28 decembrie 2017

„Decepţionismul în literatura română” de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Înainte de toate să deslușim acest titlu. Vroind să scriem câteva articole asupra literaturii noastre contemporane, asupra celor mai talentați reprezentanți ai ei, am chibzuit cu ce cuvânt am putea caracteriza mai bine epoca noastră literară, care e trăsătura caracteristică prin care această literatură se deosebește de cea care a precedat-o și de cea care, probabil, o va urma? Cum să numim curentul nostru literar? Socoteam să-i zicem pesimist; însă, deși în multe privințe potrivit pentru a caracteriza literatura noastră contemporană, acest termen este prea îngust, după înțelesul ce-i dau unii, și prea larg, prea general, după alții.

Unii ar fi vrut să înțeleagă sub numirea de pesimism numai forma care s-a manifestat mai cu seamă la germani în veacul nostru, primind formularea științifică, ajungând sistem filozofic. Înțelegându-l astfel, pesimiști n-ar fi decât Schopenhauer, Hartmann, Leopardi și urmașii lor; pesimismul nu ar fi decât un fenomen al veacului nostru, care în trecut nu s-a arătat decât în India, cu Budha și budismul

Alții înțeleg prin pesimism o boală care bântuie toate rasele, toate civilizațiile, o boală care este tot așa de veche ca și omenirea și care a bântuit cu mai multă tărie acolo unde împrejurările sociale îi erau mai prielnice. Împrejurări sociale anormale, reaua alcătuire a vieții unui ins, anomalii sociologice (înțelegând sub sociologie fiziologia societății) ori anomalii fiziologice, iată pricinile pesimismului. Și fiindcă n-a fost încă societate în care să nu bântuie asemenea anomalii, în care să nu fie asemenea pricini, n-a fost nici o societate pe care pesimismul să nu o fi amărât cu fierea sa.

Acest chip de a înțelege pesimismul ne-ar veni mai mult la socoteală, dar totuși are un rău; căci, ducându-l la extrem, putem găsi în fiecare om sămânța pesimismului.

Dacă după întâiul înțeles trebuie să zicem că pesimismul nu a existat în societatea greco-romană, dacă trebuie să zicem că nu numai în Sophocle, Euripid, Hegesias, Lucrețiu nu se arată, dar nici chiar în Byron, Musset și câți alții din vremea noastră; apoi după al doilea înțeles ducându-l la absurd, trebuie să zicem că mai toți oamenii sunt pesimiști.

Din aceste rânduri cititorii vor putea vedea cât de încurcat și de nedeslușit este cuvântul pesimism. Noi am primi înțelesul al doilea, dar fără a-l duce până la extrem.

Nehotărârea cuvântului e întâia pricină care ne-a făcut să-l înlocuim prin altul mai limpede, mai deslușit. A doua pricină pentru care l-am înlăturat este înțelesul ce a căpătat acest cuvânt din pricina pesimiștilor de contrabandă de tagma celui de la Soleni și despre care vom vorbi în alt articol; din pricina acestora, vorbapesimism va ajunge în curând o batjocură, deși chestiunea despre care vorbim acuma e un lucru serios, serios și trist. Iată de ce ne-am hotărât să întrebuințăm cuvântul decepționism, care, deși nu are înțeles așa de larg ca pesimismul, lămurește mai bine ce vroim să zicem, ceea ce vroim să vorbim cu cititorii noștri.

Dar decepționism ori pesimism, cuvântul nu are așa de mare însemnătate; de căpetenie este pricina acestui decepționism. De unde purcede el? Care e pricina strigătelor de durere, a deznădejdii, a decepțiunii ce caracterizează literatura noastră contemporană, care și-a găsit răsunet în Eminescu, Delavrancea, Vlahuță și-n o mulțime din scriitorii noștri, în cei care au ceva talent, precum și în cei care sunt cu totul lipsiți? Aceasta nu poate fi o întâmplare. Întâmplare nu poate fi când e vorba de întreaga mișcare literară a unei generații. Oare înrâurirea unui singur om, e vorba de Eminescu, să fi împins literatura noastră contemporană în acest decepționism, după cum zic unii? Mai întâi aci naște aceeași întrebare pe care o fac ateiștii teiștilor: „Dacă nu e Dumnezeu — zic teiștii — atunci cine a făcut lumea?” „Dacă Dumnezeu a făcut-o — răspund ateiștii prin altă întrebare — apoi pe Dumnezeu cine l-a făcut?” Această întrebare o putem face noi celor care atribuie lui Eminescu decepționismul literaturii noastre. Dacă pricina curentului decepționist care bântuie literatura noastră este înrâurirea decepționatului Eminescu, apoi care e pricina decepționismului la acest scriitor? Să fie oare pornirile-i firești? Bine. Dar atunci cum ar putea să prindă rădăcini, să se dezvolte în societatea noastră, să ne copleșească literatura, dacă mijlocul social, împrejurările sociale nu i-ar fi prielnice? Dacă mijlocul social, împrejurările sociale nu i-ar fi prielnice, decepționismul nu ar putea să se dezvolte în țara noastră, cum nu se poate dezvolta o plantă tropicală strămutată în ghețurile Siberiei. Urmează deci că trebuie să căutăm aiurea, trebuie să căutăm mai adânc pricina acestui fenomen.

Alții socot că decepționismul în literatura noastră e pricinuit de înrâurirea apuseană, de înrâurirea literaturii europene. După dânșii, pricina decepționismului ar fi că ne-a molipsit boala de care suferă veacul nostru, de care e covârșită literatura europeană; după dânșii, plânsul poeților noștri nu e decît un răsunet al acelui strigăt de durere , al acestui plâns cu hohot , al deznădejdii făr’ de margini, al blestemului împotriva vieții, blestem care a răsunat în Europa prin gura unui Leopardi, unui Byron; iar melancolia poeților noștri este răsunetul adâncii melancolii a lui Alfred de Musset ori a lui Henri Heine. Acest răspuns, deși mult mai adânc decât întâiul, totuși nu ne mulțumește, căci, ca și cel dintâi, el împinge întrebarea mai departe, fără a ne da un răspuns convingător. Dacă decepționismul în literatura noastră e pricinuit de literatura decepționistă a Apusului, apoi care e pricina acestui curent european? Și fără de aceasta, dacă decepționismul literaturii noastre contemporane este produs sub înrâurirea străinătății, de ce nu a înrâurit aceasta asupra unei literaturi mai întinse decât a noastră, asupra literaturii părinților noștri? De ce nu dăm peste aceeași adâncă durere, aceeași deznădejde, același decepționism în scrierile lui Alecsandri, Bolintineanu, Mureșanu, Cârlova, Rosetti, C. Negruzzi etc., etc.?

Chestia e importantă și, după cum vedem, toate răspunsurile ce ni se dau sunt departe de a arăta adevărata pricină a decepționismului în literatura noastră. Pentru a o găsi, să ne întoarcem către Europa apuseană și să întrebăm pe criticii ei: unde găsesc, de unde socot ei că purcede acest trist fenomen, boala aceasta a veacului, după cum s-au obișnuit a o numi acolo? În Europa dăm peste o literatură întreagă în această privință, peste o grămadă de răspunsuri, unele mai de duh decât altele, și ne-ar trebui un articol întreg numai pentru a le înșira. Însă cea mai mare parte din răspunsuri sunt departe de a fi îndestulătoare și chiar cele mai bune nu ne pot mulțumi decât în parte. „Pricina decepționismului în societate și literatură este pierderea religiei și a credinței; lumea mai înainte a fost naivă, dacă vreți — ne zic apostolii trecutului —, dar a avut credințele ei, credea în basme, în vremea de apoi, în răi și îngeri; acuma însă științele pozitive i-au răpit aceste credințe naive, dar care linișteau, și nu i-au dat nimic în schimb. Dar omenirea nu poate, ca un simplu muritor, să trăiască fără credință, și de aici pornește decepționismul ori pesimismul: aceasta e pricina boalei veacului”. Alții învinovățesc ba filozofia metafizică, ba pe cea pozitivistă. „Filozofia metafizică — zic unii — a ridicat pe om sus de tot, i-a făgăduit dezlegarea tuturor veșnicelor și nedezlegatelor întrebări și a sfârșit prin fraze goale și deșerte.” „Științele pozitive — zic alții — filozofia pozitivistă, deschid înaintea omului largi orizonturi și în același timp îi zic: iată până unde vei merge, iată hotarul cunoștințelor tale; deșartăți va fi truda de vei cerca să afli absolutul, el e în afară de cunoștințele omenești. Filozofia modernă a descurajat spiritele, ea este pricina decepționismului veacului.” „Democrația modernă — zic alții — a ațâțat râvnele și ambițiile fără a putea mulțumi, ea este pricina decepționismului.”

Taine vorbind de poeții veacului nostru zice : „Jelania și plângerile lor au umplut tot veacul și ne-am strâns împrejurul lor, ascultând cum inima noastră le repetă încet strigătele. Eram mâhniți ca dânșii și ca dânșii porniți spre revoltă. Democrația statornicită ațâța ambițiile noastre fără a le îndeplini. Filozofia ce se întemeiase zorea pofta noastră de a dezveli ceea ce nu cunoșteam, fără a ne-o mulțumi. Și în întinsa cale ce se deschisese, plebeianul suferea de slăbiciunea lui, iar scepticul de îndoiala lui: plebeianul, ca și scepticul, atins de o melancolie pripită și ofilit de o experiență timpurie, își dăruia dragostea și simpatia poeților care ziceau că fericirea nu este cu putință, că adevărul nu se poate descoperi, că societatea e rău întocmită și omul neterminat ori stricat.”

Și mai departe: „Și multă vreme încă oamenii vor fi mișcați de suspinele și gemetele marilor poeți. Multă vreme încă se vor indigna împotriva unei soarte care deschide năzuințelor lor drumul liber al întinderii nemărginite, și apoi le zdrobește la pragul intrării de o stavilă păcătoasă pe care n-o văzuseră.

Multă vreme vor îndura ca pe niște cătușe nevoile pe care ar trebui să le îmbrățișeze ca pe niște legi.

Generația noastră, ca și cele dinaintea sa, zace de boala veacului și niciodată nu se va însănătoși pe deplin. Vom da de adevăr, dar de liniște nu. Acuma nu ne putem lecui decât inteligența: n-avem ce face sentimentelor. Dar avem dreptul de a făuri pentru alții nădejdile ce noi nu putem avea și de a pregăti urmașilor noștri o fericire de care noi nu vom avea parte. Crescuți într-un aer mai sănătos, ei vor avea poate o fire mai sănătoasă. Schimbarea ideilor cu vremea schimbă totul și lumina spiritului produce seninătatea inimii. Până acum judecam omul luându-ne după inspirați, după poeți și ca dânșii am socotit că mândrele visuri ale închipuirii și sugestiunile puternice ale inimii noastre erau adevăruri ce nu se puteau tăgădui. Ne-am încrezut în parțialitatea devinațiilor religiei și în inexactitatea devinațiilor literare, și am căutat să acomodăm doctrinele noastre cu pornirile și necazurile ce avem. Știința în sfârșit se apropie și se apropie de om; ea a trecut de lumea ce o vedem și o pipăim, de stele, de pietre, de plante, la care fusese mărginită cu dispreț, și, ajutată de instrumente exacte și pătrunzătoare, pe care le pusese la probă și care dovediseră puterea lor timp de trei sute de ani, începe a cerceta sufletul. Gândirea și dezvoltarea sa, treapta pe care stă, structura și legăturile sale, adâncile ei rădăcini trupești, nenumăratele roade ce-a adus în istorie, minunata-i înflorire la culmea lucrurilor, iată strădania și ținta ei, țintă care de șaizeci de ani e întrezărită în Germania și care, urmărită pas cu pas, cu aceleași metode cu care s-a urmărit lumea fizică, se va transforma sub ochii noștri cum s-a transformat și cea fizică. Ea se transformă chiar acum și am lăsat în urma noastră chipul cum vedeau Byron și poeții noștri. Nu, omul nu e o stârpitură ori un monstru; nu, poezia nu trebuie nici să-l răscoale, nici să-l batjocorească; el e la locul său, încheie o serie; să privim cum se naște, cum crește, și vom înceta de a-l lua în râs ori de a-l blestema.

Nedesăvârșirea-i înnăscută e normală ca și închircirea constantă a staminei unei flori, ca și neregularitatea fețișoarelor întrun cristal. Ceea ce ni se părea o schilodire e o formă; ceea ce ni se părea răsturnarea unei legi e împlinirea unei legi. Judecata și virtutea omenească au ca material instinctele și imaginile animale, cum formele viețuitoare au ca instrumente legile fizice, cum materiile organice au ca elemente substanțele minerale. De ce să ne cuprindă mirarea dacă virtutea sau judecata omenească, întocmai ca forma viețuitoare sau ca materia organică, slăbește uneori sau se descompune, pentru că, întocmai ca ele și ca orice ființă superioară și complexă, e susținută și stăpânită de puteri inferioare și simple, care, după împrejurări, când o susțin prin armonia lor, când o desfac prin dezlănțuire? De ce să ne cuprindă mirarea dacă elementele ființei, ca și ale cantității, primesc din chiar natura lor proprie legi neînfrânate care le silesc și le reduc la un oareșicare fel și la oareșicare șir de formațiuni? Cine va ridica glasul împotriva geometriei și, mai cu seamă, cine va ridica glasul împotriva unei geometrii vii? Dimpotrivă, cine nu se va simți mișcat la vederea acestor mărețe puteri care, împlântate în inima lucrurilor, trimit necontenit sângele în membrele bătrânei lumi, împrăștie valu-i în rețeaua nesfârșită a arterelor și fac de înflorește peste tot floarea veșnică a tinereții?

În sfârșit, cine nu se va simți înălțat, descoperind că acest mănunchi de legi se sfârșește într-un ordin de forme, că materia ajunge la gândire, că natura se desăvârșește cu rațiunea, și că acest ideal, de care se atârnă, după atâtea greșeli, toate năzuințele omului, este și sfârșitul către care tind, peste mulțime de stavili, toate puterile universului? În această întrebuințare a științei și în această concepere a lucrurilor este o artă, o morală, o politică, o religie nouă și e de datoria noastră să le descoperim”.

Am citat o bucată mare din Taine, una din cele mai frumoase din câte a scris el, poate chiar prea mare, vor zice unii din cititorii noștri; dar ne va fi foarte trebuincioasă. Numai Taine, marele critic și stilist, știe și poate să puie o chestie mare la înălțimea la care trebuie să stea. Acuma cititorii pot să vadă cât de mare, cât de întinsă, cât de însemnată e chestia cu care ne îndeletnicim în acest articol. În această citație, afară de meritul și talentul lui Taine, ni se arată ca într-o oglindă lipsurile, greșelile lui și în general ale celor mai mulți critici europeni. Taine se întreabă care e obârșia decepționismului în veacul nostru în general și a decepționismului în poezie și în artă în particular. Această întrebare e pusă minunat de criticul nostru în fraze puternice, în fraze simțite și mișcătoare; el arată cât e de mare această chestie, cât de groaznic atinge vitalele și scumpele interese ale omenirii.

După ce ni se arată atât de bine cât de vitală e chestia, ne-ar trebui, și chiar așteptăm un răspuns limpede și neșovăitor. Dar tocmai aici se arată în Taine, ca și în mulți din tovarășii lui, lipsurile criticilor. În loc să ni se spuie ceva limpede și curat, ni se înșiră fraze frumoase, ni se vorbește de o mulțime de lucruri minunate care ori n-au nimic a face cu subiectul, ori foarte puțin; ni se vorbește într-o limbă corectă și bogată, într-un stil așa de frumos, de simțit, de o mulțime de lucruri, încât sfârșind suntem pătrunși de emoție, suntem emoționați, dar luminați nu. În adevăr, ce vroim să știm noi? Pricina ori pricinile decepționismului veacului nostru, pricina ori pricinile boalei veacului.

Să vedem ce răspuns găsim întrebării noastre. Întâi: „Democrația statornicită ațâța râvnele și ambițiile noastre, fără a le îndestula”. Așadar, democrația e pricina. „Filozofia ce se întemeiase zorea pofta de a dezveli cele ce nu cunoaștem, dar nici ea nu ne mulțumea.” Așadar, filozofia e pricina. Deci avem două pricini.

„Plebeianul suferea de slăbiciune și scepticul de îndoieli.” Din aceste două pricini ale decepționismului fiecare își are un câmp deosebit: democrația e pricina decepționismului între plebeieni, care sufereau de slăbiciunea lor; filozofia e pricina decepționismului la oameni culți, la aristocrația intelectuală. Mai jos însă nu mai e vorba nici de democrație; iar pricina e că am urmat simțurilor și pornirilor noastre, ne-am luat după poeții și revelatorii care ne-au făcut sceptici, decepționiști. Dar puțin mai jos ni se zice: „Plebeianul ca și scepticul erau atinși de o melancolie pripită și, ofiliți de o experiență timpurie, își dăruiau dragostea și simpatia poeților care ziceau că fericirea nu este cu putință” etc. Care din doi a făcut pe celălalt sceptic, decepționist: noi pe poeți, ori poeții pe noi? Și dacă trecem de la pricinile boalei la leacul sfătuit, nu vom fi mai luminați. Leacul împotriva boalei veacului e știința: „Schimbarea ideilor cu vremea schimbă totul și lumina spiritului produce seninătatea inimii!”

Știința? Dar cum se face atunci, cum de nu vede că avem o puternică dezmințire a acestei păreri în faptul că pesimismul modern german, extrema manifestare a boalei veacului, e răspândită de unii din cei mai mari oameni de știință, de somități științifice ca Schopenhauer, Hartmann, Bahnsen etc.? Cum se face că pesimismul bărbaților budiști găsește formulatori, apostoli, tovarăși printre cei mai mari oameni de știință? Combătând pesimismul, Taine zice: „Omul este un product ca orice alt lucru”. Domnul Taine poate să creadă că asta e foarte măgulitor, dar sigur că pesimiștii nu vor fi de părerea sa. „Nedesăvârșirea-i înnăscută — adică a omului — e normală ca și închircirea constantă a staminei unei flori.” Și asta o fi socotind Taine că e o mângâiere, dar sigur că ea nu va mângâia pe pesimiști, căci tocmai într-aceasta văd ei unul din argumentele lor pentru formula „viața e pricina relelor”. „Cine se va răscula înpotriva legilor firești ale naturii?”, „Cine va ridica glasul împotriva geometriei vieții?” întreabă Taine. Apoi tocmai pesimiștii ridică glasul, blestemă natura. Și prin semne de exlamație nu se lămuresc și nici nu se arată pricinile.

Greșeala lui Taine, ca a mai tuturor criticilor care au vorbit despre boala veacului, despre pricinile și vindecarea ei, este că dă drept pricinile boalei chipurile sub care se arată, efectele și împrejurările ce o însoțesc. Pentru a lămuri și a limpezi cugetarea noastră, vom lua un exemplu. Să ne închipuim un om greu bolnav de nervi. Toate lucrurile îi vor părea acestui om rele, proaste și greșite; masa îi va părea strâmb pusă, patul șonțit, perdelele într-o parte, zâmbetul slugei îi va părea batjocoritor și toate acestea îl vor neliniști, îl vor supăra, îl vor face să strige și să blesteme. Să ne închipuim acuma că am voi să cunoaștem pricina boalei. „A! pricina boalei? — ni se va răspunde — pricina boalei e vădită, pricina boalei este masa, patul, perdeaua, zâmbetul slugei”. Dar toate acestea arată numai că omul e bolnav; căci dacă ar fi sănătos, aceeași masă, aceeași perdea, același pat nu l-ar supăra, iar zâmbetul slugei poate chiar l-ar înveseli.

Ceea ce se pare deslușit când vorbim de un singur om bolnav, e mult mai încurcat când e vorba de o societate bolnavă; greșeala însă e aceeași. Dacă vreo speculație filozofică mișcă dureros inima omenească, împrăștie melancolia, deznădejdea într-o societate, asta înseamnă că societatea era bolnavă mai înainte. Aceleași și aceleași speculații filozofice n-ar putea să se arate într-o societate sănătoasă, ori arătându-se ar da loc la efecte contrare, adică: în loc de descurajare și melancolie ar încuraja lumea. Creștinii zic: „Pierderea credinței și a nădejdii într-o viață viitoare e pricina nenorocirii și a tristeții generale”. „Religia creștină — răspund ateiștii culți — cu D-zeu-i răzbunător, cu demonii, cu ascetismul, cu infernul ei nu putea decât să facă pe om mișel, nefericit, temându-se de viața asta ca să nu nemulțumească dumnezeirea, temându-se că în viața viitoare să nu ardă veșnic în focul nestins. Pe când concepția științifică înalță omul sus, sus de tot, deschide înaintea lui orizonturi întinse, îi arată unde merge omenirea, până unde poate pătrunde și, scăpându-l de spaimele religiei, îl face pe atâta de fericit, pe cât religia îl nenorocea.”

Deiștii și ateiștii nu au dreptate ori, mai bine zis, fiecare are dreptate în parte. Într-o societate care prin dezvoltarea-i intelectuală nu a ajuns la ateism, deismul e trebuitor, dar formele ce va lua religia deistă atârnă de împrejurările istorice în care se zbuciumă acea societate. Într-o societate normală, sănătoasă, D-zeul creștinilor va fi un zeu blând, milos, îngerii buni vor fi pentru înscenarea apoteozelor, demoni și infern nu se vor afla, ori nu vor fi un lucru esențial al religiei. Într-o societate anormală, patologică, esența religiei va fi un zeu îngrozitor ca Iehova, și iadul va fi infernul lui Dante. Același lucru putem spune despre ateism. Pe când într-o societate anormală, patologică, ateismul va pricinui o jale nemărginită, un dor după credințele pierdute, într-o societate normală el va pricinui efectele de care ne vorbesc Taine și Büchner. Să luăm alt exemplu. Mai toți zic că dezvoltarea conștiinței omenești cu progresul omenirii e un lucru atât de vădit pe cât și de îmbucurător. Vădit da, dar cât e vorba de îmbucurător, atârnă de om; Leopardi și pesimiștii germani zic că tocmai aceasta e dovada inferiorității și mizeriei omenești; căci în vreme ce animalele și mai ales plantele și lucrurile neînsuflețite nu simt nefericirile, noi oamenii le simțim: „Conștiința nenorocirii face nenorocirea mai adâncă și îngreuie vindecarea”. În zadar te-ai încerca să le arăți că n-au dreptate, în zadar te-ai încerca să convingi pe un Leopardi, căci pentru dânsul, pentru marele și nemângâiatul poet, creșterea conștiinței a fost numai creșterea durerii. Creșterea conștiinței omenești, care pare vădit că ar trebui să aducă o înrâurire îmbucurătoare, să îmbărbăteze spiritul omenesc, are asupra unor oameni înrâurire contrară și, în anume împrejurări, poate să împrăștie melancolia și disperarea asupra unor întregi pături sociale.

Marginile articolului ne silesc să ne oprim la aceste câteva exemple, dar nădăjduim că ați priceput chipul cum vedem noi lucrurile. Noi zicem: nici concepțiile filozofice, nici cutare ori cutare credință religioasă nu pot fi pricina unor anomalii spirituale ca pesimismul, decepționismul; căci aceste concepții și credințe religioase sunt simptome că societatea e bolnavă și că tocmai fiindcă societatea e bolnavă se pot arăta asemenea speculații, asemenea credințe. Nu, religia budistă nu e pricina deznădejdii în India; nu, religia budistă nu e pricina boalei ce bântuie societatea indiană; ci budismul este efectul, în loc de pricina boalei; o religie, o speculație atât de bolnavă a fost urmarea îmbolnăvirii corpului social. Tot așa e și în chestia cu care ne îndeletnicim acuma. Pesimismul, decepționismul în societate și literatură, boala veacului, nu-și are obârșia în cutare ori cutare credință, în pierderea cutărei credințe. Toate acestea, ca și boala veacului, sunt produsele unei societăți bolnave mai demult, ale unei societăți anormale. Într-o societate normală, unele speculații filozofice și credințe religioase nici că s-ar putea arăta și lăți; altele, chiar dacă s-ar fi arătat, ar fi avut cu totul altă înrâurire asupra vieții spirituale a acelei societăți. Bineînțeles, nu tăgăduim efectul speculațiilor filozofice ori al religiilor asupra vieții spirituale a unei societăți, asupra curentelor literare etc. De îndată ce se arată o concepție filozofică religioasă dăunătoare, ea poate să aibă la rândul său o foarte mare înrâurire asupra societății, lățind deznădăjduirea pesimismului, decepționismului în societate și literatură; dar pricina, întâia pricină nu va fi ea. Care-i atunci? Pricina trebuie să se caute în viața materială a societății, în fiziologia socială, în relațiile politico-economico-sociale, într-un cuvânt în întocmirea socială a societății. Cum medicul caută pricinile unei anomalii a spiritului individual, de pildă a melancoliei, în starea organismului, în fiziologia organismului, găsindu-le uneori pricina în tulburarea aparatului mistuitor, alteori în anormalitatea cutărui ori cutărui membru etc., tot așa trebuie să căutăm pricinile anormalelor manifestații ale spiritului social în viața materială a societății, în relațiile politico-economico-sociale. Numai o asemenea analiză poate să ne arate adevăratele pricini ale boalei veacului.

Să ajungem la veacul trecut și mai ales la a doua-i jumătate. Această epocă e de mare însemnătate în istoria omenirii. O întocmire socială care dura de sute de ani mergea spre pieire și în locu-i trebuia să se alcătuiască alta. Întocmirea feudală, cu clasa magnaților, cu servii, cu monopolurile-i de tot felul, cu grozava-i neegalitate politică și grozavele-i nedreptăți, cu siluirile-i, cu bestialitatea și disprețul de viață, onoarea și averea oamenilor care nu făceau parte din clasa stăpânitoare, mergea spre pieire. Tot ce-a fost mai cinstit, mai inteligent în acea societate, tot ce-a fost mai umanitar, mai altruist, mai îndrăzneț, și-a dat mâna și-a dat lovitura de moarte grozavului și bătrânului feudalism. În presimțirea izbânzii toți erau veseli, plini de speranțe mărețe. Și cum nu erau să fie veseli? Ei, care alcătuiau întocmirea viitoare, burghezimea, clasa care trebuia să întemeieze noua stare de lucruri, care trebuia să vie într-un chip atât de atrăgător, atât de frumos; ideologii și utopiștii lor făgăduiau: că în loc de neîntrerupte războaie va domni veșnica pace; în loc de sărăcie, bogăția; în locul grozavei nedreptăți, justiția; în locul siluirilor de tot felul, întreaga și nemărginita libertate; în locul neegalității, dreapta egalitate; în locul urii și al disprețului dintre oameni, iubirea frățească: libertate, egalitate, fraternitate!

Și aceste vorbe erau crezute, căci ideologii și utopiștii burghezimii erau sinceri, credeau tot ce ziceau, cum credea chiar și cea mai mare parte a burgheziei. Și cum putea poporul să nu i se încreadă, văzând-o atât de stăruitoare, atât de îndrăzneață, atât de devotată, atât de umanitară și atât de mărinimoasă? După revoluția cea mare, burghezimea, care era de mult clasa stăpânitoare de fapt, ajunge stăpânitoare și de drept. Ea a căpătat dreptul de a preface societatea după cum vroia, de a o preface după chipul și asemănarea sa. Și în adevăr, ea a prefăcut-o atât de mult după chipul și asemănarea sa, încât mare a fost deosebirea dintre cele ce s-au împlinit și cele ce se așteptau. Chiar la începutul domniei burgheze, în loc de veșnica pace, s-a început lungul, grozavul război, nesfârșitul măcel sub Napoleon I; aceste măceluri au secerat toată tinerimea, toată inteligența, toată floarea societății europene; aceste nesfârșite războaie au ruinat Europa economicește.

Și dacă s-a pus capăt vărsărilor de sânge când marele războinic a fost trimis la Sf. Elena, îndreptatu-s-au oare lucrurile? Nu, dimpotrivă, ele au mers și mai rău. Sfânta triplă alianță a strâns în hidoasele-i brațe, a încătușat toată Europa și o reacțiune puternică, neagră și mârșavă s-a lățit pe bătrânul continent. Acestea au fost împrejurările politice în urma victoriei burgheze.

Să vedem acum și pe cele economice. În adevăr, după înfrângerea lui Napoleon I, acestea s-au îndreptat, bogăția națională a început a crește puternic, dar cui au folosit aceste bogății? Ele se strângeau și se strâng în mâna burgheziei, țărănimea e expropriată de pământurile strămoșești, pe care le stropise cu sudoarea și sângele ei, și ajunge proletară; proletar ajunge muncitorul meseriaș, ca și țăranul. În locul bogăției făgăduite, sărăcia și nesiguranța vieții. Mai mică e deosebirea dintre mărețul Apollon și scârbosul Silen, decât dintre societatea făgăduită de utopiștii burgheziei și cea întemeiată în adevăr. În loc de dreptate, obijduirea săracilor și celor mici; în loc de liniște și pace, un război sângeros care se urmează în sânul societății sub forma liberei concurențe; în locul egalității, o groaznică neegalitate economică, nemaipomenită pe pământ. În locul libertății, o crudă robie economică: minele întunecoase, fabricile fără aer, nesiguranța zilei de mâine. Da, burghezia a prefăcut societatea după chipul și asemănarea sa: iubirea e marfă; familia, gheșeft; cinstea, morala, idealurile mărețe n-au nici un rost. Toate sunt fleacuri, banul să trăiască; banul este ideal, banul religie, banul zeu, și pântecosul burtăverde prorocul său. Și-n fața acestor mizerii, noi, cei despre care vorbește Taine, noi, toți sărmanii, nenorociții, obijduiții; noi, care în mijlocul scufundării, în nimicirea și vânzarea conștiințelor am păstrat idealuri mai înalte, conștiința nevândută, ne strângeam în jurul poeților pătrunși de decepție și de suferință și poeții ne ziceau: „…Fericire nu poți avea, adevăr nu poți afla, societatea e rău înjghebată…” Cum aduni razele soarelui într-o lentilă ca să poți arde și aprinde, tot așa suferințele, decepționismul, nenorocirile și revoltele noastre împotriva mizeriei vieții se adună, se înjgheabă în inima poeților, o umplu și apoi se revarsă în afară în sublime strigări de revoltă, de durere, de suferință și deznădejde.

Dar, zice-vor unii, societatea burgheză, cu toate ticăloșiile ei, totuși e mai bună decât societatea feudală. Așa este, dar cei ce așteptau cu totul altă societate nu făceau comparație între cea trecută și asta de acuma, ci între societatea întemeiată și cea așteptată!… Iată de ce au suferit atâta. Noi suferim când dă peste noi o nenorocire și suferința noastră crește când nenorocirea este neprevăzută, neașteptată; dar cât de groaznică, cu cât mai mare e suferința când te așteptai la altceva, când erai sigur de fericire?

„Societatea feudală a fost și mai rea.” Prea bine, aceasta poate mângâia pe un filozof, pe un sociolog, dar nu mângâie pe cei ce suferă. Nu cumva veți crede că voi suferi mai puțin de foame, dacă mi se va dovedi că moșii și strămoșii mei nu mâncau nici cât mine?

Nu știu dacă poeții au priceput deplin adevărata pricină a nenorocirii omenești, pricina durerilor noastre, dar, de bună seamă, marea lor inimă a simțit-o. Ne pare rău că nu putem analiza acum genialele scrieri ale mulțimii de poeți care au umplut veacul cu gemetele lor; aceasta vom face-o altă dată.

Acum ne vom îndeletnici numai cu curentul decepționist în literatura română, aducând un singur exemplu din literaturile străine, exemplu luat dintr-un poet al cărui nume e strâns legat cu decepționismul veacului, din Byron, poet mare chiar între marii poeți: e povestirea unui vis a cărui realitate e izbitoare.

„Am visat, dar visul părea cam aievea. Luminătorul soare se stinsese și stelele rătăceau în bezna veșnicului văzduh — ele n-aveau raze și calea nu și-o vedeau; iar pământul, rece-orb și înnegrit, se clătina în văzduhul fără lună. Dimineața venea și trecea, și venea din nou și de ziuă nu se lumina… Ca să gonească întunericul, oamenii dădură foc pădurilor; din ce în ce — ele cădeau, tulpinile pâlpâiau, se stingeau trosnind și bezna se lățea din nou…

Ei trăiau în jurul acestor focuri de noapte; și tronurile, palatele crailor încoronați, colibele, locuințele tuturor se mistuiră în flăcări gonind întunericul nopții. Ei aprinseră orașele și stăteau roată în jurul caselor ce se mistuiau — cătau unul spre altul, vrând să se mai vadă o dată… Frunțile lor, sub această lumină deznădăjduită, luau înfățișări diavolești, când lumina flăcărilor bătea în fața lor. Unii, trântiți la pământ, își acopereau ochii și lăcrimau. Alții zâmbeau, ținându-și barba cu mâinile încleștate. Alții zoreau de colo încoace, hrănind para rugurilor, înălțau ochii cuprinși de spaima nebuniei spre cerul posomorât, giulgiul unei lumi moarte; și din nou se aruncau la pământ blestemând, scrâșnind din dinți și urlând. Păsările sălbatice țipau și îngrozite cădeau fâlfâind din aripile ce nu le mai slujeau. Sălbătăciunile cele mai fioroase veneau îmblânzite și tremurând, șerpii se strecurau și se încolătăceau prin mulțime șuierând, ei nu mai mușcau. Oamenii îi ucideau ca să se hrănească. Războiul, care încetase de la o vreme, se încinse din nou; își cumpărau hrana cu sânge și cu toții, posomorâți, se îndepărtau unii de alții, mâncând în întuneric.

Dragoste nu se mai încăpea; un singur gând cuprindea pământul, gândul morții, al morții ce le sta în față, al morții fără glorie și colții foamei le sfâșiau măruntaiele. Oamenii mureau și hoiturile nu se îngropau, slabii le mâncau între dânșii.

Chiar câinii se năpusteau la stăpânii lor; toți, afară de unul; și acesta, credincios leșului, goni prin urletele sale păsările, fiarele și oamenii hămesiți, până ce foamea-i strânse de gât, până ce morții care cădeau stâmpărau foamea slabelor lor fălci. El nici nu-și căta hrană, gemea jalnic și neîntrerupt, lătra des și sfâșietor, lingând mâna ce nu-l mai mângâia; astfel muri. Treptat, treptat foamea înghiți omenirea: numai doi oameni rămăseseră într-o mare cetate, și aceia erau dușmani. Ei se întâlniră, mai morți, lângă sfărâmăturile unui altar, unde se adusese o grămadă de odăjdii pentru întrebuințări profane. Ei le strânseră și tremurând, cu recile lor mâini de schelete, scormoniră cenușa rămasă și slaba lor suflare căta s-o învieze; și se aprinse o flacără de-ți era mai mare mila. Apoi după ce lumină, împrăștiind întunericul, ei ridicară ochii și cătară unul la altul; se văzură, răcniră și căzură morți. Muriră de spaima groaznicei lor înfățișări…”

Iată un tablou negru, groaznic și înfiorător. Cel mai înfiorător tablou ce-a ieșit vreodată din penelul unui maestru. Cât de mare trebuie să fi fost nefericirea poetului care a scos din trista-i și bolnava-i închipuire acest înfiorător tablou! Ce grozavă fantezie! Dar cercetați mai de aproape tabloul și veți vedea că poetul nu zice degeaba că acest vis „era cam aievea, nu era cu totul vis”.

Pe un fond negru ca noaptea fără lună și stele, pe un fond fantastic sunt cusute imagini vii, imaginile reale ale vieții.Toată ura dintre oameni, lupta de interese, tot antagonismul care constituie baza vieții noastre sociale, toată dezlănțuirea celor mai josnice porniri ale omului din societatea modernă, rezultat al întocmirilor sociale, toate viciile societății noastre sunt țesute pe acest fond negru, sunt zugrăvite în acest tablou înfiorător. În această pieire univrersală, lângă cea din urmă scânteie dătătoare de viață, se întâlnesc cei din urmă doi oameni, și acești oameni sunt vrăjmași, și mor vrăjmași. În tot tabloul un singur punct luminos: câinele. Poetul parcă zice:

„Oamenilor, iată ce sunteți. În ziua pieirii, când se vor dezlănțui cele mai groaznice patimi -ura, cruzimea, bestialitatea, când toate virtuțile vor pieri odată cu iubirea — o singură ființă va arăta sentimente mai înalte, dar acea ființă nu va fi om, ci câine.”

Da, toate mizeriile vieții moderne, rezultat al întocmirilor anormale ale societății, lovesc inima poetului și marea-i inimă scoate sunete mărețe și sublime: dar cât de triste, cât de jalnice, cât de deznădăjduite și pline de suferință, cât de plângătoare!

Am făcut un înconjur mare și poate ne-am cam depărtat de țelul articolului nostru, care e de a găsi pricinile curentului decepționist în literatura românească din zilele noastre. Dar nu, nu ne-am depărtat, ba chiar ne-am apropiat de țel; ne-am apropiat atât de tare, încât vom putea răspunde pe dată întrebării ce ne-am pus. Pricinile curentului decepționist în literatura românească sunt întocmirile sociale ori, mai bine zis, lipsurile, anomaliile acestor întocmiri. Aceasta se va dovedi și mai mult când vom analiza pe scriitorii noștri.

Totuși aici putem să ne explicăm, cu ajutorul celor de mai sus, un fenomen despre care am pomenit la începutul articolului, anume: de ce în literatura părinților noștri nu s-a produs curentul decepționist și s-a produs, se produce acum? Lămuririle lui Taine și ale altor critici în privința pricinilor curentului decepționist în literatură, desigur ne vor încurca și mai mult și ne vor lăsa în mai mare nedumerire.

În adevăr, dacă speculațiile filozofice ori religioase au fost pricinile curentului decepționist în literatura europeană, apoi cum de nu s-a produs acest curent în literatura părinților noștri, literatură cu totul supusă înrâuririi Apusului european; căci ei au trăit și scris pe vremea când Europa apuseană era mai tare, era reprezentată de cei mai mari poeți? Cum să ne tălmăcim neivirea curentului decepționist la noi, de ce nu a fost un asemenea curent caracteristic în literatura de atuncea? De vom căta lămurire în filozofia epocii, în mișcarea ideilor de pe vremea aceea, desigur că nu ne vom dumeri.

Dar de îndată ce o vom căuta în viața materială, în relațiile economice, politice și sociale, acest ciudat fenomen se va lămuri de minune. Ceea ce fu 1789 pentru Europa, 1848 fu pentru noi.

La 1848, vechea stare a întocmirilor sociale cădea, și în locul ei trebuia să se așeze o întocmire nouă, societatea burgheză, și aceleași pricini sociale dădeau loc acelorași efecte morale.

Iluziile Apusului s-au repetat: la noi, ca și la dânșii, s-a zis că întocmirea liberală burgheză va aduce bunătăți nesfârșite, va preface națiunea într-o familie de părinți, copii și frați; la noi, ca și la dânșii, s-a strigat: trăiască libertatea, egalitatea, fraternitatea!…

E vădit că în așa vreme nu putea fi vorba de literatură decepționistă. Cuprinși de înalte iluzii, de mari speranțe, poeții de atunci ne chemau la deșteptare, ne strigau să ne trezim din somnul de moarte, ne învățau să ne iubim patria, să slăvim libertatea și umanitatea, ne cântau dragostea veselă și zburdalnică, ne ziceau doine jalnice și tânguioase, ne cântau mărirea țării, splendoarea câmpiei și a plaiurilor, viața câmpenească.

În acest cor erau glasuri triste și dureroase: glasul lui Bolliac, care descria nefericirile iobagului, ne arăta lanțurile țiganului; dar el vorbea astfel pentru a ne îndepărta de acele rele, cerea dreptate pentru toți, ne vorbea în numele unui viitor mai bun și descurajarea și decepționismul nu se arată în cântecele lui.

Acea stare socială, atât de dorită și așteptată, s-a întocmit; dar mândrele visuri nu s-au întrupat. Aceleași pricini sociale dau loc la aceleași efecte; aceeași întocmire socială burgheză, care a înșelat atât de tare nădejdile Apusului, a înșelat și pe ale noastre, și decepțiunea noastră trebuia să dea loc și la noi curentului decepționist în literatură.

Analiza acestei literaturi va dovedi și mai bine zisele noastre.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook