2 iunie 2017

„Alexandru Teodoreanu” de Paul Zarifopol

Paul ZarifopolHaralambie Talpă, „biv-vel-vornic de Țara-de-Giosu”, zice de Kostăkelu, nepotul lui Alecu-Vodă, că a scris „două cărți de ghidușii”, și, cu părere de rău pentru pierderea acelor scrieri, adaogă această înțeleaptă băgare de seamă: „atâtea cărți s-au păstrat din vechime, multe făcute de oameni proști, ca alți proști să se minuneze, și toate numai de jale scriu, ce dacă s-au găsit și un om de duh a scriere, să se veselească și strănepoții, au trebuit să se irosească”.

Însă, zicem noi, multor scrieri ce, lungă vreme, s-au socotit pierdute, învățații cu aprigă cercetare au izbutit să le dea de urmă; și foarte tare rugăm pe Alexandru Teodoreanu, editorul și adnotatorul mult prețiosului „Hronic al lui Vălătuc”, nu cumva să se lase de a le căuta cu neobosită râvnă pe acele ale lui Kostăkelu, încredințați fiind că istețimea firească, cea cu prisos dovedită, a acestui editor nu va lipsi de a-l pune oricând pe căile cele bune. Pân-atunci, să ne bucurăm de ce avem de față.

Lui Alexandru Teodoreanu i-a venit gândul să scrie povestiri humoristice în limbă și în ton vechi românesc. Acest gând e nou în literatura noastră, și această noutate se dovedește a fi valoare serioasă, rod firesc al unui talent energic afirmat.

Numele acestui tânăr artist poate fi de acum titlu de capitol în istoria literaturii narative românești. Deprinderea vulgară face să atârne evaluarea literară de cântarul încărcat cu colile tipărite, și de masa locurilor comune invariabil poftite de apetitul obtuz al cetitorului oarecare. Pentru acest cetitor, noutatea scrisului lui Teodoreanu poate fi supărătoare.

Nici tineri diabolici, înșelători de virgine persistente în anahronică inocență, sau batjocoritori de insistențe înflăcărate ale matroanelor erotice; nici chipuri de domnișoare high-life, care prin perversitatea lor vin să stimuleze visarea școlărițelor de condiție modestă, nici politiciani viermănoși de fărădelegile lor neîntrerupte; nici moșieri incestuoși și violatori; nici plutonieri sadici în contrast cu moșnegi patriarhali, totdeauna redactați și reeditați după aceleași bune și statornice formule; nici iatacuri al căror lux exaltă imaginația modistelor, cu strașnice covoare de Bukara – garantat – strivite de înfiorările grozave ale perechilor în obligator delir: nimic din aceste reglementare elemente de farmec, cum am zice, literar, nu încape în ingenioasele „contes drolatiques” ale lui Alexandru Teodoreanu.

„Ci noi scriem aici, pentru pomenire și învățul urmașilor, că în acele cumplite vremi toată Oltenia fu stricată de preacurvie, care mai pe urmă, cu voia lui Dumnezeu, s-a potolit”.

Comicul erotic, cel bun și bătrân îl aduc povestirile lui Teodoreanu, cu rară îngrijire artistică. Un spirit literar sigur educat face ca prima realizare românească a artei acesteia general europene să reușească deplin. Tratarea humoristică a temelor erotice face eminent parte din estetica proprie meridionalilor europeni: ei știu cu virtuozitate toate gradele și nuanțele acestei metode de artă. Și în această privință, libertatea artistică crește, din fericire, în zilele noastre, în măsura în care gustul și spiritul literar se defeminizează; așa că femeile chiar izbutesc a părăsi estetica de șașie pudicitate în care au fost ipocrit închise în trecut. Formula burgheză: „Choses a dire entre hommes”, în care se escamota pe sub nasul „gingașelor lectoare”, cărțile ce, între unchi și verișoare mature, se numesc picante, agonizează astăzi înspre o moarte ridiculă.

Teodoreanu dă eroticii atâta loc cât îi dă și viața. Scrisul lui este curat de intențiile greoi afrodiziace ale debitanților de retorică sexualistă, și constituie o protestare vie și efectivă contra acelei erotice patetice, în a cărei naștere nădușesc furnizorii de pagini turburătoare pentru adolescenții vicioși sau terorizați de familie și septuagenarii înțărcați pe veci. Patetizarea faptelor sexuale, proprie unei internaționale camlote literare de wagon-lit și de librărie vilegiaturistă, ajunge primejdioasă și pentru unii scriitori stimabili, sau poate mai mult decât stimabili. Și, din fire, acest fel de patetic nu e cât de puțin în „genul” românesc. „Hronicul lui Vălătuc” îl vom putea pomeni și ca o solidă condamnare a acestui deplorabil articol de import.

În Răsăritul nostru perspectiva istorică este alta decât cea din Apus.

Pentru societatea românească „vremea veche” coboară până la mijlocul veacului trecut. Din Ion Ghica, din autobiografii ca a lui Vârnav și a Caterinei Hartulari, cetitorii tineri pot imagina concret cât de brusc a fost saltul care a modernizat lumea din principatele dunărene. Iar noi, care am auzit povestind septuagenarii de acum patruzeci de ani, ne dăm viu seama că veacul de mijloc românesc s-a stins pe aproape de anii copilăriei noastre.

Prin această nemijlocită atingere a vieții vechi cu vremile de astăzi, fermecătoarele ciudățenii ale trecutului ni se arată, în perspectiva românească, de o vivacitate cu totul originală: în amestecul de visare și trăire, care condiționează evocarea și istorică și artistică, trăirea este aici, față de trecutul românesc, neasemănat mai intensă decât în Apus.

Astfel, pe când în domeniul practic, între ultimii oameni ai trecutului și noi actualii s-a deschis dintr-o dată prăpastie mare, acei oameni ne stau, din punct de vedere sentimental și estetic, foarte aproape, ca un trecut și foarte vechi și foarte viu, într-un chip cum nu poate fi simțit trecutul corespunzător în societățile cu dezvoltare continuă, unde îndepărtarea istorică s-a realizat prin înceată scufundare a multor pături de viață ce s-au răcit lent și deplin.

Acest cald trecut românesc îl arată Alexandru Teodoreanu în gamă aproape completă.

Tânărul artist a simțit precis situarea deosebită a vremii vechi în perspectiva proprie locului nostru istoric, și fondul de inovare artistică implicat în această perspectivă.

Prin mijlocirea lui Haralambie Talpă, Teodoreanu repetă, în cuvintele citate mai sus, o veche tânguire a artiștilor comicului împotriva unei îndărătnice prejudecăți. La Fontaine, Moliere și Lesage constatau, în vremea lor, ipocrita și inepta degradare a literaturii comice și satirice, rostită în numele genurilor „serioase” și „nobile”. Deșteptarea conștiinței artistice propriu-zise a anulat această prejudecată; ea mai persistă astăzi doar dincolo de granițele bunului-gust adevărat, într-o supraviețuire slăbănoagă și fără demnitate.

Cetitorul nesigur pe atenția lui va face bine să mediteze acestea, înainte de a înscrie, frivol și la iuțeală, pe vreun autor sub rubrica de colportaj a „scriitorilor veseli”.

Deci, din material eminent tradițional, bahic și erotic, își lucrează Teodoreanu povestirea, și, potrivit genului, simplifică și mărește figurile, atent însă, ca să nu le paiațărească. Prin tonuri discret, dar hotărât aplicate, ridicolul Todiriță apare umil până la tristețe: schematizarea cornoratului tipic se colorează viu și propriu; iar în vesela lui nevastă ce dintru început ne întâmpină ca o simplă cuconiță cheflie se desenează brusc „duduia” moldovenească de la 1840, trecută prin pension străin și prin romantice lecturi franceze, când povestitorul ne-o arată, în consacrată atitudine, cu fruntea visătoare lipită de geam și oftând cu gândul la „privirea tristă” a tânărului care suspină pe urmele ei.

Asemenea amănunțiri Teodoreanu le aruncă fără să apese, și cu mână sigură păzește desenul său arhaizant de orice cădere în pitorescul prea insistent al modernilor, pentru ca, potrivit stilului vechi, substanța povestirii să rămână psihologică și dramatică, și să nu întârzie în descripție plastică.

Toate cele patru principale istorii din „Hronicul lui Vălătuc” sunt „pățanii”. Sunt construite clasic; acumularea amănuntelor anecdotice e dispusă în vederea unei evidente culminații. Încornorarea lui conu Todiriță își află eclatanta consacrare în noaptea Învierii și chiar în grădina Sfintei Mitropolii, spre desfătarea boierimii întregi; toate isprăvile neobositului Kostăkelu se concentrează în pierderea și rușinarea ticălosului Balațatos și a „ușernicii sale muieri”; grozavul chefliu căpitan Zippa, după ce, ca o supremă poznă, trece cu tot polcul lui de lănceri în țara rusească, numai pentru ca să-și mai vadă o dată moșia părintească și să caute niște sticle de coniac de amar de ani tănuite acolo, își dă sufletul în duel pentru o Lolotă, care – se-nțelege doar – îl înșală cu un subaltern tânăr; iar cumplitul Trașcă Drăculescul își încheie cariera de crunt bătăuș, trăgător în țeapă și sălbatic pângăritor de fete, îndrăgostindu-se de o fecioară blândă și ofticoasă, lângă al cărei sicriu se lasă să moară de foame, un final măiestrit și straniu, care dă figurii aceleia de primitiv fără lege un neașteptat relief sufletesc.

Un gust sigur și luminat apără absolut pe Alexandru Teodoreanu de infecțiile sentimentalismului care, în siropuri de culori felurite, se prelinge și mânjește lipicios atâtea încercări, altfel oneste, de creație literară.

Sunt, inevitabil, în „Hronicul lui Vălătuc”, fapte din acele pe care cetitorul profan sau diletantul le intitulează „emoționante”.

Cavalerismul colonelului când își surprinde amanta cu bunul său prieten și camarad, și moartea lui de hatârul unei cocote – tragedie deșucheată de chefliu eroic – sau moartea bătrânului fioros Trașcă alături de sicriul tinerei lui soții sunt puncte clasice pentru agățat ghirlande de retorică sentimentală. Dar cu atât mai nealterată rămâne sobrietatea expunerii, cu atât mai perfectă abținerea de la orice indiscreție subiectivă, cu cât mai ispititoare se prezintă, după sensibilitatea și judecata vulgară, substratul brut al episodului.

Respectul desăvârșit pentru obiect caracterizează izbitor talentul lui Teodoreanu, semn fără greș al povestitorului de fatală vocație.

Imunitatea naturală pentru sentimentalism face să fie povestirea lui continuu plină. Nici dialogul, nici relatările și încadrările indispensabile ale naratorului nu încalcă nici de o silabă țesutul necesar al faptelor, nu întârzie cu un tact măcar mișcarea acțiunii sau dezvăluirea caracterelor.

Economia elegantă a povestirii clasice dictează fără slăbire metoda narativă a acestui artist. Numai începutul nuvelei Pur – sângele căpitanului face excepție: autorul adoptă acolo, vizibil și cu exces, procedeul acumulărilor întârzietoare, enorme și erudite – aici erudiția e viticolă și culinară – procedeu prin excelență ilustrat de semigoticul umanist Rabelais, și reînviat de arhaizantul parodist Anatole France.

Scrisul lui Alexandru Teodoreanu este scris de lux. Localizarea prin arhaism și prin dialect cere atenție de cetitor cărturar. Publicul celalt se va mira, iar unii se vor impacienta, întrebându-se ce rost vor fi având atât de complicate îngrădiri în jurul unor „picanterii” de la sine savuroase, și care au numai cusurul pur numeric de a fi prea puține.

Admirația pentru darul și pentru conștiința lui artistică să nu ne oprească de a-i dori, foarte omenește, ca, măcar de pofta elementară pentru „picanterii”, mulțimea consumatorilor să-i cetească lacom volumul. Se va întâmpla câtorva din aceștia să se deprindă, pe acest drum lăturalnic, cu lecturi de calitate superioară.

Potrivit amalgamei de gândiri metafizice și mitologice, de proveniență foarte diversă care-i alcătuiesc cuprinsul, Sfânta Scriptură este un monument desigur puțin accesibil necărturarilor în multe părți ale sale. Străvechi politeism semit, astromitologie babilonică, demonologie persană, speculații platonice, misticism pitagoreic, sunt destule aceste pentru a complica, adeseori indescifrabil, retorica unei cărți.

„Scrie acoperit, dar scrie frumos”, îmi zicea demult o bătrână evlavioasă, pe care, cu raționalismul naiv al copilului, o necăjeam să-mi lămurească începutul evangheliei lui Ioan. Acoperit dar frumos, mi se pare că aceasta-i o fericită definiție pentru ceea ce numim frază în înțelesul emfatic al cuvântului. Fără îndoială, în cazul atitudinii religioase, omul nu poate fi bănuit de vanitate literară. Acest om se închină cinstit și pătruns, în fața cuvântului pe care nu-l înțelege; iar obscuritatea nu-i trezește frivole ambiții maimuțărești, fiindcă obscuritate așteaptă el în fiecare clipă și cu spirit umil i se supune din capul locului.

Ceea ce însă pentru omul pios e mister în totul respectabil este, pentru profan, moft stilistic, și numai analogia formală și mecanică dintre cele două cazuri am vrut s-o semnalez, pentru lămurirea psihologică a lucrului. Deci fără substanță bună, empirică sau logică, dar frumoasă este expresia care se cheamă frază. Ornament ieftin și prost, bun de săturat exigențele intelectuale și estetice ale capetelor trândave sau altfel infirme, de toată mâna. Ceea ce în starea religioasă este magia silabei tainic dumnezeiești, și prin urmare mister venerabil, se repetă în bâlciul frivolităților profane degradându-se în stereotipă marda literară.

Una din nenumăratele doamne pline de fervoare umanitară și de zel scriitoricesc scrie așa:

„L’intuition est pour l’homme un canal ferme…; chez la femme, au contraire, le troisieme oeil, son organe intuitif, est implacablement ouvert sur tous les multiples objets de sa passion”… De ce nu zice simplu: femeia este eminent intuitivă; bărbatul, eminent intelectual, de pildă? „Ochiul al treilea” al femeii, „implacabil deschis asupra obiectelor multiple ale pasiunii sale”, dă o imagine deplorabil grotescă, ori poate și mai rău. Respectabila Gina Lombroso (de ea e vorba!), ale cărei volume pline de plate și dulci naivități umplu acum librăriile bucureștene, nu pare să fie o ființă prea vanitoasă. E un om de bine în toată puterea cuvântului, dar… trebuie din loc în loc stilul să fie și frumos. Atunci: „le troisieme oeil de la femme implacablement ouvert”… Nu-i păcat, pentru o femeie serioasă, să se lase astfel amăgită de perfidiile vorbirii în imagini?

Și recidivează astfel:

„La femme est altruiste, ou plus exactement altero-centriste, en ce sens qu’elle place le centre de son plaisir non en elle-meme, mais en une autre personne qu’elle aime (subliniat de Gina Lombroso)… Elle s’irrite, s’exalte ou se tourmente, suivant que cela est, ou que cela n’est pas, ou qu’elle attend que cela soit”. Evident, autoarea vizează eleganța în întorsături filozofice: „centre du plaisir – suivant que cela est, ou que cela n’est pas”, pentru a da forță și gravitate apologiei feminine. Rezultatul literar însă este un material superb pentru reviste umoristice fără perdea. Dar Gina Lombroso este o inocentă. Păcatele ei literare vin mai mult din rea deprindere școlară. Nu se simte, la ea, viciul orgolios, nici desfătarea perversă în săvârșirea păcatului.

Dar să zicem așa: „sufletul artist al poporului s-a destăinuit adeseori în șoaptă de grijă și de dor pe minunatele cusături și aleseturi ale țărancelor noastre”. Nu-i îndoială că acest carnaval de vorbe va fi proclamat frumos de către plebea europeană de oriunde și aproape din orice clasă; fiindcă este în eminentă conformitate cu idealul poetic cel mai comun. Oricare imbecil îl va ceti cu admirativă râvnă; îl va face, în total sau cu mărunțiș, provizie pentru momente de intelectualitate pronunțată.

Vezi: suflet artist e, chiar numai așa singur, o frumusețe, ceva delicat, nobil; există o operetă foarte sentimentală intitulată cu aceste două emoționante vorbe. Acest suflet artist mai e și al poporului – și „poporul” figurează astăzi în fruntea cuvintelor magice, care operează imediat prin totală și subită anulare a funcțiilor cerebrale superioare. Pe urmă vine îndată destăinuirea, alt cuvânt care atinge inima cu nesfârșite dulci reminiscențe. În sfârșit: șoaptă de grijă și de dor. Gradația emfazei e în culme; emoția retorică narcotizează aici complet orice veleitate pur intelectuală: problema ornamenticii românești se rezolvă într-o balivernă impudic de pompoasă și goală de substanță inteligentă… sufletul poporului își șoptește grija și dorul în cusăturile țărancelor! mintea trândavă fără scrupule care a dat drumul unui asemenea moft, și infirmul vanitos care l-a înghițit, fac un nedemn comerț de nonsensuri patetice. Ce e, vă rog, aici valabil? Poetic luat, complexul acesta de vorbe este un șir de râncede platitudini; iar nulitatea gândirii e curat miraculoasă. Rămâne doar banalitatea sonorităților de care se leagă lipicios un sentimentalism vag și rudimentar.

Să zicem încă : „Natura-i frumoasă pretutindeni. Pictorul se simțea din ce în ce mai învăluit în misterul acestor frumuseți. Era un suflet în ele. Dincolo de forma, de culoarea și de structura lor era un suflet. Îl presimțise el. Acum îl simțea. Îl simțea cu neliniște, aproape cu frică”.

Spre deosebire de fraza pură, locul comun este fraza cu hotărâtă pretenție de a cuprinde adevăruri generale. În exemplul de sus două locuri comune se îmbină: natura este frumoasă pretutindeni (totul e să-i descoperi frumusețile), și: lucrurile au suflet. L’âme des choses, mă rog ; sau, mai frumos, și românește: „fiecare lucru își are tainicul lui strop de poezie”. Iar pe deasupra celor două delicate adevăruri își revarsă criticul, cu duioasă penetrațiune, interpretarea lui despre sufletul pictorului: simțea, presimțea, cu neliniște, cu frică. Ceea ce se cheamă înrudirea sufletească a criticului cu artistul; căci din toate acele marafeturi asta trebuie, la urma urmei să înțeleagă cetitorul sensibil. Vezi ce subtilă nuanță în pătrunderea criticului: presimte – simte. Special de frumusețe, stau acolo repetițiile: „Era un suflet”. Sau: „Îl simțea”. Punct. „Îl simțea cu neliniște”.

Artistul are ritm interior, e sintetic, are tehnică virilă, are ceva de spus, are lărgimea facturii, sinceritatea culoarei, vede mare și îndrăzneț un ciobănaș frumos și emoționant ca evlavia unei leturghii…

Un buchet de exemple unde locul comun și fraza, așa cum le-am deosebit mai sus, se împreună în una și aceeași formulă. Este cumul; adică perfecția moftului literar. A avea ritm în pictură e deja interesant; profanului subțire i se excită formidabil ambiția când mai aude și de ritm interior. Sinteză și sintetic sunt, de câteva decenii, cuvinte de o putere surprinzătoare în limba comună, în cea foiletonistică mai ales, unde se întrebuințează atât de indiscret, încât au pierdut orice valoare precisă. Sintetic are o dublă noblețe: una veche, filozofică; alta modernă, științifică. De aci, probabil, succesul atât de frapant…

Tehnică însemnează inițiere în secretele artei; combinată cu un calificativ sexual – virilă! – dă un efect de poezie foarte confuză; cu atât mai sugestivă prin urmare. Poate interveni și nițel farmec erotic în subconștient; la persoanele imaginative și simțitoare.

„A avea ceva de spus” exprimă, îmi închipuiesc, că artistul și criticul se înțeleg pe ascuns între dânșii. Cei de pe dinafară trebuie aici să admire și să memoreze în tăcere: „are ceva de spus, are ceva de spus”… Ce mai vreai?

„Factură largă, culoare sinceră, vede mare și îndrăzneț” sunt simple traduceri din jargonul criticii franceze. Se pot aplica fără grijă oricui, oriunde. Sunt poetice cât trebuie, au și aer competent, sunt sigure contra oricărui control – nu însemnează nimic. Acestui material cosmopolit se opune „ciobănașul emoționant ca evlavia unei leturghii”, product prin noi-înșine de critică picturală în stil poetic. Apropierea între ciobănaș și leturghie e de o dulce și perfectă taină frazeologică. Parc-ar fi factura lui Vlahuță. Și nu e. Cu atât mai interesantă dovadă cum circulă inspirațiile cele bune.

Vreau să știu de ce e frumos să zic: mă închin unei pagini frumoase, în loc să zic simplu : o pagină frumoasă îmi face mare plăcere? De ce cască gura oamenii, și te laudă, și te memorează, când zici: mă-nchin, și celelalte?

Pentru Dumnezeu, de ce e așa de minunată pagina pe care am s-o copiez acum? Scrie așa:

„Firește că e grea sarcina unui învățător. Dar ce frumoasă e, ce nobilă e! Am impresia că sunt în atingere c-o putere misterioasă de câte ori stau de vorbă c-un învățător… Învățătorul ne va mântui. Uită-te la el cu credință, cu adâncă și nestrămutată credință, că e un făcător de minuni și va face minuni. Văd o școală de sat; pe catedră un tânăr în port țărănesc răsfoiește o carte; în fața lui, cu ochii țintă la el, cuminți ca niște îngeri, stau vreo patruzeci de copilași… fragede suflete, cu un mare fond de milă și de bunătate, ascuns sub un morman de urâte deprinderi… E dimineață, pale de fum de rășină plutesc în aer – singura mișcare în toată clasa. Și-n tăcerea aceea, învățătorul prinde (vai, ce neaoșă frumusețe în acest prinde!) a vorbi despre animale… Câțiva copii își pleacă-n jos ochii umeziți de lacrimi, când aud că rândunica e o păsărică sfântă și-i mare păcat să-i strici cuibul, ori să-i faci vreun rău cât de mic. Iar când învățătorul, mișcat el însuși, începe s-arate ce tovarăș bun și răbdător e boul pentru muncitorul pământului, toți ochii aceia mari, boldiți la el, se umplu de lacrimi”.

Așa e, așa e, fără nici o îndoială așa e. E adevărat că te simți în atingere cu o putere misterioasă oricând stai de vorbă cu un învățător. Și nu se poate să nu simți că învățătorul e făcător de minuni. E adevărat că școlarii, care totdeauna stau cu ochii țintă la el, sunt cuminți ca niște îngeri, fragede suflete cu un mare fond de milă și bunătate. Adevărat e că acești fragezi îngerași plâng cum le vorbești de boi și de rândunele. Toți știm că așa e. De ce pagina în care ni se spune ce știm toți e frumoasă așa că trebuie, vorba poetului, să ne închinăm ei? Răspund tot cu vorba poetului: fiindcă autorii cei buni sunt „preoți păstrători sfintelor taine ale artei”.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook