Un artist tânăr l-a convins cândva pe marele pictor Whistler să vină şi să-i vadă ulima sa lucrare. Cei doi stătură câteva momente în tăcere în faţa pânzei. În cele din urmă, tânărul întrebă timid:
– Nu credeţi, domnule, că această pictură a mea este… ei bine… ăăă… acceptabilă?
Ochii lui Whistler sclipiră periculos.
– Care-i părerea ta despre un ou acceptabil? îl întrebă accesta.
2 voturi
Încarc...Ce determină înțelegerea de către societate a binelui și a răului? În această dezbatere care dă de gândit, futurologul Juan Enriquez oferă o perspectivă istorică asupra lucrurilor pe care omenirea le considera cândva acceptabile – de la sacrificiul uman și execuțiile publice, la sclavie și consumul de carne – și construiește ipoteza surprinzătoare că avansul tehnologic în creștere duce la un comportament etic mai evoluat.
fără voturiÎncarc...Am greșit. Deunăzi, vorbind de stilul lui Renan, am spus, după mărturia lui Emile Gebhart, că La Priere sur l’Acropole, giuvaerul etern inevitabil în toate panegiricele închinate maistrului delicios, a fost scrisă în biblioteca Școalei franceze sau la Hotel d’Angleterre în Atena. Târziu după Gebhart, Albert Thibaudet venise cu ideea că Rugăciunea a fost, probabil, scrisă în insula Ischia. Nici așa nu-i. Acum de curând, d. Jean Pommier, profesor, a publicat în Revue de Paris, un studiu despre originile bucății, și acolo ne informează că ea a fost scrisă, câteva luni mai târziu, acasă, la Paris. Și d. Pommier, care face lucrurile serios, a cercetat carnete inedite de călătorie ale lui Renan, și a găsit că în La Priere… sunt utilizate note dintr-o plimbare în Norvegia.
Renaniștii au strigat că-i profanare și-i ridicul să cercetezi izvoarele (!) unui scriitor așa de mare. D. Souday, mai ales, s-a iritat peste măsură și a vorbit, foarte veninos, despre Le Pommier sur l’Acropole… și bietul profesor Pommier crezuse că a luat toate măsurile de cuvenit respect către idolul de care se apropia, scriind cu sfială mare: „Arretons ici cette analyse impie”. Ce naiv! Nu s-a gândit că nu era vorba să se oprească; sacrilegiul era că a început o asemenea cercetare… Dar adoratorii nu înțeleg; de aceea doar sunt adoratori.
Ce însemnează, în cazul de față, asemenea cercetare asupra metodei de lucru a unui literat? Renan zice: „les heures que je passais sur la colline sacree etaient des heures de priere”. Aceasta, evident, ca să ne prepare pentru lirismul care urmează îndată – cinci pagini de apostrofări și invocații neobosite, impecabil elegante.
După drepturile elementare ale interpretării literare, îmi era permis – vreau să zic: eram obligat! – să pun alături de informația din Souvenirs de jeunesse (pe care Renan singur le taxează de verite et poesie, și adaugă: „bien des choses y ont ete mises, afin qu’on sourie”) observațiile unui învățat serios și cinstit ca Gebhart, care tocmai în acele „ceasuri” era acolo cu dânsul.
Continuare »
1 voturiÎncarc...Mizeria umană e atât de mare, încât degeaba te mai miri. Degeaba te mai întristezi. Degeaba (poate) te mai scandalizezi. De ea nu ai pur și simplu unde te ascunde. Iar de-ai vrea cumva să fugi de efectele ei, tot degeaba. Mizeria umană se află în toate, o poți găsi până și în rarele colțuri morale ale naturii umane, pe care nu doar că reușește cu brio să le paraziteze, ceea ce încă ar fi… acceptabil, dar cărora le preschimbă chiar și natura fundamentală, chiar și rolul, trecându-le, în mod pervers, în rândul cauzelor producătoare de urâtul divers ce-l definește pe om.
Și astfel ajungi la concluzia întoarsă pe dos că, de fapt, mizeria umană s-a născut nu și din mai multă mizerie umană, ci exact din opusul său, din absența ei, din partea infimă a naturii umane care nu o cunoaște.
Ce exemplu să dau (căci ele sunt cu nemiluita)?
Continuare »
1 voturiÎncarc...
Se tânguiesc iarăși editorii că nu se vând cărțile. Se tânguiesc peste măsura văicărelilor dinadins stereotipate pentru a fi zilnic servite scriitorilor încărcați de manuscris și fometoși de onoare… Eminescu, Vlahuță, Caragiale, marii scriitori în viață nu se desfac decât foarte domol, dacă nu sunt chiar scandalos neglijați pe piață.
Sărăcia, concurența din partea spiritului sportiv, înălțarea generală a voinței în dauna inteligenței – de toate aceste explicații ni s-au ostenit de mult urechile, ni s-a plictisit capul. Sunt înțelese și admise fără rezistență. Criza librărească ne poate însă aduce aminte o altă întrebare, de care nu se pomenește adesea, deși are interesante legături cu chestia cetitului : cât citesc literații de meserie ei singuri, și ce fel de lectură își aleg?
Era odată, aici la noi, de șic consacrat, ca literații să citească puțin și pe apucate. Literații în înțeles restrâns, adică poeți, povestitori, autori dramatici. Se ziceau ei pe atunci și „autodidacți”, cu o întrebuințare cam liberă a cuvântului – și aceasta constituia ca un fel de diplomă specială scriitorilor literari. Asta era mai cu seamă pe vremea lui Caragiale-Vlahuță-Delavrancea. Eminescu, în această privință, a fost un izolat, cu dragostea lui aprinsă și serioasă de învățătură.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Cu o distribuţie care le aduce în rolurile principale pe Rosario Dawson şi Katherine Heigl, primul film regizat de producătoarea veterană Denise De Novi, „Obsesia trecutului” („Unforgettable”) este un thriller psihologic care, din 28 aprilie 2017, are premiera pe marile ecrane din România.
Continuare »
2 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies