În numai câteva luni, cartea „De ce este România altfel?” de Lucian Boia s-a transformat într-un adevărat fenomen editorial. Cartea a fost, încă din momentul aparitiei, cea mai căutată carte de la Târgul Internaţional Gaudeamus 2012, mai bine de 2000 de exemplare vânzându-se cu ocazia lansării.
La Humanitas Multimedia a apărut audiobook-ul „Adevărul gol şi alte povestiri„: Răzvan Vasilescu citind povestirile lui Anton Cehov, sensibile şi pline de umor, despre oameni simpli şi întâmplările lor complicate. Un arhivar devenit celebru cu ocazia unui accident provocat de beţie, o guvernantă mototoală care este supusă unui test cinic, un funcţionar care, împins de aburii beţiei, îi cere socoteală fostului său şef, un bătrân demn şi important nevoit să solicite ajutor pentru nepotul său neisprăvit, un funcţionar sfrijit care se ploconeşte în faţa fostului său coleg, ajuns om mare, o actriţă ingenuă care aşteaptă declaraţia unui comic sâcâit însă de lipsa unui pahar de vodcă, un contraamiral care este invitat la o nuntă doar datorită rangului său, un croitor care trăieşte din hazul amintirilor, acceptându-şi resemnat umilinţa de dragul lor, un răufăcător inocent care nu înţelege ce fatalitate l-a adus în sala de judecată – aduc parfum de secol XIX.
Vocea lui Răzvan Vasilescu şi savoarea textului cehovian nu lasă rece niciun ascultător.
Chiar am discutat cu editorul meu britanic posibilitatea unei ediţii ilustrate a romanului, căci 90% din ilustraţiile care apar în carte există cu adevărat în arhive. Ei bine, în fiecare zi mă întorceam acasă şi îmi spuneam că voi începe să scriu romanul în ziua următoare, dar a doua zi mă apucam din nou de documentare. Astfel, am amânat începerea romanului cu aproape un an.
Dar documentarea scriitorului nu este riguroasă, nu e o investigare doctorală, nu seamănă cu cea a omului de ştiinţă. În timp ce un cercetător studiază materialul documentar de la distanţă şi îl descrie la rece, eu încerc să mă identific cu el, încerc să reduc din distanţă şi să devin acel material.
Când scrie despre femei, Mario Vargas Llosa are fluenţa unui fluviu de primăvară şi o ferocitate a stilisticii care i-ar decide pe epigonii săi (încă în viaţă!) să se apuce de tranzacţionat mobilă veche şi să renunţe la comerţul cu idei scrise.
Lăsaţi-l pe peruan să romanţeze catolic (cu devoţiune, cu misticism şi oleacă de misionariat) povestea unei fete născute (nu făcute) să sucească gâtul bărbaţilor şi o va face mai bine decât Cassanova.
Absurdă ar putea să apară, desigur, veşnica sa transcendenţă către idealuri literare „conservatoare”: Llosa nu are o soluţie clară pentru intrigile eroilor săi (cu el şi cu alţi câţiva nebuni realizezi ce dezgustător este happy-endul precum clişeu comercial), dar are „sugestii”.
De câte ori Doina Uricariu iese din propria-i poezie sau eseistică şi alege să se ocupe de cărţile celorlalţi, rezultatul este unul pe care nu te sfieşti să-l numeşti revelaţie, fără teama că ai exagera într‑un fel.
Din seria acestor revelaţii editoriale face parte şi „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” de Jeni Acterian, reeditat recent la Humanitas, într-o ediţie nouă, revăzută, completată de scrisori şi de paginile legate de Clubul „Pana trăsnită”, însoţite de desenele avangardist şăgalnice semnate de Nuni Dona.
Prima oară cititorii au putut descoperi personalitatea excepţională a celei ce a fost un fel de Anais Nin a epocii româneşti interbelice din prima ediţie a Jurnalului, editat în 1991, sub titlul mai heideggerian „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit”.