4 Martie 2010
Câţi dintre noi n-am trăit la un moment dat, într-o relaţie sau în mai multe relaţii, impresia că nu suntem înţeleşi? Câţi dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viaţă sau pur şi simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, că unul vede şi celălalt e orb? Şi astfel, încercând să ne facem înţeleşi pentru celălalt, am devenit confuzi pentru noi înşine. N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept şi clar al simţirii de sine, ci ne-am angajat să străbatem toate meandrele şi hăţisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipă în mărăcinii personalităţii lui câte puţin din mesajul nostru şi din noi înşine, ca să ne trezim prinşi, în cele din urmă, într-o capcană a comunicării.
Un răspuns pe care-l dai trebuie să exprime ceea ce înţelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate să înţeleagă sau să creadă altcineva. Un răspuns pe care-l dai trebuie să fie o lămurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva.
Continuare »
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
25 Februarie 2010
Din vremuri demult apuse, oamenii au scris, pentru a păstra gânduri, şi au construit biblioteci, pentru a depozita organizat cunoştinţele acumulate şi creaţiile literare. O bibliotecă este un “punct de greutate” cultural al unei comunităţi.
Scrierile pe hârtie sunt şi transmiţătoare de informaţie, însă nevoia umană de comunicare rapidă la distanţă a condus şi la apariţia alternativelor. Reţeaua telefonică este deja ceva banal şi acum ajunge aproape în fiecare colţ al lumii, însă tot nu ar fi fost de ajuns. Era nevoie de o viziune superioară, aşa că a apărut Internetul. Poate că cei care i-au pus bazele nu ştiau prea bine unde se va ajunge, însă au avut înţelepciunea de a pune cap la cap un sistem relativ uşor extensibil, la care oricine îşi poate aduce contribuţia, oricât de mică. Şi nu vorbesc doar despre nenumăratele echipamente legate între ele prin milioane de cabluri, asemeni unor neuroni, ori prin canale radio, asemeni unor reverberaţii interioare. Vorbesc mai ales de imensitatea de informaţii şi programe care le pun în mişcare pe Internet.
Continuare »
Publicat de Lucian Velea in Eseuri
18 Februarie 2010
Odată am auzit pe cineva spunând că posesia nu există în realitate, este o iluzie. Dar o iluzie necesară pentru stabilirea unui tip de ordine relaţională. Adică un soi de prosteală general acceptată, o convenţie, o convenienţă. Însă, ca orice iluzie, ea poate da naştere altor iluzii complementare (dacă accepţi una, de ce nu ai accepta-o şi pe a doua?), cum ar fi legile constituţionale, respectiv pedepsirea celui care fură. Şi în numele unei iluzii, ne comportăm în realitate contrar învăţăturilor lui Hristos, care zic: “Dacă un om te sileşte să mergi cu el o milă de drum, tu să mergi două”, “Dacă un om îţi fură haina, tu dă-i şi cămaşa” sau “Ce valoare are un lucru care poate fi furat?”.
Nu pledez pentru hoţie, încerc să arăt că orice conduită, orice sistem de referinţă care se bazează pe o iluzie este fals(ă) în fond. Şi că iluzia căreia îi dai drept de viaţă va căuta să te înrobească. E în natura iluziilor să facă asta. Se zice că numai cinstea şi adevărul te pot elibera. Prin asta înţeleg că adevărul şi iluzia nu pot coexista. Când una începe, cealaltă se termină. Să-mi fi scăpat oare din vedere ideea de compromis?
Continuare »
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
11 Februarie 2010
“Eterna reîntoarcere a lucrurilor în ele însele, secretul formativ care ameninţă să creeze atmosfera de extaz şi solemnitate, adică secretul celui care străbate mările şi oceanelor lumilor spirituale, blestemul asumat cu trufie de a se întoarce într-un port veşnic, acelaşi, toate acestea par a fi numai forma metafizică, formulă demonică a profundului sentiment al anteriorităţii strămoşilor, sentiment care vibrează de la început în săngele şi spiritul lui Nietzsche” (E. Bertram, 1998, p. 17)
“A profeţi trecutul, a colora cu dorul de strămoşi gândurile despre viitor – în aceasta constă simţământul povară a tradiţiei umane, cheie de boltă a podului suspendat între un moment care a fost şi unul care va să fie, subiect trăind clipa divină “pe culmea înaltă”, plutind, asemenea lui Zarathustra, “ca un nor negru peste două mări, peste trecut şi viitor” - aceasta este viziunea lui Nietzsche despre viitoarea condiţie umană” (idem, pag. 40)
Nietzsche a deschis drumuri, iar strămoşii de început de cod m-au îndemnat să mă întreb, eu un aşa de mic într-un ocean aşa de mare:
- Hei, tu, ghem de viaţă, unde vrei tu să ajungi? Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?
Continuare »
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
4 Februarie 2010
Nu sunt o persoană sportivă. Performanţele fizice, de orice fel, nu mi-au dat niciodată satisfacţii, şi cu toate astea, în şcoala primară, am avut o profesoară de educaţie fizică care m-a îndrumat spre o carieră sportivă, propunându-mă unui club din oraş, pentru lotul de juniori la atletism. La scurt timp după începerea antrenamentelor, scoteam cel mai bun timp la alergarea de viteză, aveam cea mai bună săritură în înălţime şi nu dărâmam niciun gard la alergarea cu obstacole.
Lucru ciudat, care mă tulbura, era faptul că nu-mi plăceau competiţiile. Şi cu cât nu-mi plăceau mai tare, cu atât mai mult mă străduiam să le câştig, chiar şi atunci când strădania depăşea clar puterile mele naturale. Ştiam cumva că această nevoie de a câştiga se trăgea dintr-un fel de “spaimă ontologică”, din convingerea că eu existam doar pentru că din miliardele de spermatozoizi care intraseră în cursa pentru viaţă, cel care avea să-mi dea mie fiinţă fusese cel mai rapid. Şi nu mă îndoiam că din altă celulă sexuală s-ar fi născut o altă persoană, diferită de mine, o altă “soră” sau un alt “frate”, dar nu eu.
Continuare »
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
28 Ianuarie 2010
De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi pentru cel mai convins ateu.
Continuare »
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
