30 august 2018

Despre originile intelectuale ale haosului contemporan

Lumea de astăzi pare, mai mult ca în orice altă epocă, cuprinsă de un haos incurabil, cufundată, fără scăpare, într-un haos total, aproape, s-ar putea chiar spune, captivă unui haos universal.

Deși sentimentul acesta de neorânduială deplină nu e prima oară în istorie când e resimțit la nivelul întregii colectivități, parcă acum e mai rău ca niciodată, parcă acum starea de disperare, însoțită de un defetism ce reușește să stârpească orice apel la acțiune, face chiar parte integrantă din natura umană, parcă dezordinea prezentă este atât de mare, atât de prevalentă, încât apare oricărui observator cât de cât atent la ce se întâmplă în jurul său a fi complet organizată.

Disoluția este atât de avansată, încât haosul acesta nu doar că pare a fi el însuși organizat cum scrie la carte, ci dă și semne clare că funcționează ireproșabil de predictibil, cum haosul nu ar trebui și nu ar putea, în condiții normale, să o facă, ca o mașinărie bine unsă și perfect întreținută de operatorul ei.

Aceasta nu este, firește, decât o senzație, și toată discuția despre ea s-ar putea încheia aici, cu argumentul că așa a fost practic dintotdeauna, doar că nu e chiar așa, senzația percepută nu e întru totul nejustificată, epoca actuală, în materie de haos, e ca nicio alta din trecut.

Din capul locului trebuie spus că, totuși, ce se întâmplă în prezent nu e un fel de explozie evenimențială, ci, dimpotrivă, reprezintă culminarea unui proces istoric îndelungat, care a început în timpul Iluminismului.

Este vorba despre marele proiect emancipator al Iluminismului, care a avut două mari direcții de urmat, una de ordin mai ales practic, parcursă cu predilecție de enciclopediștii francezi, entuziaști ai ideii de progres uman, iar cealaltă de ordin în special teoretic, dar și etic, inițiată, în cadrul idealismului german (un fel de continuare a Iluminismului de tip francez), de Immanuel Kant prin a sa revoluționară cerință de autonomizare completă a moralului. (Aceasta a fost anticipată cu aproximativ cinci secole în urmă de către nominalistul William Ockham și dusă la completă maturitate conceptuală de nimeni altul decât Friedrich Nietzsche, care a pus bazele, prin celebrul său dicton Dumnezeu a murit, a ceea ce în secolul următor avea să se numească teologia morții lui Dumnezeu).

Grandiosul proiect al Iluminismului ar fi trebuit să servească drept ultimă etapă în evoluția spirituală a omului, tocmai prin de-spiritualizarea sa programatică, doar că lucrurile nu au funcționat așa cum fuseseră planificate să funcționeze dintr-un motiv foarte simplu: dintr-o neglijență inexplicabilă a fondatorilor Iluminismului ca mișcare de desăvârșire a progresului uman, care au uitat sau care pur și simplu au ignorat să bage în seamă și, în consecință, și în alcătuirea proiectului lor intelectual, a întregii naturi umane. (De aceea a și fost descris Iluminismul, printre alții în special de Jürgen Habermas, drept un proiect neterminat: ein unvollendetes Projekt).

Așa cum abia în secolul următor avea să se înțeleagă, natura umană era incompletă în descrierea eminamente optimistă a iluminiștilor, care nu au văzut în ea decât partea pozitivă a structurii sale. Aceștia nu văzuseră sau ignoraseră cu bună știință, supralicitând puterea formatoare a ideii de progres, și cealaltă dimensiune a naturii umane, bine ascunsă în acele părți ale minții ce se vor numi subconștient, dar tot atât de prezentă în capacitatea de a acționa a omului ca și cea investigată de iluminiști. Dacă dimensiunea naturii umane cercetată de aceștia s-ar putea numi, generic, partea bună, binele din om, cealaltă, pe care aceștia au trecut-o cu vederea, dar pe care veacul următor în sfârșit a dus-o la lumină, cu siguranță se poate numi partea rea din om, răul prin excelență, responsabil de atâtea abominațiuni teoretice și practice.

Haosul epocii actuale se trage, în special, din incapacitatea omului de a stăpâni această forță eminamente distructivă, în ciuda tuturor modelelor culturale, precum Iluminismul, concepute tocmai pentru această funcționalitate.

Un timp destul de îndelungat s-a crezut, cu naivitate, că apetența omului pentru progres, care e reală, va reuși nu doar să emancipeze această specie atât moral, cât și tehnologic, ci și să înăbușe, definitiv, instinctele sale primare, sursa, cu alte cuvinte, a răului din om. Din motive diverse, în orice caz toate complicate și complexe, acest lucru nu s-a întâmplat, iar profeția intelectuală a iluminiștilor, care îl vedeau pe om emancipat total prin forța transformativă a progresului etic, epistemologic și tehnologic, nu s-a îndeplinit sau s-a împlinit doar parțial, doar din punct de vedere tehnologic. În schimb, emanciparea etică și epistemologică rămâne încă un deziderat. Și, în oglindă, neîmplinirea de natură etică și epistemologică a naturii umane continuă să fie sursa principală a haosului din epoca curentă.

Probabil că rădăcinile acestei duble neîmpliniri se află tot în Iluminism. E adevărat că iluminiștii au crezut cu putere în ideea de progres, un fel de sacralizare, cum s-a spus de nenumărate ori, a ideii creștine de providență, însă tot atât de adevărat e și că aceștia, prin opera lor, mai mult au dislocat din ce fusese până la ei, fără să și înlocuiască golul astfel survenit cu ceva de aceeași consistență. În special ideea kantiană a autonomizării moralului, care în esență înseamnă că omul poate fi bun și fără să fie religios (ceea ce, tehnic, e corect), a produs în epocile succesive, trecută întâi prin filtrul purificator al lui Nietzsche, atmosfera propice pentru distrugerea totală, propusă în plin postmodernism, a oricărei ierarhii valorice, până și a ideii în sine a existenței oricărei ierarhii valorice produsă exclusiv natural.

Această deturnare monstruoasă a unei idei originar nobile și necesare pentru reala emancipare a omului a fost posibilă pentru că acești părinți fondatori ai epocii moderne (înțeleasă în acest mod prin contrast cu structurile eminamente religioase ale epocii feudale), după ce au înlăturat mentalitatea unei lumi ce durase aproape un mileniu, nu au pus în loc nimic la fel de consistent, iar rezultatul se vede în prezent. Din providență, progresul a degenerat în anarhie (sau polifonie scăpată de sub orice control), iar ordinea naturală a lucrurilor, din vechea armonie scolastică, s-a transformat în haosul curent (sau, la fel, într-o exprimare eufemistică sau corectă din punct de vedere politic, democratizarea absolută a valorilor).

Această stare de fapt probabil că nu poate fi nici înlocuită cu ceva radical mai bun, nici cel puțin ameliorată într-un fel sau altul. Dar poate fi cu certitudine înțeleasă prin cunoașterea scrierilor fondatoare ale epocii curente. Ele sunt următoarele: în primul rând cele trei Critici ale lui Immanuel Kant, apoi Fenomenologia spiritului a lui G. W. F. Hegel, urmată, în special, de Capitalul lui Marx (și însoțită, mai ales pentru partea această de Europă, de Manifestul partidului Comunist), la care trebuie adăugate scrierile, împrăștiate în nenumărate lucrări, despre transvaluarea valorilor ale lui Nietzsche și cele despre subconștient și adevărata lui natură ale lui Freud, plus, în sfârșit, pentru o cunoaștere și mai adâncă a haosului actual (care a înlocuit deplina armonie, firește de origine divină, a lumii medievale), studii despre geneza filosofică a lumii moderne, cum ar fi Legitimitatea epocii moderne, scrisă de Hans Blumenberg și Originile teologice ale modernității a lui Michael Allen Gillespie. Toate aceste cărți produc o explicație, probabil exhaustivă, a haosului acestuia contemporan, care pe bună dreptate se simte a fi oarecum aparte, chiar unic, în îndelungata istorie a omului.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook