„Romanul d-lui Minulescu” de Paul Zarifopol
Pe Ahil îl îmbrăcase maică-sa în haine femeiești și-l ținea ascuns printre fete ca să-l scape de mobilizare. În vremea aceea de vitejie cronică și generală s-a găsit, dar, cel puțin o mamă care să puie mai presus viața decât gloria militară a fiului său. Băiatul însă avea vocație. Când Odiseu, îmbrăcat ca negustor, i-a arătat de o parte arme, de alta podoabe femeiești, Ahil s-a repezit drept la suliță. În el, vitejia era geniu. Și așa Omer a avut pe cine să cânte și să încredințeze dascălilor și școlarilor, spre milenară admirație gramatico-morală. Dar acest erou-model a spus, după moarte, foarte amărât, că mai bine să fii rândaș între vii, decât om ilustru pe lumea cealaltă.
Poetul Minulescu cântă pe acei care nu s-au apropiat de spatele frontului nici măcar pân’ la Coțofenești. În textul simfoniei sale tricolore cuvântul „lașitate” răsună ca motiv fundamental, cu o consecvență superwagneriană. Dacă și-ar fi adus aminte de vechea prudență a zânei Thetis și de scepticismul postum al fiului ei, ar fi privit mai indulgent poate lașitatea modernă. Mie, cel puțin, acum îndată după lectură, zâmbetul în care-i ținut întreg romanul îmi pare, pe alocuri, pătruns de oarecare asprime… Și alt cusur nu găsesc în această carte splendidă și diavolească.
Continuare »