În Conacul poetului Costache Conachi de la Țigănești, situat la 3 km de Tecuci, s-a născut la 17 august 1828 Ecaterina (Cocuța) Conachi.
Încercăm, în cele ce urmează, să reliefăm, în doar câteva fraze, meritele deosebite ale Cocuței la înfăptuirea Unirii Principatelor Române din 1859 dar și ingratitudinea cumplită manifestată de poporul român, față de această eroină.
Când avea doar 17 ani, tatăl ei a căsătorit-o cu Nicolae Vogoride, un principe, de origine bulgară, incult și vicios. Fiind un slujbaș credincios turcilor, acesta ajunge în 1857 caimacam (locțiitor de domn) al Moldovei.
După Războiul Crimeii (1853-1856), Puterile Garante au acceptat Unirea Principatelor Române, impunând condiția ca rezultatul scrutinului electoral (Divanurile ad-hoc) să fie pozitiv. Turcii și-au instruit supușii cum să-i obstrucționeze pe unioniști. Cocuța a intrat în conflict cu soțul său și i-a sprijinit pe cei din Partida națională, printre liderii căreia se afla și C. Negri, fratele ei vitreg. Rezultatul însă a fost negativ. Destinul celor două provincii românești căpătase brusc conotații sumbre. Se părea că totul este pierdut.
Era în luna lui mai; soarele, cu dulcea-i rază, lumina pământul, și un vânt ușor adia printre frunze; totuși, eu eram trist și cugetător; părea că totul îmi displace. Străbăteam stradele, ocolind lumea, și iată-mă ajuns la edificiul Justiției. Urcai treptele scării ce conduce într-o cameră spațioasă, în care ceva-mi atrase băgarea de seamă: o masă mare, în mijlocul căreia era o cruce… Îmi adusei aminte de tribunalul inchizițiunei. Abia intrai, și un zgomot confuz se produse în sala vecină; ochii tuturor erau ațintați spre ușă… în fine, lumea se dă în lături, ușile se deschid și în prag apare un june între doi dorobanți cu puștile încărcate. Sărmanul! fața-i era palidă; ochii aproape stinși, și în jurul lor, un vânăt semicerc denota o lungă suferință; el tremura și cu toate aceste, nimeni nu-i venea într-ajutor — nici chiar Dumnezeu.
Mă apropiai de banca acuzaților, unde puseseră pe condamnat, și-l întrebai cu compătimire:
— Ce împrejurare te aduse pe această fatală bancă?
După explozia portuară care a avut loc în Beirut în 2020, Roy Malakian, DJ și producător libano-armean, a fost inspirat să lanseze un remix englezesc al iconicului „Li Beirut”, de la Fairuz. Cântecul original, „Li Beirut”, se traduce prin „To Beirut” („Pentru Beirut”) și a fost lansat inițial de Fayruz, la apogeul războiului din Beirut.
M-am gândit adesea, nu cu puțină nedumerire, la soarta ciudată a lui Conrad Purces dintr-o țară lipsită de atingere cu marea ajunse tocmai să fie un povestaș al mării, și într-o limbă ce nu-i aparținea, ce o vorbise până la moarte cu un vădit accent străin. Încă la vârsta de nouă ani, uitându-se odată la harta Africii, puse degetul pe un cuprins atunci nedescoperit și zise: „Când voi fi mare, acolo mă duc!”
Uitase, firește, de aceasta: dar, peste un sfert de veac, în drumu-i spre Congo se va fi mirat și el de realizarea unei atari presimțiri, precum s-a mirat neîndoios și de imboldul timpuriu ce-l duse, împotriva tuturor stăruințelor, departe de căminul strămoșesc, pe întinsul mărilor. Nu împlinise nici șaptesprezece ani, când sosi în Marsilia, unde, îmbarcându-se pe un vas cu numele parcă nadins născocit de „Tremolino” și colindând Mediterana. Legănându-și întâile avânturi ale tinereții în largul zărilor mișcătoare, în dulcea lumină, în farmecul nestinselor tradiții clasice. natural era să n-o uite nicicând și s-o proslăvească în pagini numeroase, mai ales din cartea sa „The Mirror of the Sea”:
Era odată un negustor așa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui și pe lângă asta și o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-și întrebuința altfel banii și când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.
Fecioru-su a moștenit toată averea și când s-a văzut cu atâta bănet a început să ducă o viață de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie și arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede și nu i-au mai rămas decât patru bănuți de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi și o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să știe de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul așa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă-ți bagajul!” Dar el n-avea ce bagaj să-și facă și de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.
Acuma, să vedeți, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Așa a făcut și feciorul de negustor; l-a încuiat și îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe și mai departe. Când fundul cufărului scârțâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăți și să trebuiască să facă o tumbă cumplită și asta nu-i prea plăcea. Și a mers așa cât a mers și a ajuns în țara turcilor. A ascuns cufărul într-o pădure și a intrat în oraș. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca și el, cu halat și cu papuci. Cum mergea el așa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.
Romfilatelia continuă seria tematicilor dedicate monarhiei, prin emisiunea de mărci poștale „Uniformele regalității românești (II)”, care intră în circulație miercuri, 15 iulie 2020, cu ocazia Zilei mărcii poștale.