2 ianuarie 2018

„Artă literară şi simplă literatură (Observaţii nepractice şi unilaterale)” de Paul Zarifopol

Paul ZarifopolMadame Louise Ackermann, poeta filozoafă, nu era femeie frumoasă. Drept este că și disprețuia adânc tot ce este exterior. Se îmbrăca așa, încât parizienii o luau drept o bătrână sărmană, dintre acele care, pe piețe și în grădini publice, închiriază scaune la lumea care se plimbă. Măritată cu un teolog blând și studios, își pierduse bărbatul de tânără; dragostea însă pentru cărți și învățături serioase și-a păstrat-o întreagă pân’ la moarte. Rare au fost, cred, femeile atât de perfect filozoafe ca dânsa; sufletul ei era o severă poemă didactică. Ca o alegorie gravă și cenușie a stoicismului se arată cărunta poetă în mascarada cheflie și pitorească a imperiului al doilea.

Totuși, madame Ackermann s-a supărat rău când Anatole France, cu perfida lui modestie, i-a spus că poeziile ei sunt foarte frumoase, dar n-au imagini… „Elle demeura un moment stupefaite. Puis, dans l’exces de l’etonnement, elle s’ecria: „Pas d’images! Que dites-vous la? Je n’ai pas d’images! Mais j’ai l’esquif. L’esquif n’est-ce pas une image?… L’esquif sur une mer orageuse, l’esquif sur un lac tranquille!… Que voulez-vous de plus?”” Oricum, o asemenea supărare trădează, pare că, oarecare ambiții frivole, nu prea de înțeles la o persoană atât de serioasă…

Era, și este încă, la Facultatea de Medicină din Viena, un profesor de boli nervoase, Siegmund Freud, om prea original, cum sunt adeseori doctorii de nebuni. Freud a construit o filozofie bogată în consecințe și aplicații foarte distractive, întemeiată pe credința absolută că singura funcțiune adevărat naturală și normală este funcțiunea sexuală. Tot ce face omul în afară de actul acela foarte banal și totdeauna interesant constituie o abatere de la scopul nostru unic, o deformare a naturii noastre normale. Religie, știință, artă, tehnică, toate s-au născut numai din faptul că viața socială, prin efectele ei absurde, a oprit pe om de a se consacra exclusiv activității aceleia pentru a cărei realizare nu se cere, normal, decât o societate formală din doi indivizi de sex deosebit, uneori și de același sex, înzestrați numai cu anume bune dispoziții unul pentru celălalt. De necaz că fatalitățile vieții sociale nu i-au lăsat și nu-i lasă a se ocupa numai de singurul lucru pentru care au într-adevăr vocație, oamenii au inventat – curios efect, într-adevăr! – religie, filozofie, artă, știință, tehnică, în sfârșit, tot ce face omul în afară de ce ar trebui și ce ar vrea el, sincer vorbind, să facă. Originea aceasta nefirească și oarecum peizișă a acestor produceri, oricât de bine mascată ar fi ea prin nesfârșitele complicații ale structurii lor, se trădează totuși, mai totdeauna, aceluia care știe să cerceteze lucrurile cum trebuie. Și supraingeniosul Freud a inventat o metodă, numită psihoanaliză, care, de la orișice manifestație tehnică sau speculativă, te duce fără greș până la izvorul ei prim și autentic, adică la o supărătoare stăvilire socială a actului sexual.

Această colosală descoperire a avut succes foarte frumos la medici; mai frumos încă la literați. Aceștia s-au arătat să aibă, în timpurile noastre, o deosebită slăbiciune pentru noutăți senzaționale cu parfum științific. S-a ridicat astfel o strașnică recoltă de monografii care studiază istoria artelor și a științelor după minunata metodă, cu rezultate de multe ori hazlii, totdeauna grav prezentate.

Dac-aș fi psihoanalist, aș putea, cred, să dovedesc exact și minuțios cititorului din ce experiențe erotice sau, mai exact, din ce lipsuri de asemenea experiențe s-a născut vanitatea naiv literară într-un suflet grav, stoic, metafizician ca al doamnei Ackermann. Poate chiar fiecare vers al austerei scriitoare se poate explica, după subtila metodă, din impulsuri sexuale social oprite… Dar eu nu sunt deloc stăpân pe acea minunată tehnică, și numai cu sfiala cuvenită profanului respectuos de învățături bune îndrăznesc să dau aici, psihoanaliștilor și altor cititori ingenioși, următoarea delicată amintire a lui France despre venerabila poetă:

„L’idee seule d’une faiblesse des sens lui faisait horreur, et elle s’eloignait avec degout des personnes qu’elle soupconnait d’etre trop attachees aux choses de la chair. Quand elle avait dit d’une femme: elle est instinctive, c’etait un conge definitif. Elle avait meme, a cet endroit, des rigueurs inconcevables. Il lui arriva de se brouiller avec une amie d’enfance, parce que la pauvre dame, âgee alors de plus de soixante ans, avait un jour, assise au coin du feu, passe les pincettes a un tres vieux monsieur d’une maniere trop sensuelle. J’etais la quand la chose advint. Il me souvient qu’on parlait de Kant et de l’imperatif categorique. Pour ma part, je ne vis rien que d’innocent dans les deux vieillards et dans les pincettes. La dame du coin du feu n’en fut pas moins chassee sans retour. Madame Ackermann l’avait jugee instinctive”.

Freud ar încheia de aici sigur că o așa sfântă groază și scârbă de lucrurile sexuale arată tocmai un interes extrem pentru dânsele. Iar când neprihănita scriitoare zice: „Je puis avec orgueil, au sein des nuits profondes / De l’ether etoile contempler la splendeur” – psihoanalistul explică simplu: ce vrei să facă o femeie pe care soarta a păzit-o cu așa părintească grijă de orice urmă de frumusețe fizică și a dat-o unui teolog blajin, care lucra toată noaptea la dicționare și murise doi ani după căsătorie? L’orgueil, l’ether etoile sunt, la toată urma, derivative foarte cuviincioase.

Cred că așa ar vorbi freudiștii drept-credincioși. Mie îmi ajunge să constat numai atât: cu inocenta ei ambiție literară, poeta filozoafă, încadrată de France și de Freud, m-a ajutat să scriu această introducere, întrucâtva veselă, la tratarea unor probleme de teorie literară destul de aride și sarbede prin firea lor, dar de oarecare interes, cred, pentru scriitorii tineri cu caracter serios.

„La litterature est l’art de tout le monde,” zice Delacroix, pictorul literat căruia-i plăcea să vorbească de sus. El credea că orice om capabil poate fi fără greutate un bun scriitor, și aduce ca exemplu deosebit de convingător ordinele de zi și proclamațiile lui Napoleon. Nu cred că sentința acestui pictor, care pune astfel scurt la cale arta literară, rezolvă definitiv problema talentului artistic-literar și natura producerilor sale. Îmi închipuiesc că oamenii care s-au ilustrat în arta literară ar prețui acele ordine de zi, sau elocvența pe care orice om convenabil instruit o poate produce, tot așa cum ar fi judecat Delacroix însuși desenele lui Victor Hugo sau ale lui Goethe, ori inevitabilele picturi și acuarele ale nenumăratelor amatoare din lumea bună. Atât numai îmi pare adevărat: că există, în mari cantități, literatură care nu-i altceva decât „l’art de tout le monde”. Cine înghite, de exemplu, multă poezie se expune lesne să o și dea din când în când îndărăt. De aceea profesorii de literatură, ori chiar de filozofie, sunt adeseori ispitiți să facă poezie. Este vorba aici de lectură multă, de bunăvoință, de entuziasm, de un nobil amor de glorie. În alt gen, dar în fond din asemănătoare diletanticești imbolduri, doamnele mult cititoare de romane ajung lesne la o miraculoasă fecunditate literară, mai ales acele care s-au bucurat, în viață, de legături prea entuziaste cu sexul celalt.

Despre doamna Ackermann spune colegul ei de poezie serioasă, Sully-Prudhomme, liricul cel atât de instructiv și cuminte: „les sujets qu’elle excelle a traiter, tires du probleme de la condition de l’homme, sont d’un interet superieur et permanent”. Astfel vorbind, înțeleptul și bunul literat arată nu numai un caracter literar al învățatei sale colege, dar atinge chiar înțelesul cel mai consacrat al ideii de literatură în general. Gândirile acele înalte, despre care se admite că oamenii toți s-au interesat și se vor interesa oricând, formează tocmai acel cuprins intelectual căruia i se zice obișnuit literatură. Cuvântul acesta însă, orice am face, rămâne să trăiască cu un înțeles foarte neprecis, ba chiar se pare că își trage valoarea tocmai din această neprecizie. Cum se vede, aceasta-i soarta obișnuită a cuvintelor care durează prea lungă vreme. Astfel s-a întâmplat cu filozofia. Pe la mijlocul veacului trecut un om atât de cumpănit ca Jouffroy a putut zice, cu serios temei, că filozofia este o știință căreia nu i s-a fixat încă obiectul; și astăzi încă delimitarea domeniului astfel numit mai dă ocazie la studii complicate și diverse. Literatura este și ea, pentru lumea de astăzi, o zestre foarte antică; ea are, dacă nu greșesc, o origine curat pedagogică. Sumă de cunoștinți trebuitoare educației pur oratorice din lumea veche, hrană încălzită apoi de umaniști, trecută prin eleganța salonieră a clasicismului francez și a imitațiilor sale europene, ea servește încă la întreținerea unor anumite norme și idealuri ale vieții intelectuale și sociale de astăzi. Din această îndoită origine, antică și salonieră, rezultă, mi se pare, tot prestigiul și toate ispitele literaturii în vremile noastre, fenomene destul de ciudate într-o lume atât de strașnic închinată tehnicii și vieții economice. Idealul antic al perfectului orator și derivatul său: idealul clasicist al omului de lume – „l’honnete homme qui ne se pique de rien et a des lumieres sur tout” – supraviețuiesc formelor sociale care le-au născut și determină încă ambițiile de lux ale burgezilor supraspecializați prin complexitatea extremă a vieții capitaliste.

Cele două neprecizii, a filozofiei și a literaturii, se întâlnesc adesea, și contactul lor difuz dă naștere la curioase nedumeriri. Școala îndeobște clasează încă filozofia între studiile literare, cu toate că de vreun secol și jumătate științele exacte o iau tot mai tare și mai sigur în stăpânirea lor. De multe ori, un om pătruns de stimă și dragoste consacrată pentru literatură își cumpără cu bani scumpi o grea deziluzie, din colecția verde a lui Felix Alcan, ori din acea roșie a lui Flammarion. Omul ia cartea împins de convingerea sentimentală și nedeslușită, dar cu atât mai solidă, că în aceste respectabile colecții filozofice se tratează tocmai subiectele care, după vorba lui Prudhomme, „sont d’un interet superieur et permanent”. O carte care se intitulează, să zicem, Valoarea științei, poate înșela amar pe omul cu interese superioare; fiindcă el se așteaptă numaidecât la un discurs despre foloasele sublime ale științei pentru înnobilarea sufletelor setoase de adevăr și iubitoare de bine iar cartea îi distruge așteptările frumoase cu un șir de capitole asupra ideilor de spațiu, de timp, de număr, ori despe geometria cvadridimensională; sau chiar îl ofensează cu vreun O = S + S’, asigurându-l cum că : „il est clair que C3 contiendra un grand nombre de series de sensation distinctes”. Evident că acea prealabilă înțelegere, de care atârnă realizarea unei comunicări normale, nu se poate face între scriitor și cititor în o astfel de situație. Poincare vorbește hotărât altă limbă decât literatul: matematicul, vorbind de valoarea științei, a înțeles valabilitatea sau obiectivitatea ei, a avut prin urmare în vedere problema centrală a teoriei cunoștinței. Un asemenea caz, desigur, se complică și cu perfidia librarilor, care în aceleași cadre cu titlu de biblioteci filozofice adăpostesc, cu șireată indiferență, și producte blajine, unde aromește mintea magistraților sau militarilor pensionari, unde se destind ambițiile literare ale medicilor sau inginerilor retrași din afaceri, dar și opere foarte hapsâne și viguroase ca ale fabulosului matematic Poincare. Cele de felul întâi sunt tocmai la nivelul înțelegerii literare, câteodată mai jos decât chiar acest nivel; cele din urmă sunt, pentru același public, o surprindere supărătoare și fără speranțe de mângâiere. Dar indiferența aceasta aproape ofensătoare a librarilor este ea însăși un semn al confuziilor de care vorbim.

Un exemplu din sfera nedumeririlor literare, mult mai senzațional decât cazul acela extrem al filozofului matematic, este entuziasmul publicului literar pentru lecțiile și cărțile lui Bergson. Pentru a se apăra de nestăpânita dragoste a diletanților, acest filozof s-a văzut nevoit odată să explice, prin scrisori adresate ziarelor, că materiile și metoda lecțiilor lui nu sunt literatură. Negreșit, explicațiile acestea n-au avut nici un efect asupra adoratorilor literari ai profesorului; ei își urmează drumul cu inocentă satisfacție, după cum poate simți oricine are prieteni sau prietene pasionate de „ces sujets, qui, tires de la condition de l’homme, sont d’un interet superieur et permanent”.

Unul dintre numeroșii noștri clasici a produs, într-un moment de filozofică emoție, următorul vers: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”. Acest adevăr imens și trist, bine rânduit în cincisprezece silabe de ritm cuminte și îngăduit, a fost primit cu un entuziasm particular în tezaurul citatelor frumoase, și se întrebuințează cu zeloasă sfințenie în vorbirea serioasă, tipărită, manuscrisă ori simplu orală. Se înțelege numaidecât: un vers pe o temă atât de întrebuințată, cum este grozăvia morții, trebuie să fie interesant și prețios. De la gândul acesta pleacă cititorul care vrea să-și împodobească mintea cu idei adânci, frumos spuse. Din partea lui, poetul are grijă să anunțe că în versul acela stă un adevăr deosebit, o descoperire asupra universalei și eternei distrugeri; de aceea scrie el special: ci de veșnicia ei. Poetul, care a luat asupra lui slujba de gânditor, nu se sperie ca orice om de moarte, ci din motive profunde, neluate în seamă de alții, descoperite de dânsul. Cei mulți, care nu se ostenesc cu filozofia, se sperie de moarte oarecum în bloc, nelămurit; neapărat trebuie ca poetul să le arate limpede: dacă moartea ar fi dintre acele lucruri de spaimă cu care se poate sta la tocmeală, asupra căror se poate reveni pentru a le anula ori măcar slăbi efectul catastrofal, atunci nu ne-am speria de dânsa în aceeași măsură; dar, fiindcă moartea este un fapt irevocabil și absolut definitiv, ea rămâne o sperietoare unică și incomparabilă pentru oricine are a face cu dânsa.

Dacă este exact acest comentar al meu, în care am căutat să desfir, cu toată răbdarea de care sunt capabil, capitalul de gândire depus în celebrul vers, atunci mi se pare inevitabilă întrebarea: dar nu-i acesta cumva înțelesul obișnuit al morții? Frica de moarte, în cel mai nefilozofic și neliterar individ, ar fi ea de înțeles fără caracterul acesta absolut al fenomenului? Atunci de ce mai distinge poetul atât de solemn? Ce ne mai poate anunța și învăța acel ci, care strigă acolo atât de grav, ca pentru a impune atenției noastre frivole o distincție neprevăzută, prin grele meditații surprinsă?

Am întrebat așa pe mulți buni români, iubitori de literatură serioasă și cu deosebire încercați în lucrurile literare. Acei cari nu-mi respingeau brusc obiecția ca nepatriotică mi-au explicat că trebuie să fiu un om cu totul refractar la farmecul vorbirii poetice și mi-au amintit principiul foarte comun, foarte solid și foarte util: că poezia scoate tocmai minuni sublime și inexplicabile din adevăruri care, în simplă proză, pot să pară foarte nesărate. Astfel provocat, am căutat să verific principiul cu metoda bine consacrată a prefacerii versului în proză. Dar această operație care, după opiniile cele mai comun admise, trebuie numaidecât să dea rezultate evidente, mie nu mi-a reușit niciodată. Dacă schimb ordinea cuvintelor, atunci numai accentele cad altfel, și se desface doar ritmul, dar adevărul dinăuntru așa rămâne, cum l-a gândit poetul care l-a descoperit. Să înlocuiesc cuvintele chiar cu altele, nu sunt în stare: oricât m-aș osteni, nu văd care anume vorbe, în versul acela, sunt eminent poetice; nu pot găsi, prin urmare, nici presupusele lor echivalente prozaice.

Necăjită de asemenea nehotărâri iritante asupra cuprinsului literaturii și a distingerii teoretice a stilurilor literare, curiozitatea mea află de obicei, dacă nu mântuire, cel puțin mângâiere în oarecare vechi idei estetice de o strălucită candoare și superioară onestitate. Gellert, un contemporan modest al lui Frederic cel Mare, simplu și cuminte fabulist destul de uitat astăzi, spune cinstit că scopul și interesul poeziei este să arate celor cari n-au minte destulă adevărul prin imagini – „dem der nicht viel Verstand besitzt die Wahrheit durch ein Bild zu sagen”… Mai tânăr decât Gellert, dar cu aceleași credințe estetice, gingașul și pastoralul Florian închipuiește un dialog între La Fable și La Verite, unde zice foarte cuminte: „Mais aussi, dame Verite, / Pourquoi vous montrer toute nue? / Cela n’est pas adroit; tenez, arrangeons-nous: / … chez les sages, a cause de vous, / Je ne serai point rebutee; / A cause de moi, chez les fous, / Vous ne serez point maltraitee”. Dar mult mai de aproape decât aceste două peruci cuminți ne vorbește George Sand, umanitara cu inimă largă și maternă: „Nous croyons que la mission de l’art est une mission de sentiment et d’amour, que le roman d’aujourd’hui devrait remplacer la parabole et l’apologue des temps naifs”. Din toate aceste vorbe bune și înțelepte, se pot lua, mi se pare, lămuriri folositoare despre înțelesul și funcțiunea literaturii.

Există dar un fel de a vorbi care-i prin excelență frumos. Este aproape de înțelegerea oricui că nu se cade a întrebuința acest stil frumos pentru orice materie, ci, pe cât se poate, trebuie păstrat ca o haină scumpă pentru împrejurările când sufletul se inspiră din „ces sujets, qui, tires de la condition de l’homme sont d’un interet superieur et permanent”. Bunăoară: „Nu de moarte mă cutremur” – și celelalte!… Cred că putem spune acum cu oarecare hotărâre: literatura este o artă de interes foarte general și, astfel fiind ea orientată, va trebui să gândească tot în adevăruri pe înțelesul tuturor, să țină dar seamă de capacitățile intelectuale ale multor oameni care, cele mai deseori, n-au timp, nici totdeauna gust, câteodată chiar nici putere de a gândi intens. Literatura are a gândi în idei populare, și bunul-simț, această zilnic invocată, mult prețuită și nedefinită capacitate, trebuie să fie primul său fundament – literatura urmează să fie bunul-simț gătit ca de duminică.

După opiniile cele mai sănătoase, găteala aceasta reprezintă partea estetică a literaturii; prin ea literatura vine adică în atingere cordială cu toate artele frumoase. Însă ideile obișnuite despre artă și activitatea artistică s-au produs, prin diverse trepte de popularizare, din felurite concepții filozofice. Filozofii, propriu sau impropriu-ziși, acei din pronunțată vocație ca și acei numai de carieră, sunt, prin natura ori prin meseria lor, inteligențe cu orientare abstractă și generalizatoare. De aceea, în mai toată tradiția filozofică, ne întâmpină o stăruitoare atitudine depreciativă față de cuprinsul sensibil și concret al conștiinței, care este tocmai domeniul propriu al experienței estetice. Hermann Lotze, om adânc și subtil, a făcut răutăcioasa constatare că estetica filozofică modernă și-a făcut începutul cu o hotărâtă lipsă de stimă pentru propriul ei obiect. Lotze se gândea la distincția ierarhică între cunoștința sensibilă și cea intelectuală, pusă în circulație de Leibniz și aplicată de Baumgarten în Estetica lui; dar afirmația poate fi, cu dreptul, generalizată, fiindcă de la Platon, el însuși de altfel om cu apucătură poetică, ne urmărește disconsiderarea filozofică a artei. Filozoful și artistul sunt două tipuri prin natură opuse unul altuia, sortite să se înțeleagă greu unul pe altul. Estetica filozofilor poate da un material psihologic interesant pentru cunoașterea tipului filozofic ca atare, pentru a ne arăta cum arta este primită de spiritele abstracte; dar prea puțin a ajutat ea la înțelegerea artei însăși. Această înțelegere s-a trezit în afară de sfera speculației filozofice, prin reflecțiile câtorva artiști sau cunoscători de artă. În fața activității artistice și a produselor sale, tipul filozofic se lovește de fapte cărora, instinctiv și din imediata lui natură, nu le poate găsi justificare. De aici cunoscuta goană după interpretări ca aceste: opera de artă exprimă caracterul cel mai general al obiectului, tipul speciei, esența, idealul; este manifestarea sensibilă a Ideii, a Legii, simbolizarea unei lumi superioare, arătarea celor nevăzute prin cele văzute – în sfârșit, tot ce poate da perplexitatea unui tip intelectual abstractiv în fața unor date care, prin natura lor, sunt unice, individuale și ca atare perfect iraționale, sunt însăși negarea abstractului și oprirea pornirii spre generalizare. Din aceleași motive psihologice, complicate cu altele de natură practică, a căutat estetica filozofilor să pună arta cu orice preț în absolută legătură cu religia și cu metafizica, de multe ori pentru a o arăta ca o treaptă inferioară, o fază primitivă a acestora. Lucrarea artistică este un fapt prea neînsemnat pentru mintea filozofică, care natural privește totdeauna în adânc și departe, dincolo de aparențele sensibile. Gândirea filozofică nu se poate opri la acele diversități absurde, ci caută neapărat să le dea un miez, un înțeles, să le considere interpretativ pentru a le preface în valori universale, fiindă numai acestea pot avea înțeles pentru dânsa.

În felul acesta, cu deosebire serios și practic, de a considera aparențele sensibile și atitudinea artistică, estetica filozofilor se întâlnește negreșit cu perfectul bun-simț. Perfectul bun-simț este și el o atitudine filozofică, mai modestă decât acea propriu-zisă; este filozofia acelor care n-au nici când, nici cum să filozofeze cu prea multă osteneală, o filozofie de nemereală, practică și expeditivă. Omul de bun-simț deschide cartea ca să ia de acolo ceva idei. O poezie poate da câteva versuri pe ales, care se pot strecura frumos într-un discurs, într-un foileton, într-o scrisoare către o prietină cu interese superioare. Într-o povestire se pot găsi întotdeauna situații duioase ori grave care trezesc dulci suvenire intime; și fantezia vine atunci foarte drăgălaș în ajutorul bunului-simț, pentru a-l face să viseze cum ar fi fost de frumos dacă nu era cum a fost. Din literatura de teatru, în sfârșit, se pot colecționa replici, spirituale ori sentimentale, bune de ținut minte. Cu deosebire plăcute sunt cărțile din care se pot scoate de-a dreptul idei asupra moralei, puțină metafizică, ceva teorie politică, câte o aluzie interesantă la vreo întâmplare din istorie; mai cu seamă: detalii despre monumente artistice vestite, despre Italia și supraoamenii din vremea Renașterii, despre Orientul pitoresc, despre Goethe și Gounod, care a înțeles atât de bine pe Goethe, despre Wagner și Nietzsche, care, din nenorocire, s-au înțeles așa de greșit unul pe altul… Și alte multe cunoștinți folositoare pentru viața socială, cum am zice: de sărbătoare, de care un om cult cu nici un chip nu trebuie și, din fericire, nici nu poate să se despartă. Astfel, după gust și trebuințele inimii, un tânăr sau o tânără ia din Anatole France o idee sceptică asupra teoriei cunoștinței și câteva elegante păreri politice anarhiste; din Hugo și Lamartine, puțină emoție religioasă; din Ohnet, Bourget sau Bordeaux, sentimente frumoase pentru familie și patrie; dar mai ales idei precise asupra societății franceze, care este leagănul tuturor eleganțelor sufletești și altele; din Goethe se scoate, fără excepție, preacunoscuta desperare a lui Faust în fața mult regretatului faliment al științei; din Eminescu, nihilistică budistă, dragoste de istoria românilor și ceva flori pentru declarații de dragoste; din Romain Rolland, ca și din Biblie : de toate! În sfârșit, din Coșbuc, sentimente țărăniste; din Vlahuță: „Nu de moarte mă cutremur” și celelalte.

Distanțele între acești producători de cărți pomeniți aici pot să pară cuiva enorme. Dar experiența cea mai comună poate arăta că anume – și mulți! – cititori se poartă la un fel cu aceștia toți, întrebuințând produsele lor ca mijloace de informație instructivă cu caracter plăcut și de o specială valoare de ornament pentru persoana cititorului. Acești cititori consumă la un fel aceste mărfuri care d-tale, de exemplu, îți par cu totul necomparabile între dânsele; iar prin această simplă și unitară metodă de consumație, materiale atât de diverse se topesc într-un aluat neutru unic, în care deosebirile cele mai violente sunt reduse pe măsura celor mai comode atitudini cu aparență de intelectualitate. Cu atât mai plăcut, fără îndoială, dacă operele sunt astfel ieșite din mintea autorului, încât prefacerea aceasta să se poată opera cât mai ușor. Poate că așa este bine să fie – dintr-un punct de vedere universal pedagogic. Dar acela care nu crede în obligativitatea unor ierarhii absolute ale valorilor omenești, ci simte înțelesul vital al disparității și al contrastelor, înțelege că fiecare tip uman energic diferențiat are dreptul, fiindcă are puterea, să fie unilateral în o specifică a sa orientare. Doar numai cu prețul acesta, reflecția, ca și orice altfel de acțiune a noastră asupra realității, poate fi rodnică.

În contra lui Musset mărturisește Baudelaire, într-o scrisoare, sentimentele acestea: „Excepte a l’âge de la premiere communion, je n’ai jamais pu souffrir ce maître des gandins… son torrent bourbeux de fautes de grammaire et de prosodie, enfin son impuissance totale a comprendre le travail par lequel une reverie devient un objet d’art”. (Oeuvres posthumes, pag. 301, Crepet). Execuția poate părea răutăcioasă, pedantă, nedreaptă. Ar fi-ntr-adevăr ingrat să izgonești toate dramele lui Musset din sfera operelor de artă. Mulți dar se vor supăra sincer și absolut asupra acestei judecăți, în care vor vedea o simplă defăimare, și își vor justifica frumos supărarea. Mie îmi pare că Baudelaire, cu simțul sigur al maestrului, a găsit viciul originar de care este stricată aproape toată lirica mult iubitului poet. Și prin antipatia aceasta, brutal vărsată, vorbește natura autentică a tipului artistic. Prefacerea visării și a emoției într-un obiect estetic se operează prin mecanisme sufletești ciudat unilaterale, care nu rezultă și nu pot fi înțelese din orișicare fel de capacități de simțire și de fantezie, oricât ar fi ele altfel de intense.

În mijlocul curentului mediocru și hibrid al vieții practice, în care toți stăm prinși, cuprinsul conștiinței este el însuși hibrid și mediocru. Nici abstracție riguroasă și generalizare atentă, nici precizie de contur și profuzie de coloare; ci numai scheme și generalizări grabnic regulate, de care atârnă la întâmplare vagi rămășițe de imagini, un amestec searbăd, dar comod, tocmai potrivit pentru adaptarea practică a creaturii, dincolo de această sferă a spiritului practic și comun trăiesc formele excepționale și extreme ale sensibilității și intelectului; în esența lor, ele depășesc trebuințele de adaptare momentană, iar funcțiunea lor este independentă de eventualele efecte pe care le pot ele avea, în depărtare, asupra strictei practice. Așa-numita elocvență sau lirică naturală, prin care un tânăr își varsă focul dorurilor chinuitoare și amărăciunile geloziei, nu este dintru-ntâi decât o manifestare practică, care privește exclusiv pe cei doi direct interesați și, cel mult, irită plăcut curiozitatea psihologică și biografică a vecinilor. Dar numai deosebite operații intelectuale pot extrage din simpla turburare sentimentală motive de creație artistică. De aceea artistul Baudelaire nu se putea lăsa ademenit de trepidațiile amorezate, tumultuos literarizate de veșnic junele și zvăpăiatul băiat.

Tolstoi, pe când lucra la un roman rămas neisprăvit, despre decabriști, face această surprinzătoare spovedanie : „M-am adâncit cu totul acum în citirea documentelor de la anii 1820, și nu pot să-ți spun plăcerea pe care o simt când mă cufund în vremurile acele. Ți se pare că vezi cu ochii cum figurile, în tabloul acesta, nu se mai clatină nesigur, și cum totul se fixează în liniștea solemnă a adevărului și a frumuseții. Mă simt atunci ca un bucătar, care a sosit în piață și, dând cu ochii de atâtea legume, cărnuri și pești, este prins de entuziasm gândindu-se la mâncările gustoase ce ar putea să gătească din ele. Astfel mă cuprinde și pe mine entuziasmul și, Dumnezeu știe pentru a câta oară, mă pierd în fantazări. Să le gătești toate aceste, greu lucru este și de temut. Dar e mare desfătare să le curăți și să le alegi frumos toate” (Contesei Alexandrina Tolstoi, ianuarie 1878. Vezi Tolstoi-Bibliothek, I, Munchen, 1913, pag. 320-321). Așa descrie, din imediată experiență, starea de spirit a scriitorului artist, un om atât de pătimaș de morală și credință, tocmai în anii când îl cuprinsese criza religioasă care a hotărât orientarea lui de mai pe urmă, un om dar din cei mai puțin suspecți de estetism voit. Naivitatea vioaie cu care vorbește scrisoarea aceasta, trimisă nu doar unui confrate curios de estetică, ci unei bune mătușe; comparația care vădit izbucnește dintr-o impulsivă și deplină onestitate, sfidând orice eleganțe imbecile – dau mărturisirii psihologice cuprinse acolo o evidență de o rară strălucire.

Tolstoi ne face să surprindem în plin caracteristica transformare a visării în obiect de artă.

La 23 mai 1871, jurnalul fraților Goncourt notează: „a ce moment nous sommes chasses de notre observatoire de verre par le sifflement des balles qui passent a cote de nous faisant dans l’air comme des miaulements de petits chats”. În aceeași zi, tot despre sunetul gloanțelor (Journal, IV, 311, 314) : „les balles eraflent la maison, et ce ne sont aux fenetres que sifflements ressemblant au bruit que fait la soie qu’on dechire”.

Să compare cineva detaliile în care caută să se fixeze starea de atenție senzuală, silințele imaginației de a găsi o transpunere sensibil exactă pentru impresiile imediate ale artistului, cu starea intelectuală a omului redus la bun-simț, pus în fața unor analoage detalii – și va înțelege, comparând astfel, pe cât se pot înțelege asemenea stări interne, cât de ciudată și exagerată lucrare este experiența artistului, privită din pragul experienței normale și mediocre care mulțumește cu prisos viața practică.

Literatura este zona în care vin să se odihnească, sub haina ieftină a locurilor comune și a zicerilor consacrate, abstracțiile molâi și imaginile fade ale oamenilor pentru care efortul intelectual, dezlegat de orice rezerve practice, este o lucrare indiferentă, neînțeleasă, necunoscută.

Există un stil comun, adică un sistem de tradiții născut din mintea neglijentă și hrănit din imaginile nesărate ale tipului intelectual comun. Acesta este tocmai și stilul simplilor literați, care-l înfloresc numai cu grijă și economie, cât trebuie ca să aibă aer de sărbătoare, și fără a pune la cheltuială necumpănită capacitatea de înțelegere și fantezia cetățeanului cititor. Când, în astfel de stil, corectitudinea gramaticală pare deplin constatată, atunci pedagogii de toate treptele, guvernantele, academiile și alte autorități severe vorbesc de limpiditatea clasică și se încântă solemn de minunea perfectului stil curgător. Dar contra acestui stil comun – fenomen puternic și dominator ca tot ce produc majoritățile – artistul literar luptă cu toată înverșunarea pe care i-o dau pornirile exagerate ale sensibilității lui. Vorbirea consacrată a literatorilor și cititorilor literari este o ispită statornică și primejdioasă: ea îndeamnă pe artist să aperceapă în mod comun și mediocru. Prin izvorul și natura lui, stilul acela, cu un fel de ostilă îndărătnicie, caută să oprească pe artist de a căuta expresia deosebită pe care o cere cuprinsul singular și extrem al experienței sale. În direcții opuse, dar deopotrivă depărtați de ulița obișnuitei și indispensabilei literaturi, tipul artistic ca și acel științific nu pot să vorbească ca lumea, ci își creează neapărat o vorbă pedantă. Ca scriitor sau cititor, simplul literat este natural împins a preface totul în literatură, în material de întrebuințare practică, instructivă; și înțelege oricine că aproape toate operele artistice pot fi schematizate așa încât să obții un material brut de fapte și opinii oarecare. Literatul cititor se servește de operele artistice mai ales pentru a extrage asemenea material; literatul autor adună din ele și provizii de ornamente cu care să-și potrivească stilul frumos. Este de însemnat că literatul, ca producător de distracții instructive și ca tip fără experiență energic caracterizată, crede, în chip natural, că „adevărurile” sunt manechini pe cari, după gust și trebuință, îi îmbraci în stil sec și propriu, sau îi înțolești în stil frumos. Artistul însă nu poate să știe de frumos în înțelesul acesta garderobier; el știe numai de necesar, de cuprinsuri intelectuale impuse prin funcționarea specifică organismului său psihic.

Întrebarea care ar trebui să fie, pare că, cea dintâi și cea mai fără de voie în fața oricărui complex de imagini și ficțiuni este aceea relativă la funcțiunea lor: sunt ele semne autentice ale unei vieți interne care nu trăiește decât printr-însele, sau sunt pretexte mai mult ori mai puțin inocente, în slujba unor trebuințe ori unor vanități care, indiferent din ce motive, caută o deghizare? Un entuziasm naiv și curat pentru formele poetice, ca și vanitatea mai puțin naivă de a figura printre autori sunt motive tipice care fac să se nască sonete, drame, povestiri și dialoguri, acolo unde, în chip natural, era putere și rost numai pentru articole de popularizare filozofică, morală, politică sau de o modestă declarație de dragoste, cu caracter exclusiv privat și practic. A găsi o dată pe săptămână o metaforă interpretativă sau o comparație pedagogică arată o capacitate care, nici calitativ și nici măcar cantitativ, nu se poate asemăna cu generațiile de imagini care se revarsă în conștiința artistului, independent de orice trebuințe practic explicative sau chiar în contra acestora.

Diferențiarea cunoștințelor și, potrivit cu aceasta, accentuarea din ce în ce mai acută a deosebirii capacităților individuale, sunt fenomene foarte vechi și însemnate ale vieții europene; cel puțin așa de vechi, încât Socrat chiar luase cu mare interes cunoștință de dânsele; și așa de însemnate, încât de obicei le trecem cu vederea, ca lucruri de la sine înțelese. Literații, care trăiesc în generalități, pare că neglijează cu o deosebită consecvență întâmplările aceste. Dar fapte de o așa profundă fatalitate nu pot fi închise în registrul lucrurilor de la sine înțelese, fără o luare-aminte mai gingașă decât aceea care poartă zilnic condeiul fugar și practic al literatului.

Divizarea din ce în ce mai complexă a cunoștințelor nu s-a oprit doar la sfera matematică și fizică, ci a luat în curentul ei mai toate semiștiințele sau pseudoștiințele, numite obișnuit morale ori sociale. Aceste discipline, din care literatura își colecționează moderatele ei adevăruri comune, morale și religioase, politice și altele, au intrat și ele sub un control special și migălos, care preface din temelie structura și stilul lor. Se ridică astfel o greutate neînlăturabilă din împrejurarea că ideile din care se face literatură nu mai pot fi astăzi atât de ușor îmbrățișate ca altădată de moderatele capacități ale bunului-simț. Părerile metafizice, morale ori politice au acum două existențe bine deosebite între dânsele: una vagă, și comodă, în literatură, cealaltă, anevoioasă și cu ostenitoare îngrijire precizată, în disciplina specială corespunzătoare. Și era de așteptat ca prin această dedublare să se schimbe, la o anume parte a oamenilor de azi, toată dispoziția față de generalitățile literare, toată considerația pentru funcționarii simplei literaturi. Dar prin vechi și îndărătnic obicei, literații continuă, în fața unui public foarte sugestibil tocmai prin solida, deși ascunsa lui indiferență intelectuală, să vorbească drapați în domino de „mage effare” sau de gravi apostoli, pare c-am fi pe vremea profeților iudei sau a celor șapte înțelepți ai Greciei.

Acumularea și divizarea cunoștințelor și a metodelor a atins pe artiști înșiși. Talentele autentice au fost tot mai tare depărtate de la obișnuita literatură, și s-au concentrat în câmpul artei literare, afirmându-și natura specifică cu o conștiință din ce în ce mai clară. Nicăieri nu a fost atât de violentă această afirmare ca în Franța de la mijlocul secolului al 19-lea; poate pentru că sensibilitatea literară a fost acolo mai intens cultivată, ori și din cauză că abuzul de literatură era mai vast decât aiurea. Orișicum, nu pare să fie întâmplare că artiștii francezi au atacat și urmărit locurile comune cu* un necaz așa de susținut. Cu deosebire semnificative și prețioase pentru judecarea crizei prin care s-a afirmat atunci arta literară sunt contrastele în care se găsește clasicistul și totuși modernul Taine. Clasicist prin educația de la Școala normală și ca profesor, el dezaprobă stilul și estetica cea nouă, care preconiza detaliul colorat și bogăția de impresii; și condamnă hotărât metoda lui Flaubert, dar mai ales aceea pe atunci cu totul scandaloasă a fraților Goncourt, proclamându-se credincios lui Musset. Dar iată ce neașteptate lupte și nedumeriri se iscă în sufletul profesorului: „depuis dix ans (24 a 34) tout le courant de ma reflexion et de mon education a tendu a transformer l’idee abstraite et seche en idee developpee et vivante. C’est le passage de la formule a la vie… Quand je me regarde interieurement, il me semble que mon etat d’esprit a change, que j’ai detruit en moi un talent, celui de l’orateur et du rhetoricien. Mes idees ne s’alignent plus par files comme autrefois; j’ai des eclairs, des sensations vehementes, des elans, des mots, des images; bref, mon etat d’esprit est bien plutot celui d’un artiste que d’un ecrivain. Je lutte entre les deux tendances, celle d’autrefois et celle d’aujourd’hui. Il faut choisir, etre artiste ou orateur” (Vie et correspondance, II, 258, sqq.; februar și octomvrie 1862). Făcând bilanțul, Taine încheie că notarea impresiilor, în afară de orice construcție logică, rămâne forma cea mai potrivită acum spiritului său – „il y a un genre litteraire de ce cote”. Iar felul cum întrebuințează cuvântul litteraire, în textul pe care-l transcriu mai jos, precizează pare că și mai tare natura și gradul de conștiință a crizei sale de stil: „C’est parce que tu es litteraire, que tu n’entends pas les descriptions” – scrie Taine mamei sale, la 7 septemvrie 1858.

A fost sortit dar ca normalianul clasicist să fie necredincios bunelor tradiții literare și nu fără humor constați că astăzi, după trei sferturi de veac aproape, un profesor de istorie literară observă, întrucâtva mustrător, că stilul lui Taine păcătuiește prin exces de imagini (vezi Lanson, Histoire de la litterature francaise, ed. 12, pag. 943), iar de altă parte meșteșugitul France vine să ne surprindă, în necrologul consacrat lui Taine (Le Temps, martie 1893), cu această paradoxală distingere: „Bien qu’il ecrivit avec autant d’eclat que de force, il n’avait l’esprit nullement litteraire”.

Deprecierea generalităților literare din care se prepară literatura era fatal să se producă în judecata oamenilor cu înțelegerea și fantezia îndreptată, firește, spre diversitatea infinit colorată, spre continua revărsare a detaliilor naturii, așa cum se arată ea simțurilor și spiritului liberat de toate grijuliele rezerve, pe care nevoile practice, printr-o naturală contrabandă, caută să ni le furișeze oricând, în orice colț al sufletului. În consumația comună, literatura urmează a-și păstra justificarea ca debit de jucării pedagogice. Nu-i nevoie, și nici drept nu-i, ca pe toți producătorii din acest gen să-i numim „farceurs a idees” – o vorbă a lui Flaubert, cel veșnic supărat, și cu izbucniri adeseori copilăros hapsâne. Dar poate fi de folos să simtă cineva bine originea fundamental onestă și adâncul înțeles istoric al acestei injurii.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook