19 iulie 2007

Despre Petrarca şi „Canţonierul”

PetrarcaFragmente din „Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis (traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală, 1965):

„Noua generaţie apărea în scenă. Studiul clasicilor, descoperirea capodoperelor noi, un mai mare rafinament în aspectele exterioare ale vieţii, sfârşitul luptelor politice prin triumful guelfilor, răspândirea mai mare a culturii sunt trăsăturile caracteristice ale acestei situaţii noi. Moravurile se cizelează, gustul devine mai corect, se naşte conştiinţa pur literară, cultul formei prin ea însăşi. Scriitorii nu se mai gândeau să-şi redea ideile în forma cea mai vie şi care le-ar fi venit cel mai repede la îndemână; ei căutau acum frumuseţea şi eleganţa formei. […] Atenţi mai mult la formă decât la conţinut, îi interesa prea puţin subiectul, cu condiţia ca stilul să redea eleganţa clasică. Astfel, apărură în Italia, cei dintâi purişti şi literaţi; în fruntea lor fură Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.”

„La Petrarca, acest caracter al generaţiei noi se manifestă cu energie. A făcut călătorii lungi şi obositoare pentru ca să descopere operele lui Varro, istoriile lui Pliniu, a doua decadă a lui Tit-Liviu; a găsit epistolele lui Cicero şi două dintre discursurile acestuia. Datorăm îndemnurilor şi generozităţii lui cea dintâi traducere a lui Homer şi a câtorva scrieri ale lui Platon. Descoperitor neobosit de codice, corecta, adnota, copia: l-a copiat pe Terenţiu în întregime. În această familiaritate intimă cu scriitorii cei mai mari ai antichităţii greco-latine, timpurile următoare ei, acelea care s-au numit apoi evul mediu, i-au apărut drept o lungă barbarie; pe Dante chiar l-a stimat destul de puţin; pe străini îi numea ‘barbari’; pe italieni, de ‘nobil sânge latin’; voia o restaurare a antichităţii, iar faptul că nu putea fi încă înfăptuită îl atribuia corupţiei moravurilor. Se numea Petracco şi deveni Petrarca; schimbă numele prietenilor săi spunându-le Socrate şi Lelius, iar ei, de asemenea, îi schimbară numele şi îl numiră Cicero. Îşi încheie viaţa scriind epistole lui Cicero, lui Seneca, lui Quintilian, lui Tit-Liviu, lui Horaţiu, lui Vergiliu şi lui Homer, alături de care trăia în spirit; şi, puţin înainte de a muri, lăsă o scrisoare către posteritate, căreia îi încredinţează amintirea lui.
Astfel apăreau zorii Reînnoirii. Italia întorcea spatele evului mediu şi după atâtea vicisitudini se regăsea pe sine, se afirma ca popor roman şi latin.”

Italia aceasta nouă, care îşi reia tradiţiile şi se simte romană şi latină, care îşi afirmă personalitatea ei proprie în faţa celorlalte popoare, socotite toate străine şi barbare, îi inspiră tânărului Petrarca prima lui canţonă [All’ Italia e ai signori d’Italia]. Nu mai apar aici nici guelful, nici ghibelinul, nici romanul sau florentinul: este Italia, care se simte încă regina naţiunilor […]. Mândria naţională şi ura pentru barbari sunt tema canţonei, sunt spiritul care o străbate. Apar aici toate calităţile unui mare artist. Claritatea şi strălucirea stilului, îmbinarea nuanţelor, arta clarobscurului, netezimea deplină şi a armonia frazei, sobrietatea în judecată, măsura în sentimente, o dulce căldură care pătrunde pretutindeni fără să tulbure echilibrul, seninătatea şi eleganţa formei fac din această canţonă una dintre operele cele mai desăvârşite ale artei. Italia şi-a avut poetul ei; acum îşi are artistul.”

„Petrarca era în realitate cu totul altceva decât un roman sau un latin, cum voia totuşi să pară: a putut să-şi latinizeze numele, dar nu şi sufletul. Scriitorul latin este îndreptat cu totul spre cele exterioare, spre fapte şi lucruri, este numai viaţă activă şi bărbătească; ai spune că nu are vreme să se aplece asupra lui însuşi şi să se cerceteze. Lui Petrarca îi stă rău în haina lui Cicero […], fiind mai aplecat spre fantazie şi spre extazuri decât spre acţiune. Fire contemplativă şi singuratică, viaţa exterioară nu a fost pentru el o ocupaţie, ci o diversiune; viaţa lui adevărată era în întregime aceea pe care o trăia în el însuşi […]. Dante a ridicat-o pe Beatrice în universul a cărei conştiinţă şi al cărui glas a devenit; Petrarca a coborât întreg universul în Laura, şi şi-a făcut din ea şi din el însuşi lumea lui. În aceasta a fost viaţa lui, în aceasta a fost gloria lui.
Pare un regres: şi totuşi, este un progres. Lumea aceasta e mai mică, este de-abia un fragment al vastei sinteze danteşti; dar e un fragment care a devenit o totalitate împlinită şi bogată, o lume plină, concretă, dezvoltată, analizată, cercetată până în ungherele ei cele mai ascunse. Beatrice, care s-a născut din simbol şi din scolastică, devine aici Laura în toată claritatea şi personalitatea ei de femeie; iubirea, descătuşată de conceptele universale înlăuntrul cărora zăcea înfăşurată, nu mai este aici nici idee, nici simbol, ci sentiment; iar îndrăgostitul, care singur ocupă mereu scena, îţi spune povestea sufletului său ca un explorator neobosit al lui însuşi. În această operă analitic-psihologică, realitatea se arată la orizont limpede şi directă, liberată de toate ceţurile în care se găsise învăluită până acum. Ieşim, în sfârşit, din mituri, din simboluri, din abstracţiunile teologice şi scolastice, şi ne aflăm în plină lumină, în templul conştiinţei omeneşti. De acum înainte nimic nu se mai interpune între om şi noi. Sfinxul şi-a dezvelit chipul; omul a fost descoperit.
Este adevărat că teoria rămâne încă aceeaşi. Femeia este treapta către creator, iubirea este principiul lucrurilor universale. Dar toate astea sunt accesorii, sunt o simplă exprimare convenţională: substanţa cărţii este alcătuită din curgerea schimbătoare şi necurmată a fenomenelor celor mai gingaşe ale inimii omeneşti.”

„Sentimentul acesta al formelor frumoase, al femeii frumoase şi al naturii frumoase, pur de orice tulburare, este muza lui Petrarca. Ai spune că Laura e un model de care pictorul s-a îndrăgostit nu ca om, ci ca pictor, mult mai puţin doritor de a-l poseda decât de a-l reprezenta. Iar Laura este într-adevăr ceva mai mult decât un model: ea este o formă frumoasă şi senină, pusă acolo spre a fi contemplată şi zugrăvită; fiinţă picturală, nu în întregime poetică; nu e o femeie anumită într-o anumită stare sufletească, ci este Femeia, nu văl sau simbol a altceva, ci femeia în frumuseţea ei. Individul nu există încă: există genul.[…]
Viaţa Laurei devine omenească numai atunci când ea moare şi devine fiinţă cerească. Iubirea nu mai poate avea acum nimic senzual: este iubirea pentru o moartă care trăieşte în cer, şi această iubire poate să se reverse liber. […] În acest fel misterul Laurei se rezolvă în lumea cealaltă, cum se întâmplă şi în Divina Comedie: toate contradicţiile încetează. Desprinsă de condiţiile realităţii, scoasă din trupul ei, devenită fiinţă liber creată de închipuire, Laura apare în ochii noştri cu limpezime şi dobândeşte un caracter în care găseşti trăsăturile sfintei, dar mai ales ale femeii. Fiinţe tăcute şi nedefinite câtă vreme trăiesc, Beatrice şi Laura încep să trăiască numai atunci când mor.”

„Misterul fiinţei lui Petrarca se rezolvă însă şi el. În timpul vieţii Laurei răsărea viu în el opoziţia dintre simţuri şi raţiune, dintre trup şi spirit. Ideea aceasta fundamentală a evului mediu, deşi apare în cazul lui Petrarca purificată în forma ei simbolică şi scolastică, rămâne totuşi credo-ul lui creştin şi filozofic. Opoziţia era în mod teoretic anulată prin prietenia platonică sau spirituală, legătură a sufletelor pură de orice dorinţă; din această abstracţiune nu putea să iasă decât o lirică doctrinară şi decolorată, fără viaţă, în care nu poţi găsi nici pe îndrăgostit, nici pe iubită, nici iubirea. […] Dar momentul în care îşi trăieşte impresiile, în mijlocul neliniştilor şi al agitaţiei, când este ca împresurat de năluci, atunci personalitatea lui apare, şi-l ai în faţă şi pe poet şi pe artist. Ceea ce simte este în opoziţie cu ceea ce simte. Crede că trupul este păcat şi că iubirea lui este spirituală, că Laura îi arată calea care către cer conduce, că trupul este un văl al spiritului. Iar dacă şi-ar găsi toată mulţumirea în acest crez, i-am avea din nou pe Dante şi pe Beatrice. Dar Petrarca nu-şi află mulţumirea în aceasta: educaţia clasică şi instinctul artistului se revoltă împotriva acestor abstracţiuni ale unui spiritualism exagerat; în el se dezvăluie un spirit nou, simţul realului şi al concretului, atât de dezvoltat la păgâni. Nu află mulţumire artistul, şi nu află mulţumire nici omul, deoarece se simte neliniştit, nu prea sigur de ceea ce crede şi de ceea ce vrea să-i facă pe ceilalţi să creadă, şi simte muşcătura simţurilor şi toate neliniştile proprii iubirii pentru o femeie. Contradicţia sau misterul sufletului izbucneşte la lumină. Iubirea lui nu este atât de puternică încât să-l facă să se răzvrătească împotriva credinţelor, şi nici credinţa lui nu este atât de puternică încât să ucidă senzualitatea iubirii lui.”

Nu exisă în Canţonier o istorie, o desfăşurare treptată de la un punct la altul, ci este o rătăcire continuă între impresiile cele mai potrivnice, după împrejurări sau după starea sufletească într-un moment sau în altul al vieţii. Nu este istorie, deoarece nu există în suflet o voinţă puternică şi niciun scop limpede; poetul se află mereu în voia impresiilor clipei, tras în direcţii opuse. Din aceasta se nasc lipsa de echilibru, discordia şi sciziunea interioară. Realul apare pentru prima dată în artă, dar condamnat şi blestemat, numit ‘falsul şi dulcele trecător’, şi totuşi dorit, cu o dorinţă vagă ce-şi află mulţumirea numai în închipuire, slab contrazis şi slab urmat. Cu cât este mai mică nădejdea, cu atât este mai vie dorinţa care, atunci când realitatea nu-i dă împlinire, îşi găseşte mulţumirea în închipuire. Se naşte o viaţă de visuri, de extazuri, de închipuiri a ceea ce sufletul doreşte, dar nu cu speranţa de a-l dobândi vreodată, ci dimpotrivă, cu conştiinţa de a nu-şi atinge niciodată împlinirea.”

„Aceasta pentru că natura, care îi refuzase marile convingeri şi marile pasiuni, ca şi privirea adâncă a lui Dante, făcuse din el un artist desăvârşit. Imaginea satisface în el nu numai pe artist, dar şi pe omul întreg. Fără patrie, fără familie, fără un centru social în care să trăiască, altul decât cel literar, retras în singurătatea studiului şi în apropierea intimă a anticilor, adevărul şi seriozitatea vieţii lui se află în întregime în aceste efuziuni estetice, aşa cum viaţa sfântului constă în extazurile şi contemplaţiile lui.”

„Ţinta poeziei lui nu este obiectul, ci imaginea, felul în care îl reprezintă. Şi el înalţă expresia la atâta fineţe, încât limba, modul exprimării, versul, care fuseseră până acum într-o stare de continuă şi progresivă formare, dobândesc la el o formă fixă şi definitivă, care a devenit modelul secolelor următoare. Limba poetică mai este şi astăzi aşa cum a lăsat-o Petrarca, şi nimeni nu l-a întrecut în măiestra versului şi a exprimării. Acea limbă ilustră, pe care Dante o dorea în proză, Petrarca a realizat-o în poezie, şi din aceasta a fost îndepărtat tot ce era grosolan, nearmonic, vulgar, grotesc şi gotic, elemente care apar încă în Divina Comedie. Este o formă frumoasă nu numai în raport cu ideea, dar cu ea însăşi, aulică, aristocratică, elegantă, melodioasă.”

„Astfel, când Evul Mediu de-abia începea să se dezvolte la alte popoare, la noi o cultură precoce îl şi făcea să se descompună înainte de a se fi putut manifesta în toate aspectele artei şi de a fi putut să producă forma dramatică. Dante, care trebuia să fie începutul unei întregi literaturi, a fost sfârşitul ei. Lumea lui Petrarca, atât de perfectă pe dinafară, este, înăuntru, dezbinată şi obosită: ea este contemplaţie a artistului, nu mai este credinţă şi sentiment. Distonanţa aceasta dintre o formă atât de desăvârşită şi de armonică şi un conţinut atât de slab şi de contradictoriu îşi are expresia în acele sentimente care domină în vremurile de tranziţie: melancolia, duioţia, delicateţea, visarea molatică şi voluptoasă. Şi ilustrul bolnav, pradă valurilor acestei îndoite lumi, a unei lumi care se stinge şi a unei lumi care apare, şi care întruchipează cu atâta dulceaţă şi graţie o contradicţie pe care, spre a o rezolva, i-ar trebui conştiinţă şi forţă, este Francesco Petrarca.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent 5 voturi
Încarc...

2 thoughts on "Despre Petrarca şi „Canţonierul”"

  1. Bogdan spune:

    Nu vreau decat sa-ti multumesc, mi-a prins foarte bine ceea ce-ai binevoit sa postezi aici… Concentrat si elocvent… Si pe deasupra, m-a provocat sa fac rost de cartea in cauza…

  2. Iulia Muşat spune:

    :)
    Să fie cu folos!
    Mulţumim şi noi pentru vizită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook