţile se schimbă
Mutându-se în morţi şi viceversa,
Eu nu văd unde este controversa;

Se ştie doar că gustul nemuririi
Nu îl percepe niciodată-o limbă
Ci sângele ce-aprinde trandafirii.

George Corbu

49.- Şi totuşi, iată controversa!

Un filozof a intuit odată
Că cine pleacă, moare-o bucăţică,
De-atuncea firu-n patru se despică
Şi moartea e mereu interpretată.

Cred unii despre morţi, şi ne explică
De ce mai au o viaţă minunată.
Cât despre vii, adesea, se constată
Că au murit de mult, la o adică.

De-aci o controversă infernală
Pe care-am studiat-o cu migală
Pentru-a extrage noi învăţăminte.

Dar nu mi-e clar: Când îţi dădeam dibace
Riposte, upercuturi, bobârnace…
Loveam un om, ori profanam morminte?

Mircea Trifu

50.- Părea sonetu-mi şerpuind sub rimă

Că „filozoful” tău e doar poetul
Citat de-oricine, -n orice-mprejurare,
Este ştiut. Nimic nu-i nou sub soare,
Afară numai de nu ştii secretul.

Mărturisirea mea dezlegătoare
N-o vei afla încetul cu încetul;
N-om trece în revistă alfabetul
Ca să deducem numele ce are

Cel ce-a rostit, cu versu-i o sentinţă…
(Dacă aceasta ni-e de trebuinţă,
Ce mai importă, oare, autorul…)

La fel, sonetu-mi şerpuind sub rimă,
Părea-va-n timp, lucrare anonimă,
Cum este tot ce-a zămislit poporul!

George Corbu

51.- Punctul pe „i”

Că n-ai văzut – sau nu îi ţii în stimă –
Poeţi filozofând cu cumpănire
Nu-i important, reala ta menire
E să îţi „şerpui slovele sub rimă”.

Că nu te-nalţi întru desăvârşire
Nu-i treaba mea, problema ţi-e intimă,
Însă acest spectacol mă deprimă
Şi-mi lasă-un gust amar de năruire.

În schimb, e colosală perspectiva
Că opera-ţi mai anonimă fi-va !
Sonetele de pot ca să comprime

Esenţa ta şi-apoi să ne-o redeie…
Prefer să las ideea să se-ncheie
Că de pe-acum… sunt mult prea anonime!

Mircea Trifu

52.- Discreţia

Discreţia-i ca sarea în bucate,
O lege de temeinică mărime.
Pentru prezenţi, pentru viitorime
Este o-ncântătoare calitate.

Discreţia e-n stare să anime,
Când e reală, o posteritate,
Dar ce tot spun ? Vecia-i de carate,
S-o pot cânta, nu mi-ar ajunge rime!…

Eu sunt discret, şi operele mele
Îţi par, amice, toate, anonime,
Invidia te-mpinge la cruzime!…

Mă consolez, ştiind c-osânde grele
’Nălţat-au stol de victime pe lume
În zvon de reabilitări postume!…

George Corbu

53.- Invidia

Invidia se cerne în urzeala
Simţirilor adânci şi-apoi se suie
Spre a gândirii aspră cetăţuie.
Nu-i curmă nimeni, spre coşmar, spirala,

Nu află-n drum ostaşi să i se-opuie
Şi-atuncea schimbă-n ură chibzuiala,
Încrâncenează vrerea, şi bârfeala
O urcă pe un soclu de statuie.

Ca aburii beţiei ameţeşte,
Fărâmă, arde, neagă şi, prosteşte
Din gânduri sterpe-şi dăltue pecete…

Deci scutură-ţi din jugul ei fiinţa
Şi nu-ţi plimba prin lume suferinţa
Pentru c-am scris şi eu nişte sonete!

Mircea Trifu

54.- Învăţătura

E-o măsură, pare-se, în toate
Deci cată-n tot ce faci să ai măsură…
Fă din blestemul tău literatură
Şi nu numaidecât o nedreptate.

Nu te-mbrăca în antică armură,
Când duelezi în actualitate;
În vorbele-ţi, de ură dezgheţate,
Strecoară, câteodată, şi căldură.

Fereşte-te de boala răfuielii!
Să nu fii sclav peniţei, nici cernelii!
Aşterne-te pe scris când eşti în paza

Unor prea devotate călăuze!
Invidia să nu-ţi cernească-amiaza!
Iar de-ai greşit, îndată cere-ţi scuze!

George Corbu

55.- Pace

Primitu-ţi-am propunerea de pace
Prin care ceri să lepădăm armura,
Să nu ne răfuim, s-abatem ura,
Şi-n vârf de spadă, suplă şi dibace

Să-ţi port de-acum încolo-nvăţătura.
Tu adversarul meu cel mai tenace,
Tu spirit viu şi spadasin vorace
Cu albe steaguri îţi umbreşti figura!

Să fie pace ! Vechile tradiţii
Mă-mpiedică să îţi impun condiţii
Deci poţi nota condiţiile mele:

De-n viitor ţi-o hărăzi ursitul
Să-ţi umpli viaţa cu grădinăritul
Să nu cultivi sonete ci lalele!

Mircea Trifu

56.- Schimb de amabilităţi

Trecând hotaru-a 50 de sonete,
Şi, cum scăpaşi din lupta noastră dură,
Te-mbrăţişez, amice, cu căldură
Şi te desfid c-un nou avânt, poete.

În bătălie multe se îndură.
Tu ai pierdut vre-o câteva florete
Ca să ajungi a dobândi pecete,
Făcând din scrisul tău literatură.

Te felicit că-aduci drept chezăşie
Un prea frumos talent şi, de aceea,
Îngădue-mi să-ţi amintesc o clipă

Din darul sfânt numit prietenie
Ce, chiar de este oferit în pripă,
Poate servi şi pumnul şi ideea!

George Corbu

57.- Pace II

O, gestul tău sublim mă onorează.
Prietenia azi nu se oferă
Decât de cel ce-n sinea lui mai speră
Ca-n ape tulburi nu cumva să cază.

Desigur, o primesc! Şi o himeră
Poate ades să îţi arunce-o rază
Iluminând seninul ce se-aşează
Pe haosul de patimi şi zaveră.

Dar întrebarea-n mine se prăvale:
De ce-ai lăsat-o, cum să-ţi spun, mai moale?
Crezi c-am să ies, stupid, din cazemată

Sau voi dormi cu palma pe-o ureche?
Nu-s nici naiv, nici apucat de streche:
Să fie pace! Pace… înarmată!

Mircea Trifu

58.- Remember

Simţind întorsătura cea dibace
Şi, admirându-ţi înc-odată stilul,
Am priceput desigur şi mobilul
Ce te îndeamnă azi a-mi cere pace.

Deşi adeseori faci pe umilul,
De stima mea nu te mai poţi desface,
Deci îţi propun, fiind-că ştiu că-ţi place,
Să îmbinăm plăcutul cu utilul,

Şi să jucăm cu cărţile pe faţă:
Cândva, de mult, mi-ai arătat mănuşa
(N-ai îndrăznit, pesemne aruncarea

Acesteia, măcar o dată-n viaţă)
Şi mi-a plăcut, ca gest, însă urmarea
E că-ţi servesc scântei, tu doar cenuşa!

George Corbu

59.- Cenuşa

O, bard modest, în ce ascunse-unghere
Se află sfânta ta simplicitate,
De nu-nţelegi un singur fapt din toate
Câte ţi-au stat atâta la vedere?

Tu care cumpăneşti zeci de tratate
Spre a emite-o singură părere,
Ar trebui să faci asociere
Îăntre efect şi cauzalitate.

Deci să-ţi explic de ce-am uzat mănuşa:
Ca să-ţi ofer în palma ei cenuşa
Cu gândul c-o să-ţi facă trebuinţă.

M-am sfătuit cu muza mea, Erato,
Şi plin de înţelegere ţi-am dat-o
Ca să ţi-o pui pe cap, spre pocăinţă!

Mircea Trifu

60.- Omnia vincit amor

Cu tine văd că nu este de şagă
(Pesemne că aşa sunt toţi poeţii
Ce nu-şi mai simt pe umeri epoleţii,
Dar n-au de gând, cuminţi, să se retragă).

În miez de noapte,-n faptul dimineţii,
Când doruri noi de infinit ne leagă,
Tu ai acelaşi vis de-o viaţă-ntreagă:
Să mă învingi şi să mă azvârli ceţii.

Mănuşa ta, de lovituri avidă
Mulată peste-u pumn voit feroce,
De câte ori n-a vrut să mă închidă

În graniţa durerilor atroce!
Dar cu amoru-n inimă şi-n minte
Eu te-am învins într-una, dinainte!

George Corbu

61.- Învingătorul

Au unii oameni starea maladivă
Obişnuit numită „nebunie”
Pe care cei în drept să o descrie
O denumesc: ”psihoză obsesivă”.

Sărmanul om atins de maladie
Se crede uneori locomotivă
Şi pufăie absurda tentativă
Ca nu cumva prin halte să-ntârzie.

Sunt alţii care trag geloşi şi care
Pretind că-şi duc copiii la plimbare
Şi-n fine, mai există şi din soiul

– Total lipsit de orişice reflexe –
Având napoleonice complexe:
De-abia se ţin… şi practică războiul!

Mircea Trifu

62.- Destin

Suntem născuţi în zodii diferite:
Tu eşti învinsul, eu învingătorul;
Tu eşti urmaşul, eu premergătorul;
Eu peste tot, tu-n medii vitregite.

Dar nu e oare monoton decorul?
Şi nu e-aşa că-n vorbele rostite
Sunt prea puţine lucruri lămurite?
De ce le-aş fi, atunci, răscolitorul?

Când mi-a fost dat să te-ntâlnesc în cale,
Nu prea ştiam ce-s rănile fatale
Şi , ca să-ndrept această ignoranţă,

Te rog s-apari într-unul dintre roluri
Intoxicat de viitor şi-ocoluri
Printr-un abuz de magică speranţă!

George Corbu

63.- Zodiac

Vorbitu-mi-ai de zodii diferite
Şi m-am gândit: eu sunt Săgetătorul
Iar tu, aş presupune… Vărsătorul,
Dar cum nu-s sigur, mintea mă trimite

Spre alte zodii să-mi fixez vizorul.
Să fii tu Racul ? Gândul meu promite
A fi cel just, dar căi bătătorite
Mă-mpiedică să-ţi fiu judecătorul.

După sonete, cred că eşti Berbecul
Ce-şi împleteşte ţâfna cu eşecul
Dar Cancer pari filtrat prin ironie

Iar după felul cum îţi duci povara
Te-asemuieşti mai bine cu Fecioara
Că-n ape tulburi… Peştii ne se-mbie.

Mircea Trifu

64.- Un apropo

Mărinimos mai e cu noi pământul,
Răbdându-ne misterul, nepătrunsul;
Cât timp putea-vom amâna răspunsul?
Cât timp putea-vom evita cuvântul?

E poate în hârtie neajunsul?
Ea ne e leagăn, sau ne e mormântul?
De ce ne ţinem oare jurământul
În faţa celui ce se cheamă – Ascunsul?

Dar părăsind aceste devagaţii,
Să discutăm ca între noi bărbaţii
Făcând apel la zodii, din fotoliu,

Nu crezi că, netrecând şi-alte etape,
Înţelepciunea ţi-o găseşti în doliu,
Chiar dacă versul ar voi s-o scape?

George Corbu

65.- Măcar odată

Ai poantele ascunse peste poate
Şi îngrămădite-n semne de-ntrebare
Ce predispun amarnic la mirare!
Te urmăresc cu asiduitate

Şi-ncerc să prind şi ziua-aceea-n care
Din versul tău ţâşni-vor nestemate
Ce-or preţui milioane de carate
Sau cât de cât… să aibă şi valoare.

Mi-e teamă totuşi, că vor trece anii,
Vor înflori, de-a lungu-le, castanii,
Vor mătura şi praful de pe lună

Şi n-am s-apuc în viaţa-mi pământească
Clipita ceea-atâta de firească:
Să scrii o poantă şi să fie bună!

Mircea Trifu

66.- Sfat

Ceruşi o clipă, dar mă tem că veacul
Nu ţi-ar ajunge să percepi o poantă;
Aşa e soarta ta de zesperantă,
Dar dacă vrei să-i afli,-n fine, leacul

Încalecă şi tu o Rosinantă
Şi uită că ai mers numai ca racul,
C-ai fost, şi mă refer la duh – săracul,
Ce n-a avut nicicând o variantă.

Ca Don Quijotte, pleacă-n lumea largă!
Opreşte-te din când în când, ia note!
Fereşte-te să nu ajungi pe targă!

Culege cât mai multe anecdote!
(Cu repertoriul tău ce sărăcit-a,
Abia de poţi să-mi mai trezeşti ispita!)

George Corbu

67.- Ispita

Când oarbă-ţi-e trăirea, o ispită
Răscoală-n tine doruri adormite
Care stăteau cuminţi, înghesuite
În viaţa cenuşie şi chircită.

Te smulgi atunci din legi statornicite
Şi-ai vrea trăi un veac într-o clipită,
Zvârlind întreaga ta agonisită
Pentru un pumn de visuri poleite.

Urmează-apoi trezirea – gustul fierii –
Reversul în durere al plăcerii…
De-aceea-ţi spun: nu aştepta răsplata

Când ispitit de poantele străine
O clipă doar, s-ar strecura în tine
Ideea că-i uşor… să iei de-a gata!

Mircea Trifu

68.- Epigrama

De la un timp spui vorbe cam ciudate
Şi de mă-ngrijorează faptu-n sine
– Făcându-mă să-mi fie chiar ruşine –
E pentru că îmi eşti distins confrate.

Ce se petrece, prietene, cu tine?
Ai suferit cumva vreo nedreptate?
Trădarea muzei ai aflat-o, poate,
Sau gloria nu te mai întreţine?

Ispite te-nconjoară, la tot pasul:
Zadarnic, însă: nu le iei în seamă;
Neliniştilor tale le-a stat ceasul!

Acrit cum pari, nu m-ar mira (la urmă)
S-aud că-ngraşi domesticita turmă
Ce şi-a făcut un crez din epigramă!

George Corbu

69.- Nu-i vina mea

Da, n-ai greşit, amice, sunt o oaie
În turma epigramei rătăcită.
Îmi simt fiinţa neînvrednicită
Şi spiritul silit să se îndoaie.

Mi-e greu, desigur, firea mea sucită
Ar vrea să mă îmbrace-n alte straie,
Ar vrea simţirea-mi s-o consum, văpaie,
Şi să-mi astâmpăr setea îndrăcită

De dragoste, de viaţă, de ştiinţă.
Aş vrea să evadez, în consecinţă
Din ţarcul strâmt şi frâu să las ideii…

Dar sunt ţinut în el, pus la popreală,
Împins la propriu în îngrămădeală
Şi-un pas de fac, mă sfârtecă… căţeii!

Mircea Trifu

70.- Povaţă

Conform unei lozinci ce e la modă,
Tu-ţi onorezi, cât poţi mai bine, locul,
De vreme ce nu ţi-a surâs norocul
S-ajungi şi tu ceva, un fel de Vodă…

Pesemne, încă, n-ai găsit mijlocul:
N-ai dedicat în viaţă nici o odă;
N-ai vrut să bei, când era cazul, sodă
Nici n-ai minţit, cu vorba sau cu tocul.

Ai blestemat, că soarta nu-ţi convine;
Ai plâns, că n-ai fost faţă la apeluri;
Ai suferit, că nu te poţi preface!…

Dar nu fi trist, tot răul e spre bine!
Şi de-ai înscris mărirea printre ţeluri,
Rămâi ce eşti, chiar dacă nu-ţi mai place!

George Corbu

71.- În locul celei de-a patra concluzii

N-am să mai trag concluzii cât îi veacul,
Căci au o vehemenţă de furtună
Şi din acunse-unghere te adună
Ca să te dea apoi d-a berbeleacul.

Voi fierbe totuşi foi de mătrăgună
Şi-n caldul lor îmi voi încinge acul
Să pot ucide ura şi opacul
Ce schimbă adevărul în minciună.

De-aceea fii atent, nu-ţi fă iluzii
Că de renunţ de-acuma la concluzii
Prin faţa mea poţi îndrăzni a trece.

Şi de o faci, dă-ţi scutului puterea…
Pe drumul ce nu duce nicăierea
Purtat pe el, amicii te-or petrce!

Mircea Trifu

72.- Nedumerire

M-ai prăvăli sub verbul tău, masivul
Cu neclintiri de aspră piramidă
Strivindu-mă de tot, ca pe-o omidă,
Fără-a-mi putea expune şi motivul.

Dar cum fiinţa mi-e de viaţă-avidă,
Instinctul meu e tocmai detectivul
Ce mă ajută să evit nocivul
În care toată forţa ta rezidă.

Ai vrea să mor; n-o spui întâia oară!
Prezenţa mea-ntre oameni nu te lasă
Să ai o clipă ce nu-i dureroasă,

Şi-ţi face viaţa groaznică povară.
De mor, eşti neînfrânt în toată zarea?
Nu te va-nvinge, oare, remuşcarea?

George Corbu

73.- Remuşcarea

La început habar nu ai, şi-n urmă
Începi să simţi în cuget că te-apasă
O nu ştiu ce imagine ceţoasă
Ce se risipă-ncet şi greu se curmă,

Spre-a da luminii cale glorioasă.
Cândva mi-ai spus că eu îngraş o „turmă”,
Dar remuşcarea-n tine nu prea scurmă
Şi când arunci jignirea nici nu-ţi pasă.

O, fie-ţi dat să te-odihneşti în pace
Netulburat de undele-ndoielii,
Iar gustul de cocleală al grşelii

Păreri de rău, nicicând să îţi provoace.
Cât despre mine, nu-mi găsesc scăpare:
Deşi-ţi spun adevăruri… tot mă doare!

Mircea Trifu

74.- Îndemn

Aşa e-amice: pururi adevărul
E dureros şi nu eşti primu-n lume
Care-a făcut mărturisiri anume
Zburlind cu ele oamenilor părul.

Dar, grijuliu cu propriul renume,
Discordiei disimulându-i mărul,
Poţi vinde-oricând şi fratele şi vărul
Fără ca remuşcări să te consume

Sub văl zadarnic ţi-ai ascunde faţa
Tu, ce faci rău cu zâmbetul pe buze
Şi pentru care niciodată viaţa

N-a fost lăcaş (blagoslovit) de muze,
Desparte-te cât mai curând de mască
Că şi-alţii, poate-ar vrea să te cunoască!

George Corbu

75.- Masca

Imagini reci îşi scutură petala
Şi lacrimi curg din veştedele-ţi file.
Se-mpotrivesc sonetele-mi subtile
Ce împletesc avântul cu migala

Şi adevărul vor să îl distile,
Dar uneori mă-nvingi prin flecăreala
Care-mi striveşte gândul, prin spoiala
Unor cuvinte calpe şi sterile.

De port o mască, nu-i de chip lipită,
Nu pot s-o scot violentându-mi vrerea
Căci n-am motive să-mi alung durerea

Şi-a-mi pune-n loc o mască mulţumită,
Atâta timp cât slove desuete
De tine-mi vor vorbi şi de sonete…

Mircea Trifu

76.- Revendicare

Un merit, doar, revendic pentru mine
Azi, când, învins de gânduri desuete,
Dai vina când pe bietele-ţi sonete,
Când pe acel ce prin aluzii fine

Îţi smulse masca ce punea pecete
Pe tot ce făptuiai în rău sau bine,
Pe vorbă, pe gândire, pe retine,
Pe bucurii, pe-avânturi, pe regrete.

Revendic doar un merit, câtă vreme
Lupt c-o armată-ntreagă de blesteme
Ce dau puterii tale umilinţa

Şi cutezanţa – ambele de-odată…
Am meritul de nerecentă dată
De-a demasca, oriunde, neputinţa.

George Corbu

77.- Vorbe

Există vorbăreţi ce au bizare
Apucături lipsite de nobleţe,
Şi care-ar da naivilor ospeţe,
Pentr-un minut sau două de-ascultare.

Nu-s ape pe pământ să nu le-ngeţe,
Nu-i faptă rea de care nu-s în stare
Şi-s tot mai rari neinformaţii, care
Pe străzi de-i întâlnesc, le dau bineţe.

Sunt mari experţi în tragerea de spuze
Pe turta lor şi pot să te acuze
De ce fac ei, cu multă îndrăzneală…

O, tu, duşman feroce al tăcerii,
De care babă cloanţă-o să te sperii?
Precum se vede, doar de… răguşeală!

Mircea Trifu

78.- Identitate
Degeaba umbli să-mi retezi avântul
C-o mână-n care seceră-i condeiul;
Să fi uitat bon-tonul ori fair play-ul
Sau că la început a fost cuvântul?

Mai lesne-aş presupune că temeiul
Schimbării tale este jurământul
De-a prefera, în veci de veci, mormântul
În loc de-a renunţa la obiceiul

Negării pătimaşe, absolute
A părţii-adverse, ce săgeţi ascute.
Sunt iubitor de vorbe, nu-i minciună!

Sunt însă, totodată, de părere
Că vorba e o altfel de tăcere
Cum liniştea e-o altfel de furtună.

George Corbu

79.- Furtuna

Un nor stingher c-un altul se-mpreună,
Se-aleargă, se găsesc, se ameninţă.
Pământul, jos, se zbate-n neputinţă
Şi-n rece carapace se adună.

Un fulger alb, pornit din nefiinţă
Dă frânt semnal de larmă şi furtună
Iar ploaia se dezlănţuie-n cunună
De stropi în triumfală biruinţă.

Apoi copacii îşi destind coroana
Un colţ de nor îşi sumecă sutana
Şi nici nu ştii când se înseninează…

Dar când provoci furtună în pahare,
Ţi-ai pus vreodată trista întrebare
De ce nu poţi emite nici o rază?

Mircea Trifu

80.- Gelozia
O, domnul meu, ai devenit profetic!
Ca muntele, din creştet până-n poale,
Te zgudue vârtejuri colosale
Şi nu mai poţi rămâne prea ermetic.

Furtunile devin, apoi, domoale
Trecând din glas în hăul ipotetic –
Şi uite-aşa îţi dai, amice,-n petic.
Sonete, epigrame, madrigale

Nu te ajută-n clipele nefaste!
Zadarnic te închizi între contraste
Croindu-ţi parcă false ipostaze,

Căci profeţia ta întemeiată
Pe lipsa mea de raze şi durată,
E de culoarea mândrelor topaze.

George Corbu

81.- Culori, culori…

Unicolor în vers şi-nfăţişare,
Îngălbenit ca unda din topaze
Ţi-ai strecurat melancolia-n fraze
Nedesluşind misterul din culoare.

Deprinde-te cu aurul din raze
Pentru-al simţi, cândva, în buzunare,
La verdele din câmp sau din ierbare
Şi cată roşul brun pe lângă oaze.

De vrei albastrul cerului, priveşte
Oglinda apei când se limpezeşte
În prag de zi, devreme, dimineaţa…

Nuanţe gri sunt risipite-n ceaţa
Gândirii tale – atunci când te înfurii,
Iar negru ai de mult… în cerul gurii!

Mircea Trifu

82.- Neşansă

Culorile sunt partea mea de vină.
Prin ele simt cum vraja-i tremurată;
Eu nu sunt pictor, nici n-am fost vreodată,
Dar fără de culori sunt o ruină…

Nu pot deduce zarea din durată
Fără culori, nici bezna din lumină.
Vocalele-s culori cu grea tulpină
Precum Rimbaud ne-a arătat odată.

Eu însumi sunt, amice, o culoare;
Priveşte-mă şi spune-mi de te doare
Retina, când încearcă-a mă cunoaşte.

De nu mă vezi, nu te-ndoi de mine;
Eu sunt,… tot eu; păcatul ce mă paşte
E că în viaţă nu-s văzut prea bine!

George Corbu

83.- Vina

Zadarnic te ascunzi, degeaba cearcă
Peniţa ta să-mpiedice lumina,
Păcatul tău nu-mi supără retina
Cu toate că, sau altfel spus: măcar că

Nici tu nu ştii precis care-i pricina.
M-aş fi ferit de orişice remarcă,
Dar m-am gândit c-ar fi mai bine, parcă,
Să îţi arăt cu claritate vina.

Rimbaud, în deliranta-i fantezie
Vedea cromatic viaţa, dar, se ştie,
Că simbolismul priză nu mai are.

Cât te priveşte, nostim mi se pare
Că vina ta se poate circumscrie
În lipsa integrală de culoare!

Mircea Trifu

84.- Demnitatea

Sunt acuzat de lipsă de culoare:
Chiar simbolismul, fără de nuanţă,
Târît e într-o dosnică instanţă
Unde se spun cuvinte jignitoare.

Zeiţă ce apari cu o balanţă,
Închipuind dreptatea ( ce nu are
În lume, nicăieri, asemănare),
Nu-ngădui ca să fiu tratat de zdreanţă!

Tu, ce mă ştii că sufăr la tot ceasul
Cioplind în stânca vorbei, în tăcere,
Când alţii au la scară şi Parnasul.

Îndură-te şi lasă-mă-n putere…
Sunt un lapit în luptă c-un Centaur:
Iar demnitatea nu mi-o vând pe aur!

George Corbu

85.- Predestinare

Nu, domnul meu, lapit n-ai fost vreodată.
Ci doar un corb prevestitor de rele
Ce-a pus la cale-n vremurile acele
Sfârşirea vieţii unui rai de fată.

Din vina ta, cascadă de belele,
Prinţesa-ntre lapiţi fu săgetată
Şi regele, nefericitu-i tată,
O îngropă în negre catifele.

Dar zeii ţi-au plătit nelegiuirea:
Ţi-au înnegrit şi penele şi firea
Şi ţi-au sortit să prevesteşti durerea…

O, de-aş fi zeu, eu ţi-aş închide gura
Ce n-a ştiut nicicând ce e măsura
Şi ţi-aş sorti să ne aduci… tăcerea!

Mircea Trifu

86.- Justiţie

În corul celor năvăliţi s-acuze
Pe bietul Corb, o voce influentă
Se-aude clar, fiindcă-i dependentă
De Euterpe, muză între muze.

Apollo, -ntr-o pornire imprudentă,
Penajul alb a vrut să i-l refuze:
O, nedreptate, unor sfinte buze
Le-ai smuls osânda cea mai violentă.

Aşa-ncepu abuzurilor lanţul…
Pieriră Troia, Sparta şi Bizanţul.
Pieriră ere, naţii şi curente:

Corbu-şi croia, din demnitate,-accente
Şi-uitând de La Fontaine, pe cât bag seama,
Zeu-l iertă, gustâmdu-i epigrama!

George Corbu

87.- Regrete

Povestea ta ce-ncearcă să clintească
Opinii certe, înrădăcinate,
Deşi poate-a stârnit ilaritate
Nu a lăsat pe nimeni gură – cască.

Desigur, anii au trecut şi poate,
Ca-ntoarcerea spre-Olimp să obosească,
Dar orişicât, îmi pare mai firească
Încrederea-n valorile purtate.

De-a lungul lor, de minţi strălucitoare.
Ţi-aş vrea uitate faptele amare
Şi albul să-ţi ilumine făptura,

Dar când ne spui în strofe imprudente
Că îţi croieşti din demnitate-accente…
Ţi-accentuezi, naiv, croncănitura!

Mircea Trifu

88.- Mândrie

S-ar zice că blestemul mă apasă
Prin scrisul tău, cu mai multă putere.
Exclus de păsări, printre mamifere
Speram să-mi aflu undeva o casă!

Că multora eu nu le fac plăcere,
Simţeam de mult: am vocea cavernoasă
Iar excomunicarea nu îmi lasă
Răgazul s-o mai îndulcesc cu miere!

O ştiu prea bine cei ce-mi sunt duşmanii:
Croncănitura sperie guzganii
Ce-n subterane, orbi, se înfăşoară

În jurul razei ţopăind sprinţară;
Câţi n-ar vrea oare,-adesea, să petreacă
Cu ciocu-n vânt, sfidându-i de pe cracă?

George Corbu

89.- Poveşti…

Mândria ta m-a amuzat oleacă
Şi mi-a trezit amarnica pornire
De-aţi aminti o veche povestire
Despre un corb, o vulpe şi o cracă.

Dar mă feresc de-această rătăcire
Ştiind că subiectul n-o să-ţi placă
Şi n-ai să vrei să te mai prinzi în joacă,
Înlănţuit de teamă şi mâhnire.

În şase versuri cât mai am a-ţi spune
De aş dori să fac digresiune,
Ţi-aş povesti de ce-afirmau străbunii

Că de-unde nu-i, nu prea răsare hazul,
Şi-n plus, că a vorbi nu este cazul
În casa spâmzuratului de funii.

Mircea Trifu

90.- Dilemă

Sonetul 90 mă va decide
Să-ţi iert neînţeleasa enervare
De care suferi fără înce4tare
În faţa unui gest care desfide?

Voi trece peste fosta-mprejurare
Ce te-a condus la formulări aride
Şi la mijloace uneori perfide
Pentru-a atinge ţeluri ’nălţătoare?

Voi trece în revistă, încă-o dată,
Avânturile-ţi, depăşind umanul
De care pana-ţi se simţea chemată

În lupta cu Ahile Peleianul,
Sau voi lăsa de tine să vorbească
Tăcerea ce te-nvălue, obştească?

George Corbu

91.- Tăcerea

Tăcerea-aş vrea de-acum să mă-ncunune,
Să zburd în ea, îndrăgostit, ca-n apă,
Zvârlind balastul vorbelor ce scapă
Şi-n goana lor stârnesc amărăciune.

În valuri de tăcere mă îngroapă!,
Tu, cel ce ştii atât de bine-a pune
În orice vers simţirile-ţi comune,
Tu, ce-mi deschizi, cu orice gând, o trapă!

Plutit-ai tu vreodată în Tăcere,
Când clipele se scurg ca o părere
Şi se întorc apoi purificate?

O, totu-i vis ! Din umbră şi oroare
Se-nalţă o grotescă-ameninţare:
Sonetul tău urmează… din păcate!

Mircea Trifu

92.- Obscuritate

Sonetul ce răsare ca un astru
Pe cerul luptei vântură tăcerea
Şi-abia ivită-n praguri, adierea
Şopteşte bolţii freamătul albastru.

Iar tu, amice, ce-ţi cunoşti puterea
Învaţă din al clipelor dezastru,
Prins de vârtej sau rămânând sihastru,
Poţi întâlni mărirea, decăderea

Şi-atâtea trecătoare fenomene
Ce le aplauzi, când le vezi, pe scene
Dar nu le simţi, c-aşa e omeneşte:

Ce ţi-e străin, în veci să nu te doară! –
Deci fii atent, anonimatul creşte
Şi ameninţă barca ta uşoară.

George Corbu

93.- Ameninţare

Poet sucit, de stranie factură,
Oare de ce când te gândeşti la mine
În versul tău apar idei, ce-n fine
Nu sunt departe de literatură?

De ce se-nşiră, nesperat de bine
Şi-s contopite-n magică sudură
Imagini vii ce-n alte vremi avură
Doar ghimpi tociţi de veşted mărăcine?

Să-mi fie oare pana anonimă
Precum afirmi înspăimântat în rimă
Şi timorat de-amarnice reversuri?

Păstrează calmul, apără-ţi făptura,
Că-mi stă la îndemână lovitura
Ce te va spulbera în… patru versuri!

Mircea Trifu

94.- Epitaf

Au fost odată, cum povestea spune,
Doi înfrăţiţi în taină cu sonetul
Ce preţuiau şi vinul şi oţetul
Dar mai ales un dram de-nţelepciune.

Blestemul îi legase cu încetul:
Luptând din zori şi pân’ la soare-apune,
Îşi aruncau mai rele şi mai bune
Săgeţi, nealegându-şi epitetul.

Dar ce vă spun acuma nu-i poveste:
Unul din ei putând atinge creste
(Doar se născuse Corb, pasăre rară

Muiată-ntr-o culoare legendară),-
Rănise ipso facto partenerul
Care murind, atinse,-n fine, cerul!

George Corbu

95.- Speranţa

Trecut-au ani şi poate vor mai trece
Şi se vor înşira pe-un fir de vreme
De când Pandora, revărsând blesteme
-Precum ne-arată scrierile grece –

A mai păstrat Speranţa. Nu-s poeme
Ce gândul minunat să nu-l disece,
Să-l uite din poveşti sau zodiece
Redând curaj acelui ce se teme.

Deschid cutia-n care stă captivă
Şi-un zâmbet cald şi dulce deopotrivă
Privirea uluită mi-o sărută

Iar vocea-i cu elenice accente
Îmi murmură cuvinte concludente:
S-apropie sonetul… una sută!

Mircea Trifu

96.- Antisperanţă

Când vom sfârşi sonetul „una sută”
Va fi nevoie, oare, de baghetă
Spre a vesti c-o falnică rachetă –
De pământeni – ca şi necunoscută –

Va transporta,–n întinderea cochetă
A veşniciei, truda noastră mută,
Ce ne-a depus pe tâmple aspra cută
Pe care,-n taină, gândul o secretă?

Când florilegiu-acesta de sonete
Va fi pornit în spaţii siderale,
Ascuns sub a talentului pecete.

Se naşte întrebarea: ale tale
Vor rezista puternicei ispite
De-a fi şi pe acolo necitite?

George Corbu

97.- Expertiza

Deci crezi că cititorii, puşi pe rele,
Sonetele citi-vor pe sărite:
Pe ale tale da, că-s „reuşite”,
Pe ale mele nu, că-s ale mele.

Asemenea idei se pot admite
– Că-i este dat oricui să se înşele –
Dar dacă tu mizezi numai pe ele
Şi pe poveşti cu-nşir-te mărgărite,

Înseamnă că încrederea în tine
N-a-ncununat eforturile-ţi sterpe.
Eu îţi propun ca blândei Eutherpe

Să îi citeşti, din ce-ai scris, cu duiumul…
Dar fii prudent şi-nlănţuieşte-o bine
Că de le rupe, ne-am ratat volumul!

Mircea Trifu

98.- Nelinişte

Sfârşitul luptei – clipă aşteptată –
De cel ce-mi e rival cum nu e altul…
Când calcă, el cutremură asfaltul…
Iar soarele se-ascunde-n norii-ceată.

De ce atunci a acceptat înaltul,
Invidiatul meu rival, să scoată
Mănuşa, aruncând-o – nu o dată! –
Cel mai ades premeditând asaltul?

Că este mare, nimeni nu contestă!
Însă cei mari au totdeauna ticuri;
Îi deranjează marile nimicuri

Văzând în ele groaznică tempestă;
Dar, între ei, mai marii când se-nfruntă
E, după caz, măcel imens, ori nuntă!

George Corbu

99.- Necrolog

Mâhnite ciori, s-a stins un corb de rasă
Lăsând în urmă jale şi durere.
Avea curaj, avea şi maniere,
Era frumos , venea devreme acasă

Şi-n urma educaţiei severe
Se folosea şi de cuţit la masă.
Avea în plus o zicere aleasă
Care-i ţâşnea din plisc, cu-nvăpăiere,

Putea obţine măreţii supreme
Şi-n lumea lui n-ar fi avut probleme
De nu-şi căta, cu orice preţ, pieirea…

Căzu învins, dar visuri ne-mplinite
Îi dau şi azi puteri nebănuite:
Deşi e mort, îi croncăne-amintirea!

Mircea Trifu

100.- Ultima verba

Din recea haină-n care se îmbracă
Simţirea când mi-o farmecă sonetul,
S-a deşirat, încetul cu încetul,
Un fir pe care l-aş înoarce, dacă

Aş şti că-ntr-însul s-a ascuns poetul
Cu bogăţia lui cea mai săracă.
Cum, însă, cred că ciutura şi-apleacă
Spre slove ce şi-au împletit secretul

Cu vraja şi cu dorul de uimire,
Doresc să stau sub cernerea subţire
A clipelor, la dreapta judecată…

Prefer eroarea textului de lege,
Erorii ce făceam, se înţelege,
Mănuşa de-ţi lăsam neridicată!

George Corbu

Către cititori

Istoria sorti să se repete
Războiul crunt al celor două roze;
Din spinii lor, prin lungi metamorfoze
Porni războiul Sutei de Sonete.

Înfrângeri alternând cu-apoteoze
Sigiliul şi-au pus pe îndelete
Sondând compartimentele secrete,
Ca sub impulsul tainicei hipnoze.

Să fi fost oare-ndreptăţit temeiul
Ce ne-a făcut să-ncrucişăm condeiul
Ori am nutrit speranţe iluzorii?

În vrăjmăşia endecasilabă,
De ne-am aflat degeaba-n treabă…
Probabil o vor spune cititorii!

Mircea Trifu şi George Corbu

Editorul acestei prime ediţii complete – pe Internet, prin Citatepedia.ro – remarcă, după ce aţi lecturat textele, că Mircea Trifu şi George Corbu au abordat, în duelul lor, Sonetul epigramatic, rar folosit de ceilalţi epigramişti români de până acum.

Sonetul epigramatic înseamnă folosirea împreună a avantajelor poeziei cu cele ale epigramei. Poezia oferă – în cele 14 versuri ale sonetului, plus titlul – posibilitatea de a crea imagini minunate pe care catrenul epigramatic le cuprinde în rarisime cazuri, tocmai datorită spaţiului redus ce-l oferă doar titlul plus cele 4 versuri. Celor care ar obiecta, afirmând că există epigrame cu mai mult de patru versuri, le învederăm că sonetul se dovedeşte mai atractiv şi prin aşezarea specială a versurilor într-o o formă prestabilită: 2 catrene plus două terţine, poanta fiind amplasată în cea din urmă terţină, la fel ca la celelalte epigrame care, toate, rezervă poantei spaţiul final, tocmai pentru a constitui elementul surpriză.

Cele 100 sonete reprezintă practic un ghid mult aşteptat de epigramiştii noştri. Trecerea a 40 de ani de la momentul scrierii lor nu le-a scăzut valoarea.

Publicarea lor în grupe de câte cel mult 10 exemplare, în anii 2001-2002, cu destule greşeli de redare, nu a fost de natură a atrage atenţia decât a unui număr restrâns de epigramişti români şi deci nici nu a constituit punctul de sporire cantitativă şi calitativă a acestei creaţii poetico-epigramatice. Apariţia acum, pe Citatepedia.ro, face ca Sonetul–epigramatic scris de cei doi minunaţi spadasini, să poată fi lecturat şi asimilat de epigramiştii români din ţară şi de peste hotare, să constitue tematică pentru concursurile ce se vor mai organiza chiar şi în timpul „Crizei economice” cât şi pentru duelurile ce s-ar face între epigramişti şi/sau cenaclurile lor.

În al 97-lea sonet. Mircea Trifu scria lui George Corbu:

Eu îţi propun ca blândei Eutherpe
Să îi citeşti, din ce-ai scris, cu duiumul…
Dar fii prudent şi-nlănţuieşte-o bine
Că de le rupe, ne-am ratat volumul!

Publicarea Duelului, în întregimea lui, a întârziat mult mai ales datorită vremurilor, nicidecum datorită ascunderii ştirilor despre existenţa lui, pentru ca „Blânda Eutherpe” să nu rupă foile pe care era consemnat. „Volumul” va mai întârzia poate să apară, va lipsi deci din bibliotecile noastre, dar orice amator va putea să-l găseasă oricând şi oriunde s-ar afla pe globul pământesc, la orice ceas din ziuă sau noapte, pe Blog.Citatepedia.ro.

Minunata imaginaţie a celor doi autori mai sus arătaţi ne-a atras atenţia că:

Istoria sorti să se repete
Războiul crunt al celor două roze;
Din spinii lor, prin lungi metamorfoze
Porni războiul Sutei de Sonete.

Războiul „Sutei de Sonete” s-a încheiat de peste 40 de ani. Din spinii rozelor au rămas strălucitele imagini poetice şi înţepăturile poantelor folosite de cei doi competitori, ultima dintre ele fiind ce a păcii consemnate de ultimul sonet.

În sfârşit, ţinem să mulţumim domnului George Corbu, om de cultură, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România, pentru aportul său la realizarea duelului cu răposatul Mircea Trifu, pentru păstrarea şi punerea la îndemâna noastră a informaţiilor şi dovezilor autentice necesare pentru realizarea celor de mai sus şi ţinem să-i urăm „La mulţi ani fericiţi !” cu prilejul sărbătoririi – la 17 august 2010 – a frumoasei vârste de 70 de ani.

Gheorge Culicovschi

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Se încarcă...

2 comentarii la Duelul sutei de sonete dintre Mircea Trifu şi George Corbu

  1. Gheorghe Culicovschi a spus:

    Socot de datoria mea să recunosc faptul că, datorită grabei în a fi publicat „Duelul…” înaintea datei împlinirii, de către domnia sa, a frumoasei vârste de 70 de ani, cred că sunt posibile erori de scriere, comise – vă asigur – fără voie. Dar,zice un proverb, o greşeală recunoscută este pe jumătate iertată şi, adaog eu, pe Citatepedia.ro, poate fi chiar şi reparată. Vă urez deci, domnule George Corbu, din nou, cu prilejul împlinirii a 70 de ani la 17 August 1940, când v-aţi născut, ANI MULŢI ŞI FERICIŢI
    şi noi reuşite în toate cele ce veţi dori să realizaţi, spre binele dumneavoastră, al familiei precum şi al EPIGRAMEI ROMÂNEŞTI!

  2. Iulian Bostan a spus:

    MARTOR LA UN DUEL
    (Mircea Trifu versus George Corbu )

    Citesc duelul vostru cu-ncântare
    Şi nu pricep cum de-aţi aflat mijlocul
    De-a ţine-aprins atâta vreme focul
    Acestei lungi dispute literare…

    Nu lâncezeşte nici o clipă jocul,
    Plăcerea văd c-o simte fiecare
    Pe celălalt să-l pună în valoare,
    Deci de-adversar voi aţi avut norocul !

    Şi-n săbii scilpitoare de Toledo
    Aţi împletit sarcasmul cu umorul,
    Din fiece sonet răzbate-un credo,

    Cu un parfum de romantism aparte…
    Nu văd învinsul, nici… învingătorul;
    Acest duel, conchid, nu are moarte !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook