9 august 2018

Despre nimicul lumii

Unii spun că nu se tem decât de ce generic se numește divinitate.

Cu alte cuvinte, de ce aceștia se tem e de fapt un prea plin ființial, un exces ontic, lor le este frică de Prezența în sine, oricare ar fi ea și orice ar însemna cu adevărat, iar, dacă facem o reductio ad absurdum a ceea ce le creează atâtea spaime, încât se simt nevoiți să adopte, cât de cât, un cod moral, vom trage doar o singură concluzie: se simt înspăimântați și, ca atare, controlați, de Ceva, de chintesența lui Ceva, de ipostazierea ideală, în înțeles platonician, a lui Ceva, la care participă, prin methexis, oricare alt ceva personal al individului.

Eu, în schimb, nu mă tem de niciun ceva, nici de vreun ceva al meu propriu, nici de cine știe ce paradigmă supremă a sa, din care acest ceva potențial al meu se va fi trăgând.

Spre deosebire de toți aceștia care se tem de plin, eu mă tem de gol, spre deosebire de ei, cărora le este frică numai de ce pot numi, identifica și individualiza, eu mă tem de ce nu pot vedea nici cu ochii senzoriali, nici cu ochii așa-zis ai minții, spre deosebire de majoritatea aceasta largă de oameni, care se tem, în fond, de Ceva, eu mă tem de Nimic.

Acesta este un nimic aparte. În fond, tot o prezență, cum e și foarte răspânditul ceva transfigurat în divinitate și finalmente personificat în diversele variante ale lui Yahve, dar o prezență stranie, o prezență exclusiv a absenței din ea, așadar o prezență fantomatică, cum ar fi, de exemplu, în limbă, un semnificant fără semnificat, o prezență, în concluzie, care și-a anihilat propria prezență din sine.

O prezență care s-a redus la capacitatea de a-și genera contrariul.

Iată ce mă sperie pe mine cu adevărat. Starea de nimic, astfel înțeleasă, e chiar înfricoșătoare, pentru că nu e goală de orice prezență, cum ar fi de așteptat, ci e plină de tot felul de absențe, de tot felul de absențe care, scoase din filosofie și aruncate în viață, sunt vii, cât se poate de vii.

Clasicul nimic e doar vid (dar nu în sensul strict fizic al termenului), acest nimic e altfel. E omniprezent. Chiar omnipotent. Se află undeva între nimicul obișnuit și tipul de ceva pe care oamenii l-au numit divinitate. Oscilează oarecum la mijloc de ele, nu e compatibil cu niciuna, însă preia din ambele caracteristici și trăsături. E un soi de simbioză stâlcită a lor.

Din nimicul tipic a preluat singurătatea elementală. E aproape gol. Din divinizabilul ceva a luat exuberanța existențială. E aproape plin.

Și aproape gol, dar niciodată cu desăvârșire gol, și aproape plin, dar niciodată cu desăvârșire gol, acest nimic atât de terifiant funcționează precis în marja de eroare pe care i-o dă faptul că e întotdeauna atât aproape gol, cât și aproape plin.

E un nimic simultan aproape de a fi nimic cu adevărat și aproape de a fi ceva cu adevărat. E un nimic care cu adevărat nu este nici unul, nici altul.

Acest nimic este, pentru mine, așa de temut fiindcă el reprezintă cuantificarea reală a vieții.

Viața însăși e astfel.

Părinți care nu sunt părinți, copii care nu sunt copii, prieteni care nu sunt prieteni, parteneri (conjugali, de afaceri, etc.) care nu sunt parteneri, colegi care nu sunt colegi, autorități care nu sunt autorități, oameni care nu sunt oameni.

Ființe, indiferent de rolul social pe care-l au, care nu vor nici să nu mai fie deloc, nici să fie în mod absolut.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook