12 iulie 2018

Dragostea ca emoţie logică

Mulți spun, probabil și crezând în vorbele lor, că dragostea, cea autentică (despre care toți aceștia afirmă că e necondițională!), nu-i decât sentiment pur, cu alte cuvinte, un fel de descărcare electrică (sau hormonală sau o întrepătrundere greu de deslușit între latura electrică și hormonală a trupului) pe care o simți atunci când îți place cu adevărat de cineva.

Dacă dragostea reală ar fi doar atât, un fulger (doar nu degeaba francezii au venit cu expresia coup de foudre!), înseamnă că numai ceea ce este ea de bună seamă, dincolo de sfera imediatității emoției pe care o exprimă, dar și pe care o… încarcă, nu este și nu poate, nicidecum, fi.

Căci asemenea dragoste este, din toate punctele de vedere, un simplu fulger. Practic, nu vezi nici când apare pe firmamentul ființei tale (ca să vorbesc pompos, à la Rică Venturiano), nici când dispare de pe el, dar nici măcar, nu ai tu, subiect direct al dragostei, cum să vezi sau, mai degrabă, cum să-i percepi, existența, atât de sumară va fi fost ea în această lume.

Așa că dragostea ca sentiment, cu atât mai mult ca trăire de tip franțuzesc, acest coup de foudre despre care am pomenit, nu e deloc dragoste așa cum nu sunt eu deloc Elvis Presley sau Marvin Gaye.

Nu, dragostea cea adevărată este cu totul altceva. În esență, ea nu este, spre deloc, un sentiment.

Dragostea, dacă este genuină, întâi și întâi nu are scurtimea știută din natură a vieții unui fulger. Ea nu există doar pentru o clipită, ea nu este, în fond, un soi de Big Bang sentimental, care se consumă pe sine într-un timp mai neînsemnat temporal decât i-ar fi necesar acestuia (timpului!) să se obiectiveze ca timp, din simplul motiv că posesorul său (al dragostei), în aceste condiții cu adevărat cosmologice, nici nu ar băga de seamă că a fost îndrăgostit sau că a iubit, darămite că e îndrăgostit sau că iubește. Deci dragostea nu e un fulger. Dragostea, dacă dragoste se cheamă, durează. E aidoma unei zile de toamnă. Știi prea bine când începe și până se termină aproape că te saturi (numai puțin…) de ea.

Dar aceasta nu este decât deosebirea de esență între ce cred unii a fi dragostea și ce e ea în realitate.

În afară de timpul îmbelșugat în temporalitate matură și bine împlinită de timpul ce, estimp, i se va fi scurs printre limite, dragostea, înainte de toate, nu este cu adevărat un sentiment, o trăire cu atât mai puțin. Numai fulgerul este o trăire atât vizuală, pe care ochii ți-o trăiesc în manieră instantanee, cât și de sorginte psihologică fiindcă fie te impresionează cu majestatea puținătății sale în timp, fie te înspăimântă prin intensitatea lui în spațiu.

Dragostea, așadar, în momentul în care se așază în natura ei fundamentală, așa cum de altfel și îi stă bine, este o activitate strict pragmatică a naturii umane. Și nu doar pragmatică, ci și teleologică, cum ar spune, desigur, teologii. Dragostea, mai pe românește, are întotdeauna, dacă dragoste este, un scop bine definit. Fără niciun scop, dragostea devine condițională și, eșuând în condiționalitate, e orice altceva, numai dragoste nu.

Dragostea autentică, deci, e pragmatică și teleologică. Și, cum am spus din start, ea are capacitatea, în ambele sensuri ale verbului ce-o definește mai mult ca orice, să dureze.

Rezum: dragostea nu trece cu una, cu două, ea este, cum s-ar spune în englezește (fiindcă în limba mea nu găsesc un termen la fel de expresiv), action-oriented, plus că fără scop nici nu poate fi concepută.

Dacă e mai ușor de înțeles faptul că dragostea durează, poate că e mai greu de priceput cum să fie dragostea pragmatică (mai ales acest lucru) și teleologică (realitate a ei cel puțin intuibilă deoarece orice pe lume pare să aibă un scop care să îi justifice existența).
Dragostea e pragmatică fiindcă ea singură are puterea să scoată din potențialul pur intențiile, năzuințele și dorințele, dar și toate trăsăturile de caracter, ale celui ce se încarcă de ea, de ființa ei, de existența și, implicit, de prezența sa. Cu alte cuvinte, dragostea e pragmatică nu doar pentru că poate ridica individul deasupra stării în care se află el din naștere (ceea ce e totuna cu a sa capacitate de a converti potențialul în faptul concret ce rămâne întotdeauna după orice metamorfoză reușită), ci și, mai cu seamă din această cauză fundamentală, pentru că știe, la propriu s-ar zice, cum și care sunt căile cele mai directe, mai personalizate și mai sigure prin intermediul cărora să reușească să îl ridice pe om deasupra condiției neîmplinite în care a venit pe lume.

De aceea dragostea e pragmatică. Pentru că te face din om supra-om (într-o ușoară accepțiune nietzscheană). Și acest lucru, astfel decriptat, chiar e ușor de înțeles de vreme ce nimeni care a iubit nu a putut să nu simtă în străfundurile sale că dragostea l-a ajutat (și nu l-a făcut!) să fie mai bun, mai omenos, în general, net superior ființei care a fost înainte să o cunoască.

Cât despre teleologia intrinsecă a dragostei, lucrurile sunt și mai simple. Dragostea fără motiv nu ar putea exista nici măcar cât un coup de foudre întâmplător. Orice dragoste, dacă e reală, trebuie musai să aibă un motiv al ei deoarece numai așa poate să reziste, ca dragoste nealterată, în timp, dar și în spațiul intim al celor ce o circumscriu. (Iar principalul motiv pentru care dragostea durează, în aceleași ambe sensuri ale verbului, este, paradoxal sau nu, unul ce nu prea face cinste ideii în sine de dragoste, ca să nu mai vorbesc despre realitatea dragostei, așa cum e ea trăită de subiecții săi. Și mă refer, firește, la egoism. De cele mai multe ori iubim sau ne îndrăgostim nu ca să ostoim setea de afecțiune a persoanei-țintă a dragostei noastre, ci ca să ne satisfacem un orgoliu adânc împlântat în subconștient, și anume acela de a ne simți în centrul atenției în… centrul ființei altuia, ceea ce face ca dragostea adevărată să fie, în fapt, un act de agresiune la adresa altcuiva, dar aceasta este o altă poveste…)

Deloc întâmplător, astfel, cum se leagă între ele cele trei caracterisitici fundamentale ale dragostei celei vii și arzătoare în piepturile subiecților ei. Dacă fără capacitatea sa de a dura, dragostea, în nicio formă, nu ar putea să existe, fără capacitatea ei de a fi pragmatică, dragostea nu s-ar putea manifesta ca atare, iar, fără capacitatea sa de a-și avea întotdeauna un motiv bine determinat, ea nu ar putea să supraviețuiască în natură, care, oricum, nici nu o cunoaște. (Că dragostea e un construct uman, o realitate ce ține eminamente de natura umană, e, din nou, o cu totul altă poveste, imposibil de dezvoltat în aceste rânduri).

Concluzia e una doar: durând în timp, fiind pragmatică, adică manifestându-se, constant, în același fel, ca dragoste, și având un motiv, adică supraviețuind ca dragoste în timp, dragostea are toate însușirile unui non-sentiment, cu alte cuvinte are tot ce îi trebuie ca să poată figura printre elementele constitutive ale rațiunii.

Numai un om rațional și logic poate cunoaște dragostea autentică și poate iubi într-un mod realmente adevărat.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook