Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ș-o belea”. Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate! — tot avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:

— Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.

— Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

Textele mai jos prezentate ne dau o imagine a scriitorimii contemporane lui Cincinat Pavelescu, cu aspectele pozitive şi cele dimpotrivă ale activităţii lor.

Putem aprecia că, de fapt, Cincinat a făcut adesea – scriind numai câteva rânduri – o critică severă operelor colegilor săi de breaslă. Vom reda, în cele ce urmează, câteva epigrame prin care Cincinat lua atitudine critică faţă de creaţia literară a vremii sale.

Suntem datori a învedera că Cincinat a scris numeroase alte texte cere stau dovadă a faptului că a fost un însemnat critic literar al epocii sale, ceea ce ne pare întru totul firesc atâta vreme cât a fost un veritabil umorist – epigramist, poet şi totodată a fost ales ca prim preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Critică literară, Epigrame, Umor
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc” semnat de Nicolae Manolescu, apărut la Editura Gramar, Bucureşti, 2006; capitolul este intitulat „Arghezi şi Urmuz”

„Una din acele întâmplări, care, evocate după trecerea timpului, lasă să se vadă un semn al destinului, i-a pus în legătură, la începutul anului 1922 (sau, mai probabil, cu câteva luni înainte) pe Tudor Arghezi şi pe Urmuz. Există un element straniu în această întâlnire, cel puţin în partea ei epistolară. S-au păstrat două scrisori, câte una de la fiecare (Pagini bizare, ediţia Saşa Pană, 1970). Proaspăt redactor al Cugetului românesc, Arghezi îi scrie lui Urmuz, care se mai numea D. Demetrescu-Buzău, era ajutor de grefier la Curtea de Casaţie şi nu tipărise încă nimic: ‘Vreau să-mi rezerv plăcerea de a te fi publicat eu întâi…’ Suntem în registrul serios. Arghezi continuă însă în cel ironic: ‘… şi îţi prezic în noua şi neaşteptata d-tale carieră succese care vor contribui să-ţi sporească foloasele funcţiei de magistrat.’ Din scrisoare, înţelegem că magistratul ezita să devină scriitor. Ca să-i nimicească ‘ereziile’ şi să-i spulbere ‘temerile’, redactorul îi înfăţişează programul revistei, care ‘iese cu colaborarea tuturor profesorilor universitari, ceea ce nu înseamnă că şi cu colaborarea tuturor scriitorilor’. Argumentul are evident în vedere scrupulele magistratului, nu pe ale scriitorului; deşi nouă, astăzi, bizareria prozelor ce urmau a se tipări într-o revistă atât de academică ne reţine cu mult mai mult atenţia decât frica funcţionarului superior de la casaţie de a-şi da în vileag preocupări socotite îndeobşte nepotrivite cu rangul său; mai ales că el şi redactorul conveniseră să recurgă la un pseudonim.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »

Primele pagini ale volumului „Taina şoaptelor” de Costel Macovei, apărut la Editura Lumen:

Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinţi? Despre prinţese? Zâne care viaţa-ţi ţese? Cosânzene? Feţi-Frumoşi? Împăraţi mai pântecoşi? Cai cu aripe-nstelate? Zmei făloşi sau solzoşi? Despre babe urâcioase, răpciugoase şi buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele înceţoşate cu fantome preumblate? Poate despre… Ei? Ce-aţi zis? Cum? Înca nu v-aţi decis? De n-aveţi nimic de zis, vă propun… să… da’ acum… Haideţi să pornim la drum!

3 voturi

Încarc...

Publicat de Costel Macovei in Cărţi, Fragmente literare, Poveşti
Comenteaza! »

Cu doftorie amară,
Acel bolnav înviază,
Cu critică şi ocară,
Răul moral se-ndreptează.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
Comenteaza! »