Fragmente din volumul “Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 62-66; autoarea articolului este Angela Ion:

François-René de Chateaubriand (4 septembrie 1768 – 4 iulie 1848) este prozator, memorialist şi om politic, scriitor considerat a fi creatorul romantismului francez. Iată ce spunea despre sine:

M-am aflat între două secole, ca la confluenţa a două fluvii; m-am avântat în apele lor tulburi, îndepărtându-mă cu regret de vechiul ţărm unde mă născusem, înotând plin de speranţă către un ţărm necunoscut.

„Prin această frază, din Prefaţa testamentară la ‘Memoriile de dincolo de mormânt’ – publicată în 1834 şi reluată în penultimul capitol din ediţia definitivă – Chateaubriand şi-a definit nu numai locul în istorie, ci şi opţiunile şi refuzurile în politică şi literatură, contradicţiile pe care istoricii literaturii nu încetează să le comenteze de aproape două secole, acumulând argumente pro şi contra într-un proces neîncheiat încă nici azi.”

„Mare poet, dar emfatic, artificial şi nesincer; sensibil şi receptiv la frumos, dar cel mai ingenios inventator de atitudini spectaculare; veşnic îndrăgostit, dar incapabil de dăruire totală; campion generos al unor cauze pierdute – creştinismul şi monarhia legitimă -, dar orgolios şi ambiţios; martor lucid şi artizan al evenimentelor istorice, dar preocupat în primul rând de propria-i glorie şi de ce va crede posteritatea despre el – toate acestea compun imaginea uneia dintre cele mai proeminente personalităţi din prima jumătate a sec. XIX.”

„Intrat pe scena literaturii şi a politicii în zorii unui secol de transformare a societăţii franceze în profunzime, la răspântia dintre o lume care apunea şi alta care-şi croia drumul, traversând grave crize materiale şi spirituale, Chateaubriand a fost primul scriitor francez care a exprimat neliniştea unei epoci de criză, sentimentul modern al alienării şi în acelaşi timp dorinţa de plenitudine, de frumos şi fericire a noilor generaţii.”

„L-au făcut celebru două povestiri relativ scurte, Atala (1801) şi René (1802), menite să ilustreze Geniul creştinismului, operă de circumstanţă, cum a numit-o el însuşi, scrisă cu intenţia nemărturisită de a sprijini politica Primului Consul Napoleon Bonaparte, de împăcare cu Biserica.”

„Prin stilul de o splendoare strălucitoare şi prin incantaţia frazelor, al căror ritm, amplu şi solemn, sugera limbajul cadenţat al versurilor, Atala anunţa un secol de poezie. Un an mai târziu, René avea să dea consistenţă unuia dintre marile mituri ale romantismului francez, ‘le mal du siècle’, sentimentul insatisfacţiei şi al însingurării, prima manifestare a melancoliei omului modern confruntat cu o lume contradictorie. Refuzând să accepte realităţile sociale ale vremii, toţi scriitorii epocii romantice au resimţit, într-un fel sau altul, imposibilitatea de a se adapta acestor realităţi, dar unii dintre ei au transformat nemulţumirea în revoltă, opoziţie, protest, ca Lamartine, Hugo, sau Vigny. Pentru Chateaubriand şi eroul său René (numit intenţionat cu al doilea prenume al creatorului său), ‘boala secolului’ înseamnă un sentiment de solitudine şi dezamăgire, dorinţa de evaziune, dublate de un orgolios sentiment al superiorităţii personale.”

„Nici tristeţea fără obiect de care e copleşit René, sentimentul vanităţii [n.n. aici, probabil ‘deşertăciunii’] tuturor lucrurilor, nu erau o temă nouă în literatură; dar ‘boala secolului’ nu era pentru Chateaubriand o simplă constatare sau prilej de disertaţii, ci o obsesie fundamentală născută din incidenţa unui temperament cu anumite circumstanţe istorice ‘nota dominantă a experienţei sale’ (Claude Roy), sursa profundă din care se va alimenta opera sa capitală, cea care-i asigură astăzi un loc privilegiat în literatura franceză, ‘Mémoires d’outre-tombe’.”

„Timp de treizeci şi cinci de ani, din 1803 până la sfârşitul vieţii, proiectul şi manuscrisul Memoriilor l-au însoţit în toate etapele carierei politice şi literare, care avea să-i mai rezerve multe succese şi decepţii. Intenţia, mărturisită lui Joubert, de a prezenta posterităţii numai ‘ceea ce este frumos’, trecând sub tăcere slăbiciunile omeneşti, un ‘parti-pris’ de stilizare estetică şi morală, conferă Memoriilor lui Chateaubriand un statut particular: o operă lirică şi epică, un lung poem în proză, nicidecum un document de un adevăr irefutabil despre viaţa lui Chateaubriand şi despre epoca în care a trăit.”

„Inspiraţia cea mai profundă a Memoriilor lui Chateaubriand se află în experienţa spirituală majoră a romantismului francez, în ideea devenirii, în sentimentul duratei interioare şi în conştiinţa timpului istoric. După opinia lui André Vial, categoria prin care Chateaubriand a rezumat totalitatea experienţei sale de viaţă şi a experienţei intime este categoria schimbării, a devenirii. Împreună cu tema morţii, ea constituie tema dominantă a Memoriilor. Ele s-au născut dintr-o dublă tentaţie, aceea de a compara prezentul cu trecutul şi de a judeca trecutul prin prisma prezentului, din dorinţa de a recupera trecutul şi a-l integra în continuitatea duratei, prelungindu-l în viitor. Printr-un procedeu de ‘supraimpresiune’ (surimpression), suprapunerea momentului în care Chateaubriand îşi aminteşte şi a momentului de care îşi aminteşte, trecutul şi prezentul se luminează şi se explică reciproc.”

„După cum au remarcat comentatorii, Chateaubriand a descoperit, înaintea lui Nerval şi a lui Proust, ‘miracolul memoriei involuntare’ (G. Poulet), experienţa reînvierii trecutului prin şocul invizibil al amintirii şi al clipei prezente, invocat de o realitate a lumii înconjurătoare, o senzaţie regăsită. Proust însuşi scria, în Le Temps retrouvé, că lui Chateaubriand cântecul unui struz în parcul din Montboissier sau un vântuleţ încărcat cu parfum de rezeda, care-i aminteau întâmplări şi vremuri de demult, i-au inspirat pagini de o valoare infinit mai mare decât evocarea marilor date ale Revoluţiei şi Imperiului. Căci Memoriile de dincolo de mormânt au fost concepute de Chateaubriand în primul rând ca o căutare a propriei conştiinţe, a unităţii şi continuităţii propriei personalităţi. ‘Scriu în principal ca să-mi dau socoteală mie despre mine însumi’ – nota el în 1809.”

„Plecat ‘în căutarea timpului pierdut’, Chateaubriand evocă, cu o inimitabilă artă de a face să retrăiască figuri şi locuri din trecut, copilăria şi adolescenţa petrecute în austerul castel gotic Combourg, în tovărăşia unui tată taciturn, a unei mame pioase şi a delicatei surori Lucille, din dorinţa de a explica ‘inexplicabila sa inimă’, de a dezvălui sursa cea mai îndepărtată şi profundă a unor nelinişti şi tristeţi care-l vor însoţi toată viaţa, îndemnându-l să caute compensaţii în iubire, glorie, călătorii pe drumurile Americii, Orientului şi Europei.”

„În persoana ‘frumoaselor doamne’ care o iritau pe austera sa soţie, dar care lui Chateaubriand i-au înfrumuseşat viaţa, Pauline de Beaumont, Natalie de Noailles, Cordelia de Castellane, Hortense Allart sau Juliette Récamier, Chateaubriand a căutat întruchiparea visului său din tinereţe, ‘Silfida’ ideală. Frumoasa şi inteligenta Juliette Récamier s-a apropiat cel mai mult de idealul conceput în anii îndepărtaţi ai tinereţii. Portretul ei domină în templul pe care i l-a dedicat Chateaubriand, silueta ei elegantă şi surâzătoare se plimbă pe toate aleile Memoriilor: ‘Apropiindu-mă de sfârşit, mi se pare că tot ce mi-a fost drag în viaţă mi-a fost drag prin doamna Récamier şi că ea este sursa ascunsă a afecţiunilor mele.’ ”

„Eul care se povesteşte în Memorii nu este numai o conştiinţă individuală care se analizează, ci martorul unei epoci deosebit de fertile în evenimente care au schimbat faţa Europei şi a lumii întregi. În Prefaţa testamentară, Chateaubriand îşi exprimase intenţia de a scrie ‘epopeea vremii sale’, încercând să explice sensul evenimentelor în care fusese direct implicat. Căci mai mult decât gloria literară, Chateaubriand a aspirat orgolios la gloria de a fi făurit istoria: ‘M-am ocupat de pace şi de război; am semnat tratate şi protocoluri; am asistat la asedii, congrese şi conclave; la reconstituirea şi demolarea tronurilor; am făcut istorie, şi puteam s-o scriu’…”

„Nimic mai semnificativ pentru ambiţiile sale decât dorinţa de a fi fost egalul lui Napoleon, duşmanul pe care, fascinat, îl admiră fără voie şi căruia-i trasează un magistral – şi echitabil – portret: ‘Bonaparte nu este mare prin cuvintele, discursurile, scrierile lui, prin dragostea de libertate pe care n-a avut-o niciodată şi n-a pretins niciodată c-o instaurează; este mare pentru că a creat un guvern regulat şi puternic, un cod de legi adoptat în diferite ţări, curţi de justiţie, şcoli, o administraţie puternică, activă, inteligentă […]; este mare mai ales pentru că s-a făurit el însuşi, pentru că a ştiut, fără altă autoritate decât a geniului său, să se facă ascultat de treizeci şi şase de milioane de supuşi într-o epocă în care nicio iluzie nu înconjoară tronurile; este mare pentru că a doborât pe toţi regii adversari lui, pentru că a învins toate armatele’…”

„Meditând la transformările survenite în lume în timpul vieţii lui şi la perspectiva viitorului, Chateaubriand constată cu luciditate că vechea ordine a lucrurilor dispare pentru totdeauna şi că omenirea înclină ineluctabil spre republică şi spre democraţie.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
3 comentarii »