Pășiți în lumea uimitorului joc video „Marea Singurătății” al artistei Cornelia Geppert care explorează felul în care luptele cu „monștrii” singurătății și îndoielii ne pot ajuta să ne descurcăm mai bine cu dificultatea și zbuciumul sănătății mintale.
fără voturi
Încarc...
Pe piedestalul lui de marmoră, din ziua solemnă când buciumul a sunat prelung și alba pânză ce-l acoperea a căzut ca luată de vânt, pe calul de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să pășească de pe soclu, înțepenit puternic în scări, ținând în dreapta buzduganul, cu cununa de bronz pe creștet, Ștefan-Vodă privește parcă înaintea lui peste veacuri.
De-a dreapta și de-a stânga, tunurile mute străjuiesc, și vântul toamnei târzii, trecând cu suflarea lui rece, îi murmură parcă un cântec trist, o întâmplare străveche, un basm din vremuri legendare.
Soarele l-a luminat cu strălucirea lui de foc, ploi de primăvară l-au spălat, iernile i-au schimbat pe rând hlamidele de hermină, și anii au trecut tot mai mulți, tot mai mulți…
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Erau odată douăzeci și cinci de soldați de plumb și toți erau frați, fiindcă fuseseră făcuți dintr-o lingură veche. Țineau pușca în mână și fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roșie și albastră.
Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care ședeau, au fost cuvintele: „Soldați de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băiețaș care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos și i-a înșirat pe masă. Toți semănau leit între ei, unul singur era puțin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă și nu mai ajunsese plumbul; dar deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, așa cum aveți să vedeți îndată.
Pe masa pe care stăteau ei înșirați mai erau o mulțime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumusețea. Pe ferestre puteai să te uiți înăuntru și să vezi toate încăperile. În fața castelului era un pâlc de copaci și în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau și se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălașe, dar cea mai drăgălașă era o fetiță care stătea în ușa castelului; era făcută și ea din hârtie, însă avea haine frumoase și pe umeri o panglică subțire și albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât fața ei de mare. Fetița stătea cu brațele ridicate, fiindcă era dansatoare și își ridicase și un picior, dar așa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Motto: „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” (Umberto Eco)
Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016) a fost scriitor italian, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulul lui Foucault”, traduse și în limba română. A fost președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste la Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.
Poemele puse în discuție au fost publicate prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019, apoi republicate în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. În cursul anilor 2018, 2019 și 2020 au apărut în diferite reviste de literatură on-line, dintre care amintim CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, ARMONII CULTURALE etc.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Cu o nemărginită bucurie facem știut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieșit la lumină într-un Album foarte elegant, tipărit la Leopol și cuprinzând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoțești etc.
Unul din compatrioții noștri din Bucovina, un artist de frunte, elev ale vestitului pianist Chopin, domnul Șarl Miculi, pe care societatea ambelor capitale, a Moldovei și a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta și a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul și totodată editorul acelui Album neprețuit. În voiajul ce a făcut, la 1850, în provinciile noastre, domnul Șarl Miculi, deși deprins din copilărie cu armoniile europenești, totuși s-a simțit cuprins de un adevărat entuziasm la auzirea melodiilor poporale ale românilor și a și hotărât a le prescrie pentru ca să le scape de noianul uitării.
Cu o răbdare și un tact de artist înamorat de frumusețile artei, el a ascultat pe cei mai vestiți lăutari din Iași și din București și a știut a deosebi ariile adevărat românești din mulțimea de arii străine ce au năvălit de vro câțiva ani la noi, trecând prin gurile și instrumentele țiganilor și ajungând la urechile noastre într-un hal de dihanie muzicală fără formă și fără nume.
Continuare »
1 voturiÎncarc...Subiectele schițelor dlui Rebreanu sunt simple și originale. În prima bucată a volumului („Golanii”), asistăm la zbuciumul unui „întreținut” care și-a făcut o carieră din josnicia lui și care, ajungând în pragul bătrâneții, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrănește. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, țesută din gelozie, tristeță sfâșietoare și spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viața pe care o duce și „concepția” lui asupra acestei vieți. Căci tipul filozofează pe alocurea.
Cu această schiță (ca și cu alta, „Culcușul”) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noștri.
Întreținuții aceștia, de speța cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala și aproape întotdeauna și cu legile societății. Pentru ei lumea e împărțită în „șmecheri” și „fraieri”. Șmecherii sunt acei care au înțeles rostul acestei vieți (!), au înțeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieții.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies