3 octombrie 2011

Despre melancolie. Cu majuscule

„Melancholia” lui Lars von Trier este o boală. Lungă şi istovitoare, care îşi dezvăluie, la sfârşit, esenţa. Asta pentru că finalul are, într-adevăr, valoare de catharsis şi vine ca o respirare uşurată după tensiunea uriaşă care blochează toţi porii şi înţepeneşte toţi muşchii. Spun „la sfârşit”, în ciuda faptului că filmul începe prin a dezvălui – într-un slow motion care se sincronizează perfect muzicii impresionante a lui Wagner – finalul inevitabil. Nicio surpriză nu mai urmează, nicio speranţă deci, nicio posibilitate de scăpare. Şi totuşi… acesta este doar începutul. Filmul continuă apoi groaznic de încet, imposibil de înţeles la început, cu o tensiune ascunsă, care se acumulează insuportabil. Pentru ca – treptat – să dea la iveală o foarte interesantă ipoteză apocaliptică, realizând radiografia unei catastrofe trăite dinăuntru, fără a se concentra în niciun fel, nici măcar prin sugestie, asupra felului în care simte, reacţionează ori luptă – sau nu – restul lumii. Pentru că, desigur, Melancolia nu poate fi decât o problemă personală…



Von Trier a povestit el însuşi despre ideea de film, care îşi află originile în propria lui depresie. «Psihanalistul meu mi-a spus că melancolicii sunt de obicei mult mai echilibraţi decât oamenii obişnuiţi în faţa unui dezastru iminent, în parte pentru că ei pot spune: „Ţi-am zis eu!”», râde von Trier. «Dar şi pentru că nu au nimic de pierdut». Punctul de plecare este depresia care îl lovise în urmă cu câţiva ani şi care a inspirat totul, pornind de la alegerea titlului. Munca a constat şi în plimbări riguros programate şi ore de lucru la birou, cu scopul de a trece treptat peste acea perioadă. După baletul iniţial al sfârşitului lumii, filmul se împarte în două. Cum spune regizorul: «Dacă tot trebuie să ajungem în iad, măcar să începem bine». Prima parte se numeşte „Justine” (Kirsten Dunst) şi vorbeşte despre sora melancolică şi căsătoria ei. Cealaltă este „Claire” (Charlotte Gainsbourg) şi acoperă numărătoarea inversă, până la sfârşit. «Viaţa este o idee nenorocită. Dumnezeu s-a simţit bine când a creat lumea, dar nu prea s-a gândit la lucruri până la capăt», râde regizorul.

Partiturile tuturor actorilor sunt cu adevărat impresionante. Fiecare dintre cele două protagoniste aduce propria viziune asupra lumii şi îşi transmite, credibil şi impresionant, sentimentele – atât de puternice, încât aproape devin palpabile. Disperarea întregii umanităţi pare să se adune în ochii şi în mişcările lor, în gândurile lor confuze şi în reacţiile lor, polarizate cumva diferit: împlinirea lui Claire face pereche cu depresia Justinei, pentru ca, apoi, disperarea celei dintâi să crească uriaş, pe măsură ce o linişte (poate firească, într-un fel ciudat) se aşterne în sufletul celeilalte. Aparatul de filmat le urmăreşte cu atenţie, nu le ratează niciun rid şi nicio spaimă, iar muzica le acompaniază mişcările ca o incantaţie care, deşi superbă, nu poate goni răul. Filmul lui Von Trier este – dacă îi urmăreşti până la capăt raţionamentul – o metaforă frumoasă, care transformă melancolia unei persoane, în Melancolia unei planete.Melancholia

Mai multe imagini »

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook