30 ianuarie 2017

Drumul spre libertate (Felii de Timp)

Dacă ar ști omul unde-l pot purta, pașii vieții, mintea, curajul, câteodată prostia sau disperarea… Însă dorința de a fi liber, nu o poate opri nici moartea. Libertatea nu ne-o dă și nici nu ne-o poate lua nimeni. Aceasta s-a născut odată cu noi. Ea este sacralitatea eului nostru. Ea este altarul pe care ne picurăm lacrimile adevărului când suntem privați de el. Acolo, în ea, în noi, ne închinăm și suntem siguri, că nimeni nu poate ajunge la noi. De aceea, mulți oameni adevărați au rezistat la cele mai cumplite încercări, torturi, presiuni, căci aceștia au în ei un altar al libertății, altar frumos, ca un Isus viu care le vorbește. Cu ea, libertatea, în fața acestui altar ne naștem și-n ea murim, căci și moartea este o parte a libertății.

Sunt însă oameni, care au în ei altarul satanei. Aceștia se hrănesc cu libertatea altora, aceștia se bucură și chicotesc construind în ei morminte de nedreptăți. Ei nu pot însă să îngroape adevărul sau libertatea în aceste morminte. Ei fură adevărul, îl stâlcesc, îl chinuie, îl torturează, apoi încearcă să-l distrugă, să scape de minciună și de crimă, dar nu reușesc. Ei nu lasă decât pârjol în urma lor, pârjol de suflete ucise, însă adevărul nu poate fi, nici îngropat, nici ars, nici distrus. El iese mai devreme sau mai târziu la lumină. De ei, de oamenii răului, voi vorbi altădată.

Cândva, în marele lagăr socialist, în comunism! Reușisem să traversăm tot teritoriul Ungariei, circa 700 km, mai mult pe jos. Carnea vie dintre degetele picioarelor ne chinuia îngrozitor. De la trecerea nelegală a frontiera României, pe care am trecut-o în aproape 3 zile, traversarea Ungariei a durat mai multe zile. Ne orientam după busola pe care o aveam și petecul de hartă ciopârțită, la fiecare porțiune de teritoriu, mai mare, ungar, pe care-l traversam. Începuse să se lase pe înnoptat. Mergeam târând picioarele, iar setea din noi săpa adânc uscăciune pe buzele noastre. Eram pe o șosea națională care ducea spre frontiera Ungariei cu Austria, spre orașul Sozmbathely. Mergeam chinuiți, dar atenți, ca să sărim în șanțul șoselei dacă auzeam vreun zgomot de motor de mașină, fie din spate, fie din față. Ne rugam ca acestea să fie cât mai puține, căci șanţul nu ne-a iertat de multe ori, de urzicile crescute sălbatec, cu crengi tari și prăfuite. În momentul când ni se părea că se aude zgomot de motor sau alt zgomot, ne aruncam în șanț, iar fața și mâinile noastre intrau în contact direct și brutal cu plantele vindecătoare, probabil și ele vindecătoare de libertate. Făceau parte din destin. De aceea poate am luat contact cu „iubitoarele” urzici pentru fața și mâinile noastre, fără să apară nimic pe șosea.

În depărtare am observat că șoseaua intra într-o pădure. Se întunecase binișor. Am ajuns la intrarea în pădure. În dreapta noastră dincolo de șanțul șoselei, până spre pădure, era o porțiune cam cât un teren de fotbal cu iarbă înaltă. Pustiu și liniște. Începuse să se lase frigul. Ne-am băgat în iarbă și am stat timp cam de un ceas. Era noapte și sus cerul se umpluse cu stele. La un moment dat, din pădure a ieșit ceva mare și negru, care a început să scormonească prin iarbă. Se îndrepta spre noi. Am înlemnit. Mă gândeam, o fi urs, o fi lup, o fi câine? După un timp lighioana a dispărut în pădure. În momente de mare tensiune, simțurile omului se ascut la maximum și abia atunci și-n asemenea situații ne dăm seama cu ce ne-a dotat Dumnezeu. Noi, oamenii, prin modernizare, umplem viețiile noastre cu multe lucruri inutile. Am devenit legume ale vieții moderne, într-o lume a obiectelor inutile. De aceea trebuie să iubim natura, să o aducem lângă noi, aşa cum este ea, sălbatecă, curată și fără mizerii omenești.

În timpul apariției lighioanei și după ce a dispărut, am stat nemișcați, înlemniți și cu inima înghețată, mult timp! După ce ne-am dumerit că nu mai este niciun pericol, ne-am întrebat ce facem, căci nu puteam să înaintăm pe șosea, prin pădure, pentru că era posibil să dăm de bariere, de grăniceri, de soldați ruși, de posturi de control. Ne apropiasem de frontiera cu Austria. Trebuia să o luăm prin pădure, dar era lighioana. După ce am analizat situația am dedus ca acea lighioană nu putea să stea într-un loc și că de aceea am părăsit raiul comunist din România. Am decis să înaintăm prin pădure. În pădure am dat peste ceva, care nici în cele mai urâte coșmaruri nu puteam  crede ca va fi posibil să existe, și anume, ceva prin care a trebuit obligatoriu să trecem.

Fragment dintr-o carte în lucru, de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook