Se tânguiesc iarăși editorii că nu se vând cărțile. Se tânguiesc peste măsura văicărelilor dinadins stereotipate pentru a fi zilnic servite scriitorilor încărcați de manuscris și fometoși de onoare… Eminescu, Vlahuță, Caragiale, marii scriitori în viață nu se desfac decât foarte domol, dacă nu sunt chiar scandalos neglijați pe piață.
Sărăcia, concurența din partea spiritului sportiv, înălțarea generală a voinței în dauna inteligenței – de toate aceste explicații ni s-au ostenit de mult urechile, ni s-a plictisit capul. Sunt înțelese și admise fără rezistență. Criza librărească ne poate însă aduce aminte o altă întrebare, de care nu se pomenește adesea, deși are interesante legături cu chestia cetitului : cât citesc literații de meserie ei singuri, și ce fel de lectură își aleg?
Era odată, aici la noi, de șic consacrat, ca literații să citească puțin și pe apucate. Literații în înțeles restrâns, adică poeți, povestitori, autori dramatici. Se ziceau ei pe atunci și „autodidacți”, cu o întrebuințare cam liberă a cuvântului – și aceasta constituia ca un fel de diplomă specială scriitorilor literari. Asta era mai cu seamă pe vremea lui Caragiale-Vlahuță-Delavrancea. Eminescu, în această privință, a fost un izolat, cu dragostea lui aprinsă și serioasă de învățătură.
Videoclipul cântecului interpretat de Sia, în care apar Join J.B. Smoove, Dax Shepard, Kristen Bell, Henry Winkler, Susan Lucci, Sophia Lillis, Wyatt Oleff şi Caleb McLaughlin
Când guvernele creează mega-orașe, săracii sunt adesea primii care sunt strămutați. În acest discurs mișcător, poetic, Olu Timehin Adegbeye detaliază cum demolările generate de guverne neconstituționale distrug viețile a mii de oameni care locuiesc în comunitățile de coastă din Lagos, Nigeria, pentru a face loc unui „nou Dubai”. Ea ne constrânge să ne facem guvernele și pe noi înșine responsabili pentru a ne păstra orașele sigure pentru fiecare. „Singurele orașe care merită construite, într-adevăr singurul viitor la care merită să visăm, sunt cele care ne includ pe toți, indiferent cine suntem sau cum ne construim casele,” spune ea.
La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.
Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile ușii licăresc fâșii de lumină, ce se mișcă, ca și când s-ar țese, schimbându-se între ele.
Cu fotografiile ei splendide, obsedante, artista Uldus Bakhtiozina ne prezintă visuri, lucrând cu viața de zi cu zi așa cum își imaginează că ar putea fi. Ea creează totul manual în munca ei – de la costume până la scene – fără manipulare digitală, aducându-ne imagini din ținutul evadării, unde oricine poate deveni altcineva.