30 decembrie 2019

„A. D. Holban” de Dimitrie Anghel

Sunt unii oameni senini și blânzi, cari împrăștie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă și te câștigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor ; iar alții care te resping de la început și față de cari nu știu ce sâmțământ tainic îți dă de știre să te ferești. Unul dintre aceștia din urmă este și veteranul om politic A. D. Holban, o interesantă figură a Iașului din alte vremuri.

Mi-am adus aminte de dânsul citind într-un ziar recent reflecțiile sale pline de răutate la adresa artiștilor noștri de astăzi. Îl cunosc de când eram copil; pot zice că m-am trezit cu el în casă, căci, cât timp a trăit tatăl meu, nelipsit a fost din casa și de la masa noastră.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 3 septembrie 2019

„Întâiul volum” de Dimitrie Anghel

Stam la o masă într-o cafenea, unde se adună de obicei o parte din literații noștri, și ascultam discuțiile lor. Era vorba de revistele noi, de volumele ce stau să apară, de editori, și rămîneam uimit de cîtă pasiune și entuziasm sunt capabili încă acești incorigibili vânători de himere. În timpul acesta, un tânăr sfios s-a așezat la o masă deoparte și, după ce și-a făcut ochii roată împrejur, a scos cu grije un volum din buzunar.

Era atâta dragoste în mișcările lui, atîta lumină în ochi, atîta bucurie pe întreaga lui față, încît mă miram cum de nu poartă o aureolă deasupra capului. Era extazul primului volum de versuri, rodul atîtor ceasuri de trudă, întâia poliță asupra viitorului. Și fără de voie, mi-am adus și eu aminte de întâiul meu volum, de truda amară cu care mi-am scris întâiele versuri, de groaza ce o aveam pentru tipar și de vecinica îndoială ce-mi tăia aripele. Chin mai amar și mai sfânt nu poate să existe. Eu mi-alesesem lumea florilor, căci în lumea lor mi-am petrecut copilăria. Mi-aduceam aminte de grădina minunată unde am trăit, de murmurul sonor al șipotului, de freamătul arborilor, de toată risipa de petale ce o împrăștie necurmat vântul. Îmi aminteam simpatiile ce le aveam pentru unele flori și antipatiile nejudecate pentru altele. Pentru mine miresmele erau gândurile lor tainice, felul lor de a vorbi, și eu aș fi putut gâci pe întuneric, noaptea, când e mai puternic mirosul lor, ce floare anume mi-l trimete, și mai târziu toate amintirile aceste s-au redeșteptat și m-au chinuit, și asemuirea strălucirei lor am căutat-o în cuvinte, iar alcătuirea minunată a petalelor ce formează o roză, ori un crin, am căutat s-o redau în strofe.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 12 august 2019

„Pelerinul pasionat” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelTeoria dezrădăcinaților lui Barrès nu e totdeauna adevărată. Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părintească și orașul unde s-a născut, nu va pieri. Nu va pieri când ochii lui vor fi țintiți spre o stea călăuzitoare.

În monstruosul oraș, adevărat Babilon modern, spre care aventurieri și trubaduri, speculanți și hetaire se îndreaptă ca să-și caute norocul, mulți cad striviți, alunecând din ce în ce mai jos, când poate stând în locul lor de baștină ar fi putut fi elemente utile și ar fi fost la adăpostul nevoilor zilnice. Mediocritatea însă e menită oriunde să piară, dar din grămada asta de halucinați și căutători de himere, unii totuși ajung, și atunci strălucirea lor devine mondială. Parisul consacrează și dă aureola aleșilor care au stăruit pentru un ideal și nu și-au întors o clipă ochii de la steaua care i-a călăuzit spre dînsul.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 24 aprilie 2019

„Ex voto” de Dimitrie Anghel

Prieten bun, fantomă acuma și tu, nu știu de ce-mi amintesc de tine în seara asta misterioasă…

Afară fulgeră și geamurile întunecate ale odăiei mele se luminează la răstimpuri, ca de apropierea unui albastru flutur uriaș, rătăcit prin noapte. Un suflu de vânt trece și un miros tulburător de floare de tei își face loc și se strecoară în casă, adus de cine știe unde.

Poate mireasma asta ce stăpânea romanticele nopți de iunie ale orașului adolescenței noastre să te fi adus cu ea, sau poate apropierea furtunei ce se pregătește să fi dat simțurilor mele îndurerate o limpezime deosebită.

Acum, o picătură de ploaie, ca o pietricică zvârlită în geamuri, m-a făcut să tresar cu zgomotul ei sec, și nu știu pentru ce, în tăcerea care s-a lăsat mai mare parcă, te văd și mai lămurit.

Să n-aibă oare sufletele pace nici după moarte?

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 2 ianuarie 2019

„Oglinda fermecată” de Dimitrie Anghel

Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărâmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată…

În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vânăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii.

Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau așa în visul meu, nici vânătul cer care se ofilea și în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici fața mea pală pe care o resfrângea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea târzii de noapte.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...
 21 noiembrie 2018

„Fantome” de Dimitrie Anghel

E un amurg de toamnă târzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde.

Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însângerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul până aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrâne.

Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pământ, ca o arătare, a început să plângă un cântec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vântului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorânduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decât celălalt, își tremură arcușul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cânte un cântec vechi, o romanță duioasă auzită în copilărie.

Continuare »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...


Aceasta este arhiva pentru categoria Memorii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

ianuarie 2020
L Ma Mi J V S D
« dec.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Arhiva

Categorii

Meta

Fani pe Facebook

Cele mai recente comentarii